488 matches
-
Foix, Flandra, Artois, Lorena, Alsacia, Trois-Évêchés, Franche-Comté, Savoia, Bresse, Bugey, Gex, Nisa, Provence, Dauphiné și Bretania) erau fie autonome, fie aparțineau altor state medievale; existau de asemenea numeroase enclave străine, ca de exemplu Comtat Venaissin. În plus, anumite teritorii erau fiefuri personale ale unor familii nobile și acestea erau conduse indiferent de voința suveranului francez. Secolele XV, XVI și XVII au reprezentat o perioadă de importante expansiuni teritoriae ale regatului. Astfel între 1461 și 1789 au fost achiziționate următoarele teritorii: Ultimii
Regatul Franței () [Corola-website/Science/315102_a_316431]
-
este formată din două componente: "min" și "daug". Etimologia poate fi găsită de la „daug menąs” (înțelepciune mare) sau „daugio minimas” (faimă multă). Lituania a fost condusă în secolul al XIII-lea de un număr de duci și prinți din diverse fiefuri și triburi. Ei au fost vag legați de asemănări ale religiei și ale tradiției, comerț, rudenie, campanii militare comune, precum și de prezența prizonierilor capturați din zonele învecinate. Negustorii din vest și misionarii au început caute control asupra zonei în secolul
Mindaugas () [Corola-website/Science/318525_a_319854]
-
Ulterior, Vaišvilkas, fiul lui Mindaugas, a primit botezul în calitate de membru al credinței ortodoxe, devenind călugăr și fondator a două mănăstiri. Antagonismul lui Tautvilas a fost temporar rezolvat atunci când el a recunoscut superioritatea lui Mindaugas și a primit Polațk ca un fief. O confruntare directă cu mongolii a avut loc în 1258 sau 1259, atunci când Berke Khan și-a trimis generalul Burundai pentru a provoca guvernarea lituaniană, cerându-i lui Daniel și a altor prinți să participe. Cronica Novgorod descrie urmarea ca
Mindaugas () [Corola-website/Science/318525_a_319854]
-
a murit în 1253, iar Tautvilas a fost nevoit să i se realăture lui Daniel din Galiția. Vaišvilkas, fiul lui Mindaugas, a hotărât să se retragă la o mănăstire. Tautvilas a recunoscut superioritatea lui Mindaugas și a primit Polațkul drept fief. După cum i se promisese, Mindaugas a fost încoronat împreună cu soția sa Morta la un moment dat în vara anului 1253, iar Regatul Lituaniei, proclamat de către Papă în 1251, a fost recunoscut. 6 iulie este astăzi sărbătorită drept „Ziua statalității” (în
Istoria Lituaniei (1219–1295) () [Corola-website/Science/320528_a_321857]
-
pază foarte strictă. Conform unei mărturisiri la o întâlnire a Consiliului de Securitate ONU, Kim a fost luată de câteva ori afară din celula ei pentru a vedea prosperitatea Seulului.În copilărie, ea a fost învățată că Sudul era un fief plin de corpție al Statelor Unite, iar sărăcia era foarte comună. i s-a spus de asemeni că dacă urma să fie prinsă, avea să fie supusă la torturi inumane, însă cei ce au capturat-o nu au folosit deloc violența
Kim Hyon Hui () [Corola-website/Science/321621_a_322950]
-
la Ancenis și a emis o ordonanță care a degajat seniorii cu jurământ de fidelitate împotriva ducelui lor. În timpul lungului război Blois și Montfort, Ancenis a fost ocupat de francezi. Prin căsătoria lui Jeanne al II-lea, baron de Ancenis, fieful a trecut în sânul ilustrei familii Rieux. Castelul a fost demolat în 1487 din ordinul lui Carol al VII-lea și în 1490 din ordinul Anei de Bretania. Este imediat reconstruit în 1530, pentru a fi din nou demolat în
Castelul Ancenis () [Corola-website/Science/315438_a_316767]
-
