1,242 matches
-
este o probă de naivitate înduioșătoare. Numai cel lipsit de experiență sau cel care a trecut prin viață fără să învețe nimic cu privire la firea omenească ar putea să-și facă iluzii în această privință. Kant nu a fost, totuși, un idealist în sensul comun al cuvântului, adică un om lipsit de simțul realității. El era conștient de fragilitatea (fragilitas) și de șubrezenia (Gebrechlichkeit) firii omenești. Subliniind contrastul dintre ceea ce prescrie legea morală a rațiunii și puterea covârșitoare pe care o exercită
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
afirmase, la p. 199, tocmai contrariul scriind: „Drept încheiere, constatăm că toate textele kantiene, citite fără prejudecăți, impun interpretarea metafizică”.) O apreciere care va fi încoronată de afirmația, singura acceptabilă în acea ambianță, în care Kant fusese condamnat ca „filosof idealist”: „Astăzi, Kant, privit în ansamblul operei sale, este un filosof mort”. (M. Florian, Scrieri alese, Editura Academiei, București, 1968, p. 217.) Cât de crude trebuie să fi fost acele experiențe care au putut conduce la o asemenea cedare! 55. C.
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
întrerupă, periplul lor ar scăpa, poate, mai puțin cenzurat. Pentru a debuta fructuos în lume, un început foarte diferit trebuie mai întâi să învețe bine vechiul ei joc, spre a nu-i pune capăt prea violent. Nu atât făptuirea marilor idealiști ridică obstacole în calea ei, cât prea tranșanta lor declarație de ruptură cu trecutul, ce o precede zgomotos. O reclamă devine ineficace atunci când, prin excesul brutal de veridicitate, depășește limitele credibilului, căci fiecare situație pare a fi caracterizată numai de
[Corola-publishinghouse/Science/84994_a_85779]
-
idolatrizează soția - femeie „rușinoasă”- proiectând În ea propria viziune asupra femeii, o imagine dragă lui: femeia e fragilă, fizic și sufletește. «Rușinea» ei, În care Jupân Dumitrache vrea să creadă, reprezintă o formă a presupusei decențe, a unei etici proiectate idealist. Rușinea e mai degrabă a soțului care face figură ridicolă de cocu și care, cu mare doză de inocență, crede că poate spulbera bănuielile celorlalți privind relația Vetei cu tejghetarul, făcând excesiv uz de «onoarea de familist». Dumitrache lasă În
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
cum Țiu la nevastă și la tine.”): el e la a doua căsătorie și, mai experimentat (deci, și mai Înțelept) și mai abil În arta mariajului și a amorului, tolerează inteligent o relație sentimentală avantajoasă și deloc dezonorantă social. Un idealist e amantul. De dragul amorului, Tipătescu e dispus să sacrifice totul: situație politică, statut social, avere; Își asumă riscul de a renunța la tot ce are, dar nu din cutezanță oarbă, ci din lașitate dublată de Încăpățânare: „TIPĂTESCU: Atunci, dacă nu
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
culturi politice care se bazează mai degrabă pe motivație individuală decât pe conștiință de clasă, pe importanța acordată pieței și nu ierarhiilor precum și pe o atenție mai mare acordată guvernării locale versus autoritatea națională (Banner, G., 2002). Alți analiști mai idealiști consideră că evoluția globalizării este către societatea post-materialistă, cu accentul pus pe activismul cetățenesc și pe problemele sociale (Coronado, J.P., 2003). 1.1.3. Reacții la globalizare Discuțiile cu privire la costurile pe care schimbările aduse cu sine de globalizare le atrag
by Ţăranu Adela-Mihaela [Corola-publishinghouse/Science/1050_a_2558]
-
atunci puține considerații privind birocrația, revoluția juridică de la sfârșitul Evului Mediu sau începutul apariției economiei capitaliste. Totuși, aspectul pe care l-a abordat cel mai amplu a fost cel militar și, în privința lui, Machiavelli a fost nu doar nejustificat de idealist, ci și deseori depășit din punct de vedere tehnic. Apăruseră deja armele de foc, dar Machiavelli nu le-a luat în considerare întotdeauna. Într-un asemenea context îl abordează Connell pe Machiavelli și problematică Renașterii și ajunge la concluzii nemaiafirmate
by WILLIAM J. CONNELL [Corola-publishinghouse/Science/989_a_2497]
-
puțină considerație pentru creșterea birocrației, revoluția juridică de la sfârșitul Evului Mediu sau apariția economiei capitaliste. Departamentul de guvernare pe care l-a tratat cel mai amplu a fost cel militar și, în privința lui, Machiavelli a fost nu doar nejustificat de idealist, ci și depășit din punct de vedere tehnic 9. Deosebit de relevata este trecerea aproape sub tăcere a două domenii ale construirii statului în Florența Renașterii care au fost amplu investigate de istoricii moderni: cancelaria [care realiza conducerea serviciilor civile] și
by WILLIAM J. CONNELL [Corola-publishinghouse/Science/989_a_2497]
-
lucrurilor" (capitolul 15), si este important să înțelegem că el răspundea unei situații istorice neobișnuite când scria Principele. Apelul la un nou principe care să scape Italia de probleme și care apare în capitol său final (capitolul 26) poate părea idealist, chiar mesianic pentru zilele noastre, dar a fost scris ca răspuns la o situație istorică deosebit de dureroasă care afecta statele italiene. Machiavelli pare să spună că simpla supraviețuire politică în asemenea timpuri imprevizibile și violențe necesită o capacitate de adaptare
