547 matches
-
de Paul Valéry drept întruchiparea pură a aleatoriului. Gratuitatea, întîmplătorul, nondeterminarea cu necesitate a unei asemenea afirmații, iată tot atîtea libertăți în sfera de posibilități ale romanului. Direcția contestației lui Valéry se citește însă mai subtil: o dată (în)scrise în incipitul aleator, cele cîteva cuvinte (re)deschid lumea invenției, supunîndu-se constrîngerilor genului cu o forță a convenției copleșitoare; nimic nu mai este "liber", o dată atins pragul ficțiunii. Hazardul, se pare, absolut față cu domeniul logicii, al necesității dă naștere unei supuneri
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
Mica mărturisire cataloghează, altminteri, o dispoziție pasageră, a călătorului poposit la Grand Hôtel "Victoria Română", ne-adaptat la zarva citadină, la tumultul carnavalesc, la zgomotele mulțimii. Situația propune, narativ vorbind, insolitarea personajului în mijlocul celorlați. Faptul este anticipat cu economie, în incipitul schiței: "Toată noaptea trecută moțăisem ghemuit în unghiul unui vagon de clasa a doua, înghesuit de o companie veselă de bucureșteni cari se-ntorceau de la o expoziție un potop de impresii și amintiri..." E, să zicem, continuat de senzația personajului
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
Eliade numea ,,metodă oceanografică" sau studierea amănunțită a vieții, așa cum afirma Radu Petrescu, ca și cum am privi-o cu un ,,ochean întors". Ochiul lăuntric cu care privește naratorul-personaj în propriul său interior nu trădează trăirile personajului, ci halucinațiile, viziunile lui. În incipitul romanului Întâmplări în irealitatea imediată, observăm că naratorul-personaj are experiența unor fenomene vizuale, de tip halucinatoriu, fără existența unor stimuli senzoriali, astfel, conform teoriei lui Jaspers, forma devine mai importantă decât ceea ce vede pacientul, anume conținutul halucinației. Aceste viziuni-forme creează
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
că prin raportarea la anumite genuri de discurs, acesta participă, în fapt, la validarea lor. Discursul literar se constituie tematizându-și propria sa constituire. Astfel, putem afirma că discursul blecherian se definește reflectându-și în funcționarea sa, ,,constituirea". În acest sens, incipitul romanului Vizuina luminată este concludent: ,, Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată"161. Același text continuă cu identificarea celui care stabilește ,,contractul enunțiativ"162, care validează în același timp narațiunea și pe naratorul ei: ,,...impresia care renaște este, înainte de
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
trei tipuri de paratopii: ,,paratopia de identitate", ,,paratopia spațială" și ,,parato pia temporală". ,,Paratopia de identitate", rescrisă metaforic în termenii lui Maingueneau ,,grupul meu nu e grupul meu"175 poate fi identificată în Întâmplări în irealitatea imediată dilema naratorului-personaj, din incipitul romanului, este legată de identitatea sa: Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identității mele de departe ca și cum aș fi devenit
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
sedus sau, dimpotrivă, în dauna lui229. Plecând de la această ipoteză, putem observa traseul pe care personajul blecherian, aflat în ipostaza seducătorului îl parcurge pentru a comuta regimul existențial dat, într-un alt orizont de existență. Astfel, ceea ce critica literară numea incipitul crizei identitității naratorului-personaj din Întâmplări în irealitatea imediată: Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identității mele de departe ca și cum
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
mult mai târziu. Orice ieșire în exterior, orice experiență nou trăită, în afara celei la care a fost condamnat, nu înseamnă decât o închidere și mai mare. 4.3. Vizuina luminată sau discurs despre degradare și descompunere ca efecte ale suferinței Incipitul Vizuinii luminate pare un poem bacovian. Eul narativ se ia pe sine, asemenea eului bacovian, ca subiect și obiect al discursului literar: ,,regăsesc întotdeauna aceeași cavernă intimă și necunoscută, aceeași viziune călduță și iluminată de pete și imagini neclare, care
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
Care sunt aspectele din real pe care în mod intenționat Blecher le vrea sub o altă formă? Răspunsul la ultima întrebare ar lămuri și problema obsesiilor autorului și a metaforelor textuale. O primă reprezentare subiectivă a lumii o avem în incipitul romanului Întâmplări în irealitatea imediată. Deformarea realității începe la Blecher cu deformarea eului care ocupă spațiul acestei lumi. Astfel, una dintre ,,metaforele obsedante" ale prozei lui Blecher este cea a unei noi identități. Iată modul în care se percepe naratorul-personaj
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