este numit Șemseddin Sami (a se vedea articolul din Wikipedia în limba turcă). "Șemseddin" înseamnă „Soarele religiei”. Modalitatea neutră de referire la acest autor este deci să i se zică doar „Sami”. Sami se trăgea dintr-o veche familie musulmană. Fieful familiei fusese primit chiar de la Mahomed al II-lea. Tatăl său era Halid Bei (1797-1859). A studiat la liceul grecesc din Ioaninna. În 1872, s-a dus la Istanbul, cu intenția de a deveni ziarist. În 1874, a locuit pentru
Sami () [Corola-website/Science/317410_a_318739]
-
stră-străbunicul lui Cabral și comandant militar de frontieră) a fost unul dintre puținii nobili portughezi care au rămas loiali lui Dom Joăo I, regele Portugaliei în timpul războiului contra regelui Castiliei. Ca răsplată, Joăo I i-a dat lui Álvaro Gil fieful ereditar de Belmonte. Crescut în rândul micii nobilimi, Cabral a fost trimis la curtea regelui Dom Afonso al V-lea în 1479 pe la vârsta de 12 ani. A fost învățat științe umaniste și a învățat să poarte arme și să
Pedro Álvares Cabral () [Corola-website/Science/321401_a_322730]
-
i-au atacat cu prilejul unei adunări electorale a legionarilor din 1932: Când și-au dat seama cuziștii că le cam fuge terenul de sub picioare au încercat să ne lovească. Nu numai Rădăuțiul, dar și celălalte județe până la Cernăuți, constituiau fieful politic al lui Nichifor Robu, învățător de profesie și deputat cuzist în toate legislaturile. Un tip robust, impulsiv, se credea îndreptățit ca să ne interzică el ceea ce legile ne permiteau. Odată, în orășelul Siret, ne-a zădărnicit adunarea. Venise cu automobilul
Nichifor Robu () [Corola-website/Science/316967_a_318296]
-
descrierea regiuniile care aparținuseră Germaniei mai înainte de a doua conflagrație mondială plus Orașul Liber Danzig și care au devenit parte a Poloniei după încheierea acestui război. Aceste teritorii au fost considerate „redobândite” deoarece ele au făcut parte (sau au fost fiefuri) ale statului polonez în diferite perioade istorice, în principal în timpul Dinastiei Piaștilor. De-a lungul timpului, aceste regiuni au fost germanizate prin colonizare "(Ostsiedlung)" și expansiune politică "(Drang nach Osten)". Marea majoritate a locuitorilor de etnie germană au fost strămutați
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
lucruri avea să înceteze doar după Împărțirea Poloniei din 1772 și 1793, când regiunea Danzigului a trecut sub controlul Regatului Prusiei. O mică regiune a Pomereliei de vest, Lauenburg și Bütow a fost oferită ducilor Pomeraniei, deși a rămas un fief polonez până la Prima împărțire a Poloniei. (O bună parte a Pomereliei a format așa-numitul Coridor Polonez în perioada interbelică, astfel nefiind inclusă în Teritoriile Recuperate). Teritoriul medieval al Lubuszului de pe ambele maluri ale Oderului până la valea râului Spree în
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
Superioare a devenit Poloniei după Primul Război Mondial, dar cea mai mare parte Sileziei a devenit parte a Teritoriilor Recuperate după 1945. Teritoriile nordice ale Varmiei și Mazuriei care au devenit parte a Teritoriilor Recuperate au fost în Evul Mediu fiefuri poloneze. Dacă inițial teritoriile au fost locuite de păgâni, ele au fost incorporate în Statul Cavalerilor Teutoni in secolele al XIII-lea și al XIV-lea. După semnarea tratatului de la Toruń din 1466, o zonă din Varmia din jurul Lidzbark a
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
1466, o zonă din Varmia din jurul Lidzbark a revenit Poloniei ca parte a Prusiei Regale cu o largă autonomie. Restul regiunii Varmia-Mazuria din zilele noastre a devenit parte a Prusiei Ducale, care era, cel puțin din punct de vedere formal, fief al Poloniei. Regiunea a fost ocupată de Prusia după Prima împărțire a Poloniei în 1772. După Primul Război Mondial, teritoriile acestea au devenit parte a Prusiei Răsăritene, iar după Al Doilea Război Mondial, nordul Prusiei Răsăritene a fost ocupat de
