500 matches
-
amintirile să nu o mai tortureze. De altminteri, chiar și Tezeu, uluit de plânsul lui Heracles, nu-l mai recunoaște. E într-adevăr un Heracles de nerecunoscut, care a trăit clipe tragice și care acum nu mai aspiră decît la imobilitate și tăcere. A fost, de altfel, o dublă „trăire”, a morții și a nebuniei totodată, în care alteritatea furiei ucigașe a luat înfățișarea lui Gorgo. Trezit din delirul său de asasin, Heracles a crezut că se află din nou în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
invizibil și legată de puterea morții în ceea ce are ea mai înspăimântător. În apelurile către zeitățile Infernului se jură pe o piatră. Gorgo îi transformă în stană de piatră pe cei ce o privesc. Statuia de piatră ce sugerează tăcerea, imobilitatea, neclintirea, statuia oarbă se poate preschimba în statuie care vorbește, se mișcă, privește, atunci când o animă puterile nevăzute ale zeilor ori ale morților. Prin săvârșirea ritualului magic, îi pot fi atribuite o privire, o voce, un gest. Invocarea sau evocarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
no, invizibilul - fie că e vorba despre morți sau despre zei - se materializează în dansul lui shite, în mișcările executate în spațiu ale acestui trup costumat, ale acestei statui animate care dansează mascată. Dansul său ne conduce până la granița dintre imobilitate și mișcare, dintre însuflețit și neînsuflețit, dar și dintre absență și prezență, căci este ultimul dans ce precede dispariția definitivă. În no, totul se bazează pe tensiunea dintre forța unei apariții și iminenta ei dispariție. Din acest punct de vedere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
statutul unor simple năluciri, al unor fantasme. Ele sunt, dimpotrivă, în viziunea lui, mult mai reale decât actorii. Pentru a-l face pe spectator să înțeleagă acest lucru, dramaturgul propune, tot în didascalii, utilizarea măștilor (preferate pentru forța expresivă a imobilității lor), ca și a anumitor costume (destinate să dea personajelor aspectul unor statui). Măștile și costumele, insistă Pirandello, trebuie alese astfel încât să permită comparația cu statuile sau cu imaginile pictate din biserici. În acest scop, nu vor fi folosite materiale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și ele cu înfățișare de îngeri -, va trece prin spatele peretelui transparent din fundal. De-abia atunci când peretele va redeveni opac, manechinele se vor ridica și se vor așeza din nou pe scaunele lor, revenind la starea de inerție, la imobilitatea de dinainte. „Camera aparițiilor”, camera marionetelor este și o „cameră a viziunilor”. Peste tot în acest spațiu în care mereu „ți se năzare că vezi ceva” plutește o muzică ce trezește un sentiment confuz, amestec de bizarerie și teroare. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
fie perfect. Așadar, în viziunea lui Artaud, figura de ceară ori manechinul vor intra într-o relație de „imagine în oglindă” cu actorul real. Mai mult decât atât, în jocul acestuia din urmă vor trebui să existe obligatoriu momente de imobilitate absolută. În ultimul act din Sonata, mișcarea se va reduce la maximum, actorii se vor deplasa ca niște oameni care și-au pierdut memoria și abia în final, în secvența „invocației către moarte”, va fi nevoie să răsune „o voce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
celui de-al doilea act, Artaud imaginează o întrerupere bruscă a sunetului și a luminii, lăsând să se mai vadă doar „alături de fiecare personaj, un soi de dublu al său, îmbrăcat exact ca el. Toate aceste dubluri de o neliniștitoare imobilitate, figurate - chiar dacă numai unele dintre ele - de manechine, vor ieși treptat din scenă, într-un ritm lent, șchiopătând, în timp ce personajele-actori se vor însufleți dintr-odată, scuturându-se ca trezite dintr-un somn adânc”. În prelungirea unei tradiții a neliniștii: practica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
obiect, cel „de rang inferior”, obiectul făcut din materia cea mai comună, poate deveni, așadar, rampa de lansare într-o aventură implicând întâlnirea cu reprezentările lumii „de dincolo”. În cea de-a doua dintre Lecțiile de la Milano, Kantor vede în imobilitatea obiectului ceva SACRU și adaugă: Obiectul inaccesibil gândirii umane. Obiectul străin gândirii umane. În această IMPOSIBILITATE A OBIECTULUI DE A FI GÂNDIT se află noțiunea de dramă. Ce să înțelegem de aici, dacă nu faptul că teatrul se definește în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
neînsuflețit, de a-i „pătrunde” natura, o sarcină de prim ordin a artei, a artelor plastice, în special, dar și a artei teatrului. Într-adevăr, teatrul exploatează în cea mai mare măsură și cu cea mai mare intensitate tensiunile dintre imobilitate și mișcare, obiect și corp. A treia dintre Lecțiile de la Milano nu este ea oare consacrată „vieții spațiului”, pulsiunilor unei materii gata oricând să se anime, materia obiectului, materia personajului, materia personajului-obiect? De altfel, strânsa legătură dintre obiect și om
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
cu acele figurine de ceară ce înfățișează oamenii „de parc-ar fi vii”, îmbrăcați în haine negre de doliu potrivit unei tradiții ancestrale, stau nemișcați lângă băncile evocând un catafalc pe care se vor așeza în curând. „În fața acestei înfricoșătoare imobilități inumane asemănătoare aceleia a morților”, în spectatorul ce dă cu ochii pentru prima oară de bătrâneii aceștia încremeniți ar trebui să se trezească un sentiment confuz, tulbure, „de repulsie și o atracție”, notează Kantor în caietul său de regie. După ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