bolnav etern" îi permite lui Blecher să meargă ,,dincolo" și să creeze pagini de inegalabilă măsură. În ceea ce privește ultimul roman al lui Blecher, demersul pe care naratorul-personaj al Vizuinii luminate îl face este oarecum sinonim cu cel al naratorului primului roman. Incipitul celor două romane este asemănător. Vizuina luminată va debuta tot cu un discurs reflexiv despre propriul eu, de data aceasta constatator și nu interogator. ,,Deschiderea" se produce în acest ultim roman mai des, tocmai datorită faptului că tentativele de cunoaștere
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
a nu le desăvârși nicăieri."54 Firesc, o atare trăsătură se perpetuează, prin glisare, la o serie de personaje și opere. Eroii din Patul lui Procust, deși cu o viață interioară bogată, trăiesc în exterior pentru a dezlega enigma Celuilalt. Incipitul romanului ni-l dezvăluie pe D. în viziunea d-nei T., cu toate că acesta "nu se află în centrul preocupărilor sale", după care protagonista încearcă să deslușească meandrele vieții lui Fred. La rândul său, Fred face, din drama existențială a lui Ladima
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
oricând la masă. Am înțeles că mă invita de milă."96 Frapează în fragment deopotrivă umilințele prin care trece scriitorul, cât și constatarea lui amară că o masă, fie și modestă, servită în singurătate, echivalează cu regăsirea unui paradis pierdut. Incipitul capitolului Într-o după-amiază de august ni-l arată pe Fred luând prânzul în grădina unui restaurant de lux, împreună cu doi scriitori. E mereu iritat de calitatea îndoielnică a vinului și a felurilor de mâncare și deranjat de faptul că
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
pecetea/ S-arate lumii-un om într-adevăr/."207 Uciderea unei asemenea ființe investite cu puteri divine nu poate să aducă decât nenorociri și chiar semne apocaliptice. De aceea, pentru prinț "...vremurile-s scoase din țâțâni". Însă oribilul asasinat din incipitul piesei deschide perspectiva unor reinvestiri biblice. Fostul rege obișnuia să se odihnească în grădina castelului din Elsinore, iar asasinatul săvârșit de fratele său, Claudius, întinează acest topos mirific. Arhetipul Grădinii paradisiace devastate e concludent, mai ales că varianta oficializată a
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
grație stau sub semnul inefabilei fluidități. Și dacă stilul e omul, atunci ofelizarea sufletească a lui Fred transpare și în stilul său de scriitor ocazional: s-a văzut că în planul expresiei, cele mai multe comparații trimit la regimul acvatic. Încă din incipitul romanului, eroina ne apare cu brațul încărcat de flori și tot fragmentul liminar al jurnalului ei (implicit al cărții) construiește o rețea paradigmatică hamletiană: mustrările scriitorului sunt pentru ea la fel de inutile ca mânia cuiva care a bătut din greșeală la
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
Balzac (pe ultimul scriitorul însuși îl indică ca promotor al "serialității" personajelor, maniera primind estimarea ca fiind "genială"299). Asemeni lor, Camil Petrescu înlesnește "trecerea" de la lumea reală la cea imaginară printr-o referire "avant-text"300, un fel de datum-preexistent. Incipitul romanului sugerează că acțiunea a debutat înainte de începutul material al textului (anterior cronologic): "Mustrările d-tale sunt fără utilitate, ca mânia cuiva care bate la ușa vecină închisă, în loc de aceea pe care o caută, dar și în scrisoarea trecută, ca
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
șovăitor și deviază mersul drept al acțiunii și evoluția simplă a personajelor care acționează"302 este interpretat ca mimesis, fenomen cu largi rezonanțe în contemporaneitate, fiind subiectul a numeroase volume de specialitate. La o primă lectură, s-ar putea considera incipitul romanului Patul lui Procust ca o încercare originală de punere în text, naratorul folosind pronumele de conivență și făcând referire la o scrisoare pe care se presupune că cititorul ar cunoaște-o. Cititorul trebuie că e familiarizat, îl însoțește, ca să
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
făceai acum un an la data cutare, pentru că viața ta trece, așa ca un fir, și prin asta. Dar să descoperi că prin aceeași dată, altă viață trece cu firul ei ți se pare ceva din altă lume..."306 Chiar incipitul ori fraza-prag307 atrage atenția asupra coreferențialității (dintr-o altă perspectivă) și, mai important, asupra imaginii dublate prin adaus (text și hors-text): "Mustrările d-tale" vs. "aceste mustrări"rolul anaforei (ultima însoțită de un demonstrativ de apropiere) este de a sintetiza
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
epocă, psihanaliza, dar, în câteva rânduri, în Note zilnice, recunoaște că personajele sale par a fi rezultatul unor elaborări venite din inconștient. În plus, avem motive să credem că nici nu era foarte bine familiarizat cu operele lui S. Freud. Incipitul primului capitol (O abordare psihanalitică) ne pare suficient de ezitant. Este mai mult o tatonare, o încercare timidă, de a pune față în față opera lui Camil Petrescu (mai cu seamă jurnalul său) cu studiile lui Freud și Jung. Elucidarea