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
ci erau mai degrabă diviziuni administrative. Luzacia și Ostmark erau guvernate împreună și până la urmă "Ostmark" a fost redus la puțin mai mult decât Luzacia Inferioară. Sub Henric al IV-lea, Luzacia Superioară a fost separată din și conferită ca fief regelui Boleslav al II-lea al Poloniei. Primul "larkgraf de Luzacia" este cunoscut abia din anul 1046. Sub împăratul Lothar al III-lea de Supplinburg, Luzacia Superioară și cea Inferioară au fost reunite, începând din 1136. Termenii de "Ostmark" și
Marca de Luzacia () [Corola-website/Science/325363_a_326692]
-
ca el să fi renunțat la poziție încă din 1107 sau 1108), patriarhii de Aquileia au preluat guvernarea teritoriului, în pofida rezistenței casei de Sponheim, care trecuse la conducerea Ducatului de Carintia de la 1122. Patriarhii au divizat teritoriul în câteva puternice fiefuri, dintre care cele mai proeminente erau cele ale conților de Andechs (ulterior, duci de Merania), dinastia Meinhardinilor din Görz și conții de Celje. În secolul al XII-lea, Republica Veneția și-a extins treptat stăpânirea asupra litoralului Istriei, iar Carniola
Marca de Carniola () [Corola-website/Science/325428_a_326757]
-
o linie care se desfășura de la Marea Adriatică până la Marea Baltică. În 1273, Ottokar a fost angrenat într-o dispută cu contele Rudolf de Habsburg în chestiunea alegerii regelui romanilor. În anul următor, Rudolf și adunarea de la Nuremberg a solicitat ca toate fiefurile obținute în timpul "interregnum"-ului de după moartea împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen din 1250 să fie restituite Coroanei imperiale, o solicitare care urma să se aplice asupra Austriei, Carintiei și Carniolei. Ottokar a refuzat, însă a fost în cele
Marca de Carniola () [Corola-website/Science/325428_a_326757]
-
cu Sofia, fiică a Lutgardei de Stade cu Frederic al II-lea de Sommerschenburg, contele palatin anterior. Tatăl său, Ludovic al II-lea a murit în 1190. Împăratul Henric al VI-lea de Hohenstaufen a încercat să achiziționeze Thuringia ca fief vacant al Sfântului Imperiu Roman, însă Herman e dejucat acest plan și s-a autoinstalat ca landgraf. Alăturându-se ligii împotriva împăratului, el a fost acuzat, probabil pe nedrept, de o tentativă de asasinare a împăratului. Henric al VI-lea
Herman I de Thuringia () [Corola-website/Science/325451_a_326780]
-
de saxoni în fața triburilor slavilor liutici. Ulterior, el a fost ales ca duce de Thuringia de către magnații din regiune. Eckard s-a aflat în grațiile împăratului Otto al III-lea, care l-a recompensat cu generozitate prin transformarea multor dintre fiefurile sale în proprietăți alodiale. În cadrul conflictului avut de Otto cu vărul său rival ducele Henric al II-lea de Ducatul de Bavaria, răspunderile militare ale lui Eckard ca deținător al Mărcii de Meissen au constat în principal în ținerea la
Eckard I de Meissen () [Corola-website/Science/325465_a_326794]
-
capitala în Constantinopol în 1453. În paralel cu această împărțire administrativă, otomanii au pus în aplicare sistemul de segregare a cetățenilor imperiului pe baze religioase - „milleturile”. Teritoriile cucerite au fost împărțite de către sultan nobililor otomani, care au devenit deținători de fiefuri - "timar" sau "ziamet" - și supuși direct monarhului. Aceste terenuri nu puteau să fie vândute sau moștenite, fiind înapoiate sultanului la moartea nobilului deținător de fief. De-a lungul întregii lor vieți, nobilii otomani, care serveau în general ca ofițeri de
