1,213 matches
-
condiția afectării originare sau a impresiei reale în absolutul apariției sale fenomenologice. Dar există și o cale inversă, dinspre experiența suferinței lăuntrice către experiența durerii fizice (fără agent extern). Fenomenologia nu poate ignora, pe de altă parte, experiența suferinței în interioritatea profundă a sinelui, care, deși însoțită de durere în trup, nu e cauzată de nici o violență externă, la nivelul epidermei. Poate fi aici vorba despre suferința devenită cosmos spiritual în poezie 1, în „sarcina gândirii”2 și, mai ales, în
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
apreciabilă distanță față de sine, ceea ce înseamnă că ea este fructul unei heteroafectări a trupului de către ceva exterior; pe de altă parte, suferința în care cel care afectează și cel afectat coincid este absolut internă, desprinsă de contingența cărnii. Când o interioritate pătimește ceva, dar nu din partea unui agent exterior, atunci suferința este materia și, deopotrivă, mediul unei efectuări fenomenologice radicale. Suferința (care poate însemna angoasă, gândire, bucurie) repetă structura fenomenologică a impresiei originare și poate să fie asumată în raport cu orice contingență
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
violența este originară, fapt care justifică strategiile autovictimizării individuale sau colective 3. Or, pentru gândirea teologică de sorginte creștină, haosul nu reprezintă un dat primordial, iar violența, oricât de satanică, trebuie înfruntată cu arme proprii și, mai ales, prin virtuțile interiorității. Pentru creștinismul ortodox, aceasta nu înseamnă deloc „pietism” sau „resemnare”, ci ascultarea de o logică firească a priorităților. Ideea că lumea este fundamental rău rânduită nu poate fi decât reflexul unei credințe gnostice - cel mai adesea, nemărturisite. A renega ordinea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Cacofonia este structural demonică, fiind o abatere de la vocația doxologică a creației: „Doamne, Dumnezeule, Te-ai preamărit foarte, întru cinstire și frumusețe Te-ai îmbrăcat” (Ps. 103,1c). Refuzul darului ființei e trădat de logica emancipării vindicative, precum și de obnubilarea interiorității invizibile, acolo unde inima este gazda experienței nemijlocite a bucuriei și suferinței. Biserica a câștigat încrederea oamenilor probând, la fiecare generație, veracitatea acestei ontologii chenotice a donației. Retorica binelui constă, așadar, într-o viziune la fel de importantă cât toate cuvintele care
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a cuvântului reificat / 121 3.2. Ascendente ale poeziei lui Salvatore Quasimodo, cu tematică temporală, în Canturile lui Giacomo Leopardi / 139 3.2.1. Observații preliminare / 139 3.2.2. Tăcerea începuturilor, tăcerile sfârșitului / 142 3.2.3. Tăcere și interioritate sau tăcerea prezentului / 154 3.2.4. Pedularea între prezent și trecut / 162 3.2.5. Conștientizarea stării de liniște / 165 3.2.6. În liniștea atemporalității / 169 3.3. Rătăcirea, căutarea, singurătatea, durerea, poziționarea eului / 171 3.3.1
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
un interior, precum cel din Seara zilei de sărbătoare a fost preluat de Enrico Thovez, Vincenzo Cardarelli, Camillo Sbarbaro, de poeții dialectali Salvatore Di Giacomo și Domenico Naldini și, nu în ultimul rând, de Giuseppe Ungaretti. Dialogul leopardian cu propria interioritate din Sieși a fost reluat de Arturo Graf și Camillo Sbarbaro. Există, de asemenea, un întreg inventar de termeni tipici Canturilor și preferați de novecentiști: ermo însingurat, solitario singuratic/solitar, solingo solitar, pensoso gânditor, odorato înmiresmat, vago vag/frumos, posare
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
sicilianului, dominat de geometrismul net al liniilor trasate: drepte și volute de spirale, cercuri c-un singur centru (Apăstătută) se conturează, de cele mai multe ori, pe baza unor coordonate opuse: interior exterior, înalt înmormântat / scufundat, limitat nelimitat, trecut prezent între care interioritatea își defulează întreaga durere a înstrăinării de insula copilăriei. Exilul în spațiu și timp alimentează dorința de a se reîntoarce într-o zonă afectiva plăsmuita de imaginație, pornind de la imaginea insulei natale, Sicilia: desișul meu este Sicilia declară poetul, evocând
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
ale chipului nevăzut al universului, ce ascunde promisiunea înșelătoare a cunoașterii depline și secretul inspirației (la Quasimodo), mistere refuzate muritorilor, cărora, în opinia poeților noștri le rămân, ca singure certitudini, durerea, singurătatea și, desigur, moartea. 3.2.3. Tăcere și interioritate sau tăcerea prezentului Pentru Giacomo Leopardi tăcerea începuturilor generează o nostalgie similară cu cea a desprinderii de universul confuz și tăcut al nopții din unele poezii quasimodiene. Moartea că promisiunea a fericirii la finele unei vieți de durere și suferința
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
tăceri (Vânt la Tìndari) dat fiind că anunță, uneori, chiar împietrirea inspirației. Întreruperea comunicării dintre natură și eu poetic constituie o altă cauză a imposibilității de a turna realitatea în cuvânt, reprezentată prin imaginea liniștită a apei statute, metaforă a interiorității: Apă închisă, somn al mlaștinilor / Care în ochiuri largi mistui otrăvuri / Când albă, cănd verde în fulgerări, / ești asemenea inimii mele. Plopul și stejarul fac cenușiu malul / frunzele și ghindele tac înăuntru / și fiecare are cercuri cu un singur centru
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
fac cenușiu malul / frunzele și ghindele tac înăuntru / și fiecare are cercuri cu un singur centru / tăiate de austrul ce negru vuiește. (Apăstătută) 307 Apă ca materie fecunda desemnează metaforic inima în care se oglindește realitatea. Privită că lichid fecund, interioritatea primește elementele naturii exterioare: ghindele și frunzele care tac înăuntru, asadar nu tulbură adâncimea apei imobile liniștite, indicând astfel scăderea forței creatoare. Adverbele intorno-împrejur și dentro-înăuntru tensionează o limită între exterioritate și interioritate, un obstacol care filtrează elementele din afara ce
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
se oglindește realitatea. Privită că lichid fecund, interioritatea primește elementele naturii exterioare: ghindele și frunzele care tac înăuntru, asadar nu tulbură adâncimea apei imobile liniștite, indicând astfel scăderea forței creatoare. Adverbele intorno-împrejur și dentro-înăuntru tensionează o limită între exterioritate și interioritate, un obstacol care filtrează elementele din afara ce ating doar suprafața apei (a interiorității), lăsând urme ