949 matches
-
să subliniem divergența epistemologică fundamentală dintre abordările medicală și cognitiv-comportamentală, pe de o parte, și abordarea psihodinamică, pe de altă parte: primele două se bazează pe raționamentul experimental pentru a studia fenomenele umane, în timp ce modelul psihodinamic consideră că raționamentul științelor hermeneutice (de exemplu, științele istorice) este mai potrivit pentru studiul fenomenelor psihice. Raționamentul experimental Raționamentul experimental constitue fundamentul metodei științifice. Este vorba despre o metodă de cunoaștere în cadrul căreia ideile a priori sunt supuse experimentării faptelor. Această metodă comportă patru etape
Ghid clinic de terapie comportamentală și cognitivă by Ovide Fontaine () [Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
comparabili. Aceste legi nu pretind să explice individul în întregime, în unicitatea și globalitatea sa. Ele nu sunt „adevăruri” intangibile și imuabile, ci sunt susceptibile de a fi schimbate sau infirmate (criteriu de falsifiabilitate) în funcție de evoluția cunoștințelor în domeniu. Raționamentul hermeneutic Abordarea psihodinamică se bazează pe postulatul conform căruia, persoana fiind o istorie, „certitudinea științifică în cazul respectiv nu se sprijină pe o demonstrație experimentală în maniera în care aceasta este utilizată în cadrul științelor naturii... este vorba despre a înțelege și
Ghid clinic de terapie comportamentală și cognitivă by Ovide Fontaine () [Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
o istorie, „certitudinea științifică în cazul respectiv nu se sprijină pe o demonstrație experimentală în maniera în care aceasta este utilizată în cadrul științelor naturii... este vorba despre a înțelege și nu despre a explica”. La fel ca și în științele hermeneutice, demersul diagnostic adoptă un raționament bazat pe interpretare în scopul de a face inteligibil sensul latent al conduitelor. Analiza datelor se sprijină mai ales pe un proces de gândire non discursiv ce privilegiază intuiția. Aceasta permite înțelegerea sensului unei conduite
Ghid clinic de terapie comportamentală și cognitivă by Ovide Fontaine () [Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
pe celălalt. Introducerea cognitivismului, a modelului autoeficienței sau a controlului stresului constituie exemple evidente în susținerea acestei afirmații. Tabel 1.Comparație sintetică a privind abordările diagnostice Abordare medicală Abordare psihodinamică Abordare cognitiv-comportamentală Bază epistemologică Raționament experimental: discursiv, deductiv, nomotetic Raționament hermeneutic: intuitiv, interpretativ, convingere intimă Raționament experimental: discursiv, deductiv, nomotetic Model teoretic de referință Modelul fiziopatologic al bolii acute Explicație științifică a disfuncțiilor Relație de schimb între teorie și practică Modelul unui aparat psihic Ințelegerea individului în totalitatea sa (Gestalt) și
Ghid clinic de terapie comportamentală și cognitivă by Ovide Fontaine () [Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
metoda de determinare a dovezilor valide specifică teoriei. Cu toate că testarea ar putea fi una empirică obiectivă, ea se produce, de fapt, doar în limitele paradigmei dominante. Văzută din perspectiva istoriei îndelungate știința, susține relativistul, operează de fapt printr-un ciclu hermeneutic de interpretări și auto-confirmări. Nu există ieșire din acest cerc închis în afară de înlocuirea în bloc a unui ciclu interpretativ cu altul.1 O bună parte dintre polemicile filozofiei moderne s-au desfășurat între empiriști și criticii lor relativiști. Întrebarea principală
Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele științelor sociale by Ronald F. King () [Corola-publishinghouse/Science/2240_a_3565]
-