scenă mergând de-a-ndăratelea și se vor mai întoarce o dată pentru a-și face o Grandioasă Intrare, cea a unor morți reveniți printre cei vii în acordurile unui vals nostalgic, ecou al trecutului definitiv pierdut. Astfel, grație acestor repetate treceri de la imobilitate la mișcare, de la inanimat la viu, actorii îi vor oferi publicului o „PARADĂ triumfătoare și funebră”, „marea paradă a circului morții” cu care se deschide reprezentația, una bazată în întregime pe jocul dintre actor și manechin, în care actorul - adevărat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
gravitatea lor monumentală sugerează fără echivoc prezența morții adevărate, cimitirul real. Încă din 1954, cu mult înainte de „Straniul cuvânt de...” și de Scrisorile către Roger Blin, în câteva Fragmente 1 publicate în revista Les Temps Modernes, Genet distingea între monumentalul imobilității solemne, al „figurii inalterabile al cărei conținut definitiv este moartea” - acest „prestigiu absolut” legat de atemporal - și monumentalul ca expresie a unei civilizații apuse, care „nu mai construiește decât morminte false, aparente”. „Marea paradă”, cu tot fastul ei, se organizează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
marionetei și a manechinului, acesta din urmă fiind, în același timp, echivalent al zeului-obiect, eidolon vibrând de energiile invizibilului și imagine moartă, figură imobilă a unei realități absente. Pentru Genet, actorul se înscrie, așadar, în tensiunea dintre prezență și absență, imobilitate și mișcare, tensiune la exprimarea căreia sunt chemate să participe, așa cum se întâmplă în cazul Wardei, costumul, imaginea reflectată în oglindă și manechinul. Uneori, acestora li se asociază cadavrul - aranjat după datină și expus ca efigie. În tabloul al cincisprezecelea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
teracotă, În 1969, moda tonsurii, sau bulimia tatălui meu, prepararea unei băuturi răcoritoare din soc după o rețetă din Politika 1 - neașteptata lui manie de a colecționa mărci poștale, mai la bătrînețe, este interpretată ca o compensație la Îndelungata-i imobilitate. Pentru ei era evident faptul că studierea timbrelor cu lupa era o explozie a fanteziei Înăbușite care adesea mocnește la firile liniștite și statornice, mai puțin Înclinate călătoriilor și aventurilor; era de fapt acel tăinuit romantism mic-burghez care i-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
acestea, un fior nou i se strecură din ceafă în sus, un fior ce se târa acum ca o reptilă spre munții focoși ai creierului și îl înturna de la baza bazinului sacru al plămânului. Era tocmai pe cale să obție acea imobilitate perfectă, capabilă să stăvilească junghiul, când Ada intră zgomotos, urmată de Lică, pentru a face propunerea plănuită. Maxențiu cumpărase de la desfacerea grajdului Simonian cei mai buni cai. Le trebuia un maître-dresseur, un fel de chambellan d'ecuries. Ada îl aducea
Concert din muzică de Bach by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295607_a_296936]
-
acasă și minunea de-acolo, de departe. Nu se putea totuși decide. Ideea distanței îl speria; ideea mișcării îl speria. Erau mai tari ca ideea vindecării. Doctorul zadarnic îi spunea că hemoptizia e un accident prevăzut, cai e nu cere imobilitate permanentă. Maxențiu continua să se creadă un înger plutitor pe norul imaculat al patului. Unele viziuni îi rămăsese în memorie ca realități; avea acum un surâs misterios, ce-l separa 231 de ceilalți, se arăta însă generos cu neînțelegerea lor
Concert din muzică de Bach by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295607_a_296936]
-
se auzi alături. Lina se repezi. - Încet! Prea mult zel! zise Nory ironic. - Nu știu ce să mă fac cu el, se plânse Lina acum îngrijată că rămâne singură. E nesuferit la boală! Nu vrea să cheme alt doctor. Se tratează prin imobilitate sub pretext că sciatica e boală nervoasă și el se enervează din orișice. Nu-i pot intra în voie. Mai veniți, fetelor! - Lui Rim - declară Nory obraznică - nu-i trebuiesc moșelile tale. Când era cu mine, sciatica îi trecuse. Lui
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
acum. Drogul ăsta nu-i atotputernic. Vorbele, neașteptate, își făcură efectul dorit. Gosseyn deschise ochii. Două constatări imediate și aproape simultane i se impuseră. Era într-adevăr culcat pe spate, cu brațele prinse sub el, dar nu acesta era motivul imobilității lor. Ci faptul că-i fuseseră prinse în niște cătușe. Și așezată într-un fotoliu tras alăturea de pat, se afla Patricia Hardie, fumând o țigaretă și privindu-l gânditoare. Gosseyn, care reușise să se ridice pe jumătate, recăzu greoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85122_a_85909]
-
împiedicînd orice reunire. Nimic nu mai răzbate dincolo de pelicula aceasta invizibilă cu toate că strigătul pe care-l izolează trebuie să fie sfîșietor. Singure secundele, bătute ghilotinat de vechea pendulă, reverberează între siluetele noastre oțelite, parcă; părem a fi așa, înmormîntați în imobilitate ca în propria noastră distrugere, două statui părăsite de orice alăturare a viului. V. tînăr, usturîndu-mă ochii. Acoperindu-mi fața cu palmele. Ochii își iau zborul lăsînd orbitele goale pînă cînd îmi vor crește alții la loc. Elena pleacă. V.