by WILLIAM J. CONNELL [Corola-publishinghouse/Science/989_a_2497]
-
decembrie 1805, în care toate "victoriile" îi sunt atribuite aceluiași Hayley, cel care, atrag atenția de pe acum, incarnează râul absolut în poemul Milton 37. Nu se știe cu certitudine nici până astăzi dacă Blake este pur si simplu un naiv idealist sau daca, perfect conștient de laudele exagerate pe care i le aduce lui Hayley, el o face pentru a-și asigura, în continuare, susținerea financiară a patronului. Este interesant de observat că modelul retoric este similar cu cel din scrisoarea
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
pentru a investiga rațiunile profunde ale eternei imperfecțiuni și inadecvări ale acestui nod de conexiuni legale. În cele din urmă, ei sunt preocupați mai puțin de relațiile internaționale așa cum sunt ele, ci de sistemele mai aproape de perfecțiune pe care acești idealiști ar dori să le construiască. Doar recent - cu întârziere - au început cercetătorii să examineze forțele fundamentale și persistente ale politicii mondiale și instituțiile care le reprezintă, nu cu intenția de a le lăuda sau condamna, ci doar depunând eforturi pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
concentrează asupra legăturii dintre acesta, pe de o parte, și materialism și raționalism, pe de altă parte. Realiștii care afirmă că paradigma lor este incompatibilă cu constructivismul pun accentul, în genere, pe o tendință marcată a constructiviștilor de a fi idealiști sau utopici. Nici unul dintre argumente nu rezistă însă. Acest eseu examinează epistemologia constructivistă și teoria realistă clasică, susținând că sunt, în realitate, compatibile; nu în sensul în care constructivismul ar fi cu necesitate realist, ci că studiile constructiviste sunt la fel de
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
o parte, și materialism și raționalism, pe de altă parte. Realiștii care pretind că teoria lor este incompatibilă cu constructivismul se concentrează în cea mai mare parte nu pe metodologie, ci pe o tendință marcată a constructiviștilor de a fi idealiști sau utopici. Nici unul dintre argumente nu rezistă însă unui examen atent. Afirmațiile constructiviștilor potrivit cărora realismul este incompatibil cu metodologiile și epistemologiile intersubiective se fundamentează fie pe caricaturi, fie pe o înțelegere foarte îngustă a realismului. Iar criticii realiști ai
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
Distincția dintre realismul politic și cel științific a reprezentat subiectul acestei secțiuni. Deosebirea dintre idealisme, accentul pus pe idei versus unul pe idealuri, va fi analizată în secțiunea următoare. Idei, utopii și liberali „Încă de la critica devastatoare a lui Carr, «idealist» a fost, în relațiile internaționale, un epitet pentru naivitate.” (Wendt, 1999, p. 33) Wendt face această afirmație după ce distinge între idealism, ca teorie a politicii sociale, și Idealism ca teorie a relațiilor internaționale. Primul se referă la teoria socială care
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
este piedica din calea realismului în lucrarea lui Morgenthau Scientific Man Versus Power Politics (1946). Wendt (1999, p. 39) și Moravcsik (1997, p. 514) au în comun dorința de a scăpa de eticheta pe care fiecare și-o aplică singur - idealist și, respectiv, liberal -, de asocierile normative, într-o tentativă de a crea o știință socială „științifică” și lipsită de conotații valorice. Amândoi încearcă, de fapt, să reabiliteze termenii idealism și liberalism (deși în modalități diferite) în urma acuzației că reflectă o
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
concepute în cadrul cărora oamenii își pot realiza rațional preferințele, într-un mod care interferează cât mai puțin posibil cu ceilalți, ar atrage raționalitatea oamenilor suficient de mult pentru a elimina orice necesitate a politicii de putere. Cu alte cuvinte, pentru idealiștii liberali, structurile politice corecte pot, într-adevăr, să asigure pacea eternă, pentru a folosi termenii lui Immanuel Kant (1957). Răspunsul realismului clasic este că nu există o soluție definitivă. „Pacea este supusă condițiilor timpului și spațiului și trebuie stabilită prin
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
dacă există instituțiile bine concepute (vezi Keohane și Nye, 1977; Keohane, 1984; Haas, Keohane și Levy, 1993; Keohane și Martin, 1995)9. Odată înființate, puterea nu mai reprezintă o problemă. Astfel, cel puțin în ceea ce privește formulele de colaborare sectorială, ei sunt idealiști; ei susțin că ameliorarea instituțiilor va elimina nevoia de putere națională. Cu alte cuvinte, există încă idealiști; există încă liberali după vechile definiții normative sau ideologice. Nu orice cercetător al politicii internaționale este idealist. Dar cum stau lucrurile în ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