pe linie de conținut - vizarea responsabilă a comunismului românesc -, ce poate satisface interese dintre cele mai felurite: curiozități factologice, resemnificări istorico-sociologice ale unor evenimente, antrenamente memorialistice desfășurate cu mult talent, cunoașterea unor noi modalități de identificare cazuistică, a unor mărci hermeneutice de interpretare a socialului, a noi artefacte metodologice sau reperajul unor electivități ideologice (inclusiv la nivelul autorilor) etc. Despre valoarea acestui volum? Întrezărim cel puțin două registre de evidențiere a acesteia: a) o valoare imediată, apropiată, prin faptul că se
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
de limba și literatura română la Universitatea de aici. Se stabilește la Lugano. Eseul Eminescu și abisul ontologic, apărut într-o primă ediție la Aarhus (Danemarca) în 1988, apoi în țară, în 1994, se înscrie în rândul puțin numeroaselor cercetări hermeneutice ale operei eminesciene. Autoarea încearcă o abordare a „neantului” introdus de Mihai Eminescu în literele românești, categorie indefinibilă și improbabilă rațional, ci numai aprioric, prin alăturarea „lumii” poetice eminesciene de Ființa (Sein) heideggeriană: nici Dumnezeu, nici temelie a lumii, apropiată
PALEOLOGU-MATTA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288627_a_289956]
-
poezia lui Eminescu: gânditorul german, care iubea pe cei care trăiau murind, e temeiul discursului despre poetul aflat sub semnul conștiinței morții încă din prima tinerețe, când dispare „iubita din Ipotești”, eveniment ce catalizează experiențele concrete ale existenței eminesciene. Instrumentele hermeneutice folosite de autoare în drumurile concentrice către „adevărul care se deschide” în abisul eminescian sunt, pe lângă cele dominante, heideggeriene, câteva concepte ale criticii franceze (J. Fourastié, Jean-François Lyotard, M. Clavel), dar și ale lui Adrian Marino, citat pe alocuri. Un
PALEOLOGU-MATTA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288627_a_289956]
-
forma morții. Dorul eminescian este explicat prin Emmanuel Levinas ca „foame sublimă”, care nu își împlinește consumarea, un „mai puțin ca nimic” ce face ca apropierea să erupă distanța sau categoria „departelui” (aici este citat Edgar Papu). În trasarea cercului hermeneutic care ar trebui să aducă în conexiune comprehensiunea cu onticul și cunoașterea, eseista descrie în moduri eliptice probleme a căror soluție deconcertează prin aerul de paradox: „Apropierea în dragoste -«înc-o gură» - este în esența ei o inversă depărtare, ca până la
PALEOLOGU-MATTA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288627_a_289956]
-
nu moare?”); iar neantul eminescian este o „prezență - absență”, precum în versul „Nu e nimic și totuși e...”. Tentativa autoarei este una rară, încercată de puțini cercetători, de a descrie poetica implicită ca proiecție verbală a intuiției ireprezentabilului. Volumul Jurnal hermeneutic (1997) continuă cercetarea eminescologică din perspectiva problematicii poetice și socio-politice, căutând o înțelegere a lui Eminescu nu pe principii estetice sau retorice, ci prin „comprehensiune”, cum consideră P.-M. să opereze cu „sentimentul participativ”, adică printr-o aprofundare empatică. Pentru
PALEOLOGU-MATTA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288627_a_289956]
-
Prin curajul apropierii lui Eminescu de cele mai diverse concepții, P.-M. dă un nou impuls cercetării eminescologice. SCRIERI: Existence poétique de Bacovia, Winterthur (Elveția), 1958; Eminescu și abisul ontologic, pref. N. Steinhardt, Aarhus (Danemarca), 1988; ed. București, 1994; Jurnal hermeneutic, pref. George Vulturescu, Cluj-Napoca, 1997. Repere bibliografice: Ioan Pintea, Eminescu sau Despre comuniunea contrariilor, VR, 1990, 3; Gabriel Stănescu, „Eminescu și abisul ontologic”, VR, 1990, 4; Constantin Trandafir, Hermeneutică eminesciană, ALA, 2000, 500; Manolescu, Enciclopedia, 552-553. E.M.