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
autocomentându-se, bănuindu-se mereu de a nu corespunde orizontului de așteptare a cititorului majoritar interesat de romanesc, de cursul intrigii, de palpitantul deznodământ. Suspendarea intenționată a acestuia în cele zece povestiri are efectul unei amăgiri tot mai amare, de dragul eternului incipit, aliment și remediu al nemântuitei noastre dorințe de epic, de aventură decameronică, poescă, borgesiană, dostoievskiană, kafkiană, proustiană ș.a.m.d. Dar, vai, toată această suită ilustrată de stiluri, abordări, atitudini existențiale și imaginare reprezintă deja un repertoriu clasat, adică un
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
acestui tânăr poet care în nouăzeci de pagini de versuri ne ofera pur și simplu muncă de sapte, opt ani, se ivește imediat amintirea lui Eugenio Montale. Quasimodo, care de la Ungaretti nu a învățat nimic, sau foarte putin (poate cu exceptia incipitului unor poezii: Noapte, senine umbre) regăsește în experiența montaliană, asimilată cu ochii larg deschiși, tăria de a separa prin tehnică nodul liric al poeziei aparente a motivelor, a culorilor, si a așa-ziselor "halouri" .154 Opinia lui Vittorini este susținută
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
de raze / prin stropii calzi de roua, mă trezește/ bătându-mi lin și dulce în fereastră; Și mă ridic, iar norișorii palizi, si răcoarea / zefirului și primul cânt de păsări / binecuvânt și văile zâmbinde (Viața solitara, vv. 1-10).292 În incipitul cantului descrierea peisajului amintește de ficțiunile arcadiene cu notă caracteristică de artificialitate. Împletind două axe temporale (curgerea zilei și mersul vieții umane) poetul operează o trecere de la descrierea pură la interiorizarea treptată a peisajului, de la contemplare la meditație asupra durerii
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
pentru propria ființă etc., ci întrutotul disperată.438 Afinitatea dintre durerea și singurătatea pe de o parte a lui Leopardi, pe de altă parte a lui Quasimodo, cu rădăcini în trăirile străvechi, a fost remarcată de Pasquale Tuscano, care în incipitul articolului Leopardi cititor al Georgicelor reda cuvintele lui Quasimodo referitoare la solitudine, văzută drept caracteristică fundamentală a personalității vergiliene. Antologia Georgicelor (1942) face parte din seria celor mai bune file de traducere din literatura italiană, după cele de Foscolo și
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
lirice și propriile trăiri. Insula este decorul în care scrierile vechi revin tainic la viață: iată-l pe Leopardi, în vibrația vântului, în grotele antice ce amintesc de tristă ninfă Echo din Primăverii, în imaginea Ursei ce readuce în prezent incipitul cantului Amintirile: Nu mai credeam, dulci stele ale Ursei, / s-ajung a vă mai contemplă o dată (Amintirile, vv. 1-2).520 Pe fondul grecității și al deschiderii spre opera anticilor, poetul sicilian, un clasic modern, oferă în versurile sale un leopardism
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
avale des réminiscences romantiques pour souligner le fait que lui-même avait dépassé leș schémas de l'hermétisme, en vainquant simultanément le poète de Recanati: J'écris aux frères Cervi, / pas aux sept étoiles de l'Ourse, vers qui imitent l'incipit fameux de Leș Souvenances: Vagues flammes de l'Ourse, qui m'aurait dit / Que je viendrais vous contempler encore / dans le jardin paternel scintillantes, / Et parler avec vous des fenêtres.. Le refus d'adresser son chant vers leș étoiles de
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
ascendenze, dalle quali și sente oppresso, sebbene și renda conto che esse costituiscono una componente importante della sua archeologia letteraria. Nella poesia Ai fratelli Cervi, alla loro Italia la rinuncia è dichiarata apertamente. Qui, le parole che ricalcano îl famoso incipit di Le Ricordanze: Vaghe stelle dell'Orsa io non credea / Torna per ușo a contemplarvi.. svelano îl fatto che Quasimodo ha superato gli schemi dell'ermetismo, reputando contemporaneamente una vittoria contro Leopardi: Scrivo ai fratelli Cervi, / non alle sette stelle
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
semnificații destul de variate, cum este cea a transcendentului, a infinitului, a absolutului, a supranaturalului, într-un cuvânt, a divinului" (Wunenburger: 2000, pp.44-45). Întregul repertoriu de conotații ale divinului enumerate mai înainte se regăsește în proza eminesciană. În ceea ce privește sentimentul infinitului, incipitul kantian al nuvelei actualizează una din cele două accepțiuni asupra noțiunii. În Critica facultății de judecare (1790), I. Kant distinge în natură două feluri de mărimi care trezesc simțul infinitului : un infinit matematic, legat de dimensiunea formelor naturale comparate cu
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]