Keohane și Martin, 1995)9. Odată înființate, puterea nu mai reprezintă o problemă. Astfel, cel puțin în ceea ce privește formulele de colaborare sectorială, ei sunt idealiști; ei susțin că ameliorarea instituțiilor va elimina nevoia de putere națională. Cu alte cuvinte, există încă idealiști; există încă liberali după vechile definiții normative sau ideologice. Nu orice cercetător al politicii internaționale este idealist. Dar cum stau lucrurile în ceea ce-i privește pe constructiviști? În ciuda citatului din Wendt din paragraful anterior, se poate argumenta că majoritatea teoreticienilor
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
formulele de colaborare sectorială, ei sunt idealiști; ei susțin că ameliorarea instituțiilor va elimina nevoia de putere națională. Cu alte cuvinte, există încă idealiști; există încă liberali după vechile definiții normative sau ideologice. Nu orice cercetător al politicii internaționale este idealist. Dar cum stau lucrurile în ceea ce-i privește pe constructiviști? În ciuda citatului din Wendt din paragraful anterior, se poate argumenta că majoritatea teoreticienilor constructiviști din Statele Unite sunt, în realitate, idealiști liberali. Acest argument poate fi susținut în două moduri: din
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
normative sau ideologice. Nu orice cercetător al politicii internaționale este idealist. Dar cum stau lucrurile în ceea ce-i privește pe constructiviști? În ciuda citatului din Wendt din paragraful anterior, se poate argumenta că majoritatea teoreticienilor constructiviști din Statele Unite sunt, în realitate, idealiști liberali. Acest argument poate fi susținut în două moduri: din ceea ce putem numi macroperspectivă și microperspectivă. Prima investighează modul în care constructivismul este și a fost caracterizat ca o abordare generală; a doua examinează în mod special operele principalilor teoreticieni
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
descris de Mearsheimer, dar astfel arăta că punctul său sensibil este de a fi etichetat drept utopist, fapt pe care deja l-am remarcat. Astfel, ajungem la abordarea microperspectivei, pentru a demonstra că adepții teoriei constructiviste sunt, de fapt, predominant idealiști liberali. Desigur, o trecere în revistă completă a literaturii constructiviste este imposibilă aici. În schimb, ne vom concentra asupra a două tendințe specifice către idealismul liberal din operele a doi autori contemporani care se consideră constructiviști 10. Prima tendință implică
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
mulți cunoscuți constructiviști se referă la chestiuni precum drepturile omului (Sikkink, 1993; Klotz, 1995; Keck și Sikkink, 1998; Risse, Ropp și Sikkink; 1999; Burgerman, 2001), comunitățile de securitate (Adler și Barnett, 1998) sau multilateralismul (Ruggie, 1993) nu îi transformă în idealiști liberali. Mai curând, felul în care abordează temele îi face să dobândească asemenea trăsături. Ilustrând prima dintre aceste probleme, constructiviștii care scriu despre drepturile omului consideră în general că societatea civilă internațională, oricum ar fi ea înțeleasă 11, schimbă în
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
Lynch, 1999; Risse, 2000). Folosind idei precum raționalitatea comunicativă, Habermas argumentează că acțiunea comunicativă și o sferă publică bine structurată pot reprezenta o forță de emancipare. El este în general considerat un teoretician critic, dar în anumite probleme devine un idealist liberal. Idealist în sensul că are o idee clară despre ceea ce înseamnă progresul politic și o viață politică bună și liberal în sensul că această concepție se fundamentează pe afirmarea individuală și pe o formă de raționalitate (deși nu una
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
Risse, 2000). Folosind idei precum raționalitatea comunicativă, Habermas argumentează că acțiunea comunicativă și o sferă publică bine structurată pot reprezenta o forță de emancipare. El este în general considerat un teoretician critic, dar în anumite probleme devine un idealist liberal. Idealist în sensul că are o idee clară despre ceea ce înseamnă progresul politic și o viață politică bună și liberal în sensul că această concepție se fundamentează pe afirmarea individuală și pe o formă de raționalitate (deși nu una instrumentală). Studiile
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
este faptul că această incapacitate de a justifica schimbarea este una dintre acuzațiile standard la adresa neorealismului, în special la varianta lui Waltz (1979) (de pildă, Ruggie, 1983b; Walker, 1987). În acest sens, Waltz a parcurs ciclul complet, pentru a întâlni idealiștii wilsonieni, criticați atât de Carr, cât și de Morgenthau. Teoria lui Waltz privind structura puterii, fără să includă și morala, devine statică în același fel în care o fac teoriile structurii ce ignoră puterea. Nici realismul pur, nici idealismul pur
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]