PALEOLOGU-MATTA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288627_a_289956]
-
unui sceptic (2002), consistent eseu monografic, care își propune „să dezvolte, în paralel, mai multe premise explicit polemice în raport cu ionescologia franceză, anglo-americană și românească” și să ofere „o posibilă soluție pentru a răspunde astăzi, în era poststructuralistă, unor multiple provocări hermeneutice”. Sub titlul Ficțiune și teatralitate (2003) sunt grupate texte critice - nu cronici propriu-zise, ci tot eseuri - referitoare la scriitori români, în majoritate contemporani. Repartizate în trei secțiuni, ele vizează prozatori (Dumitru Țepeneag, Nicolae Breban, Ioan Lăcustă ș. a.), dramaturgi (de la Camil
PAVEL-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288733_a_290062]
-
despre literatură și artă, București, 1989 (în colaborare cu Nicolae Iliescu). Repere bibliografice: Mihai Zamfir, „Poetica lui Dostoievski”, RL, 1987, 29; Gabriel Dimisianu, „Poetica lui Dostoievski”, TRB, 1988, 360; Cornelia Cârstea, „Poetica lui Dostoievski”, R, 1988, 5; Constantin Crișan, Visul hermeneutic, VR, 1988, 8; Kozma Dezső, Művek, műfajok, „Látó”, 1990, 3; Cornelia Cârstea, Dostoievski la cumpăna veacurilor, ALA, 2001, 2; Ioan Holban, Posteritatea lui Dostoievski, RL, 2001, 48. E.M.
KOVÁCS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287723_a_289052]
-
de atmosferă. Criticul semnalează și radicalizarea treptată a dramatismului, creșterea mizei existențiale, faptul că „reveria blazată” se desfășoară la un moment dat „pe liniile unui scenariu al extincției în care patetismul e imanent sugestivității” și, după o seamă de nuanțări hermeneutice, conchide că „poemele lui Virgil Mazilescu sunt o capcană: ele vorbesc despre disperare și spaimă, despre alienare și moarte cu afectată plictiseală și dezinteres, cu sarcasm și oboseală, într-o aparență familiară și colocvială. Cu asemenea șoșele și momele el
MAZILESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288071_a_289400]
-
spectru aproape nelimitat. Apare, mai întâi, „individualismul intramundan” (Louis Dumont) de tip pietist, care refuză total noțiunile de tradiție, angelologie sau mistagogie, în favoarea unei etici pragmatic-soteriologice (Max Weber), a simplificării liturgice și a reducerii exegezei biblice la un singur palier hermeneutic (primatul literei). În arta religioasă, Reforma renunță nu doar la tabloul perspectival consacrat mai întâi în Biserica Romano-Catolică, ci la orice formă de reprezentare vizuală a sacrului. Simbolismul naturalist și arta decorativă își fac simțită prezența. Dezrădăcinarea nu mai creează
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de sine? Răspunsul se găsește în Școala hermeneutică germană 1. Prefigurate de analizele lui Edmund Husserl (1859-1938) asupra dimensiunii antepredicative a conștiinței umane și a fluxului temporalității proprii subiectivității transcendentale, tezele lui Martin Heidegger (1885-1976) despre structurile anticipative ale conștiinței hermeneutice vor constitui premisele hermeneuticii ontologice pe care Hans-Georg Gadamer (1900-2002) le-a perfectat în magistrala sa operă Adevăr și metodă (1960). De mai bine de patruzeci de ani, demersul său a stârnit numeroase ecouri importante, influențând decisiv reflecția teologică sau
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
unui înțeles multă vreme ascuns în neștiință sau uitare (léthe). Plecând de la această percepție dinamică asupra adevărului, Gadamer analizează întâlnirea interpretului cu opera de artă. Experiența contemplației active și mereu reînnoite a obiectului de artă devine arhetipul tuturor celorlalte situații hermeneutice, care implică citirea și interpretarea unor semne. Precum într-o liturghie sacră, adevărul nu se constată, ci se descoperă. Adevărul nu se lasă consemnat, ci este atestat existențial la interstițiile jocului semantic dintre conștiința lucrativă personală și semantica operei de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
un comerț abia subînțeles cu tradiția. Atât individualismul, cât și istorismul sunt contestate. Tradiția nu este un cumul de teme antice, ci o prezență vie în procesul dialectic (mai precis, dialogic) de apariție, comprehensiune și explicitare a unui sens. Cercul hermeneutic nu mai este considerat un viciu regresiv. Înrădăcinarea omului în istorie ține de determinarea noastră funciară. Apartenența noastră la tradiție și toate medierile lingvistice și axiologice pe care această apartenență le presupune ne interzic să credem că am putea înțelege