Grecia Otomană () [Corola-website/Science/325867_a_327196]
-
milleturile”. Teritoriile cucerite au fost împărțite de către sultan nobililor otomani, care au devenit deținători de fiefuri - "timar" sau "ziamet" - și supuși direct monarhului. Aceste terenuri nu puteau să fie vândute sau moștenite, fiind înapoiate sultanului la moartea nobilului deținător de fief. De-a lungul întregii lor vieți, nobilii otomani, care serveau în general ca ofițeri de cavalerie în armata sultanului, duceau o viață îmbelșugată pe pământurile distribuite lor, lucrate de cele mai multe ori de țărani. Sistemul feudal otoman s-a suprapus peste
Grecia Otomană () [Corola-website/Science/325867_a_327196]
-
nivelului de trai în timpul stăpânirii otomane. La începutul secolului al XVII-lea, otomanii au trecut unele regiuni ale Greciei sub directa administrație a armatei, ceea ce a dus la noi schimbări economice și declin accelerat al populației creștine. În această perioadă, fiefurile primite pe perioada vieții de la sultan s-au transformat în proprietăți transmise ereditar - "chiflik" - care puteau să fie vândute sau împărțite moștenitorilor. Noua clasă de moșieri otomani a redus la starea de iobag majoritatea țăranilor liberi greci, ceea ce a dus
Grecia Otomană () [Corola-website/Science/325867_a_327196]
-
mai multor regiuni ale Greciei. În loc să înăbușe rebeliunile, guvernarea militară a provocat noi revolte populare. Cercul vicios al revoltelor și represaliilor militare, care generau noi rebeliuni, a dus la prăbușirea vieții economice și la accelerarea declinului populației. În această perioadă, fiefurile deținute direct de sultan și date de acesta în folosință nobililor otomani au devenit proprietăți ereditare, ("chiflik"), care puteau fi vândute sau lăsate moștenire. Noua clasă a moșierilor otomani au reușit să transforme țăranii eleni în iobagi. Iobăgirea populației din
Grecia Otomană () [Corola-website/Science/325867_a_327196]
-
pe papa Clement al VII-lea, să cucerească Florența reinstalând la putere familia Medici ca duci ai Florenței (iar ulterior, ca mari duci ai Toscanei) și, după stingerea familiei ducale Sforza din Milano, să ridice pretenții asupra Milanului, considerat ca fief imperial, și să îl instaureze ca duce pe fiul său, Filip. Totuși, această nouă dominație imperială nu s-a menținut în numele Imperiului, unde Carol Quintul a fost succedat de către fratele său, Ferdinand I, ci mai degrabă în cel al fiului
Regatul Italiei medievale () [Corola-website/Science/324870_a_326199]
-
Dalmației. Numele de "Merania" derivă de la cuvântul latinesc "mare", cu referire probabilă la fâșia de coastă a Golfului Kvarner de la Marea Adriatică, la apus de orașul actual Rijeka din Croația, care aparținea Mărcii de Istria. Ducatul a fost creat ca un fief imperial de către Frederic I "Barbarossa" din dinastia Hohenstaufenilor, ales rege al romanilor din 1152. Frederic a succedat unchiului său, regele Conrad al III-lea al Germaniei, care a respins pe principalul său rival la tronul german, ducele Henric "cel Mândru
Ducatul de Merania () [Corola-website/Science/324951_a_326280]
-
conte de Blois și de Chartres sub numele de Theobald al IV-lea de la 1102 și conte de Champagne și de Brie ca Theobald al II-lea din 1125. Theobald a stăpânit în Auxerre, Maligny, Ervy, Troyes și Châteauvillain, ca fiefuri primite de la Eudes al II-lea, duce de Burgundia. El a fost fiul contelui Ștefan al II-lea de Blois cu Adela de Normandia și totodată fratele mai mare al regelui Ștefan al Angliei. Deși era al doilea fiu, Theobald
Theobald al II-lea de Champagne () [Corola-website/Science/324406_a_325735]