Celsius : 41.1 by Victor Cojocaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/464_a_721]
-
și Arhivarul, profesii atât de depărtate lumii computerului și a sateliților interstelari de astăzi, cum și existența ori obiectele lor, într-un patetic trecut fabulos, suferind de oroarea vacuului și zvâcnind sub poalele de praf ce-l acoperă, exasperându-i imobilitatea. Vom afirma de la început că ambele proze sunt un exercițiu de pură asmuțire a verbului, mijind, dar înșelător, sensuri și ridicând întrebări cu răspuns suspendat, cu impenitenta voluptate a alcătuirii și distrugerii de forme, pe modelul nu numai al naturii
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
gândirii noastre ne va aduce la același nivel, aceasta fiind partea necesară a drumului către ceea ce înseamnă bunăstarea Occidentului. Sub influența metafizicii tradiționale, care vizează imuabilitatea ființei, nu putem gândi la modul absolut telos-ul acestei lumi decât sub forma unei imobilități temporale, ca ieșire din timp: fie sub forma Raiului, fie sub altă o formă. Cum arată însă "capătul fără de capăt", telos-ul gândit ca fiind tot sub timp? Putem gândi Raiul sub forma procesului, a curgerii, a temporalității? La Heidegger raportarea
Din alchimia unei existenţe. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1406_a_2648]
-
sunt vicioși. Astfel, avem o criză a modelelor generată nu atât de absența cât de respingerea lor. În definitiv, ce ne poate determina să alegem o persoană a cărei puritate ne poate pune în evidență, prin contrast, păcatele? Opoziția dintre imobilitate și proces dă seama de un număr însemnat de scrieri în filosofie. În fond, este ea întemeiată? Putem limita sensul ființei la aceste două perspective? Unde se duc ideile ce nu ne convin? Există idei ce nu convin multora, idei
Din alchimia unei existenţe. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1406_a_2648]
-
teracotă, În 1969, moda tonsurii, sau bulimia tatălui meu, prepararea unei băuturi răcoritoare din soc după o rețetă din Politika 1 - neașteptata lui manie de a colecționa mărci poștale, mai la bătrânețe, este interpretată ca o compensație la Îndelungata‑i imobilitate. Pentru ei era evident faptul că studierea timbrelor cu lupa era o explozie a fanteziei Înăbușite care adesea mocnește la firile liniștite și statornice, mai puțin Înclinate călătoriilor și aventurilor; era de fapt acel tăinuit romantism mic‑burghez care i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
Când venea un client, îi lua cu mișcări automate pardesiul și pălăria și le așeza în cui. La plecare, îi ținea pardesiul, dădea apoi de două-trei ori cu peria, mulțumea cu voce înceată pentru bacșișul primit, după care își relua imobilitatea și tăcerea. La un moment dat am văzut-o cum se îmbracă, și-a luat o pungă de plastic și era gata să se îndrepte spre ușă când s-a întîmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
În schimb, eu n-aș putea proceda altfel. Mă aprind și pe urmă tot eu pun flacăra pe un bloc de gheață. Pentru că asta au fost pasiunile mele, flăcări pe un bloc de gheață, încercări disperate de a ieși din imobilitate, din cleștele ezitărilor. E un lucru destul de cunoscut că timizii sânt uneori mai curajoși decât curajoșii. Ei au îndrăzneli de care un om normal nu e în stare. După cum nehotărâții sânt capabili de pasiuni nebunești. Numai că eu în zadar
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]