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
spontan și incontrolabil, așa cum într-o conversație cuvintele pe care le rostim constituie arareori rezultatul unei deliberări conștiente. Adevărul despre alteritatea care ne surprinde și ne interpelează nu poate fi găsit decât într-o mișcare continuă de „du-te-vino” între orizontul hermeneutic al tradiției interpretului și orizontul istoric al lumii care provoacă interpretarea. Fuzionarea acestor orizonturi nu poate avea loc decât într-o conștiință individualizată. Pentru a sesiza orizontul apariției unei voci, interpretul trebuie să facă efortul localizării rădăcinilor noastre istorice. Tradiția
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
decât într-o conștiință individualizată. Pentru a sesiza orizontul apariției unei voci, interpretul trebuie să facă efortul localizării rădăcinilor noastre istorice. Tradiția funcționează ca un participiu prezent. Hermeneutica lui Gadamer devine o fenomenologie a întâlnirii sinelui prin celălalt. Universalitatea dimensiunii hermeneutice a tradiției se datorează elementului lingvistic (Sprachlichkeit) specific oricărei comunicări între oameni. Suntem întotdeauna susținuți de o memorie comunitară, iar elementul lingvistic reprezintă factorul de unitate și de autoritate al tradiției. În cuvintele lui Heidegger, limba este păstorul ființei. Cunoaștem
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
strânși la monumentul Calvarului Aiudului - să fie legat de plânsul din pustie al Sf. Siluan Atonitul. Înțelegi mai greu rolul matematicilor după ce ai descoperit etica sacrificială din Filocalii și Sinaxare. Fiind atașat de pravilă, tolerezi foarte greu nuanțele oricărei medieri hermeneutice sau complexitatea peisagistică a modernității. Când un monah ca părintele Sofian Boghiu de la Antim decide să vorbească cetății despre lucrarea isihiei, este imposibil ca rugul aprins să nu poposească, măcar pentru o noapte, în inimile celor credincioși. Dacă un sfânt
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
energie și suferință, având ca principiu de funcționare nu eficiența, ci mobilizarea” (p. 430). Am citit într-o noapte o carte totodată extraordinară și modestă, în care autorii nu-și iau decât sarcina rememorării și a mărturisirii. Fără acest efort hermeneutic de înțelegere a trecutului recent, orice proiect de solidaritate politică și comunitară este condamnat ab ovo usque ad mala. Puterea credinței și arta speranței. Vocația teologiei politice în mileniul treitc "Puterea credinței și arta speranței. Vocația teologiei politice în mileniul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
strălucesc prin convergență. Noutatea momentului cartezian care plasează subiectul epistemologic în centrul discuțiilor metafizice nu este suficient cântărită. Res cogitans domină totuși întreaga istorie a gândirii moderne până la apariția maeștrilor bănuielii (Marx, Nietzsche, Freud). Alte asemenea truisme ascund un potențial hermeneutic neexplorat. Interpretarea postmodernității apare drept paradigmă coextensivă a modernității. În cele din urmă, concluzia depinde de modul în care gândim relația dintre tradiția creștină premodernă (patristica și scolastica). Prin recursul la opera unor mari savanți catolici, precum Pierre Duhem (1861-1916
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în interpretare cu „eroarea” de calcul. Pentru toți cei ieșiți din Aufklärung, neînțelegerea era direct omologată „viciului” de aproximație sau intenției maligne a subiectului cercetător. Mulți au nutrit speranța că „neînțelegerea” nu reprezintă decât un pasaj efemer în procesul gândirii hermeneutice. Proiectul mesianic al științei nu putea să sufere ideea că „neînțelegerea” va rămâne ingredientul esențial în aventura cunoașterii. Că nu era tocmai așa, romanticii au fost primii care au sugerat-o. Fr. Schleiermacher (1768-1834) a operat distincția între „neînțelegere” (Unverständnis
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
revelația Cuvântului. El refuză să creadă că ar putea exista o realitate căreia să-i revină în mod exclusiv un nume propriu. Va fi nevoie de inserția fenomenologiei în câmpul hermeneuticii pentru ca Hans Georg Gadamer să alunge definitiv mitul progresului hermeneutic și să descrie procesul prin care „înțelegem mereu altfel, niciodată mai bine”. Pentru discipolul lui Heidegger, structurile anticipatoare ale comprehensiunii capătă, ca borne ale finitudinii, un sens pozitiv. Din acest punct de vedere, orice interpretare a oricărui text rămâne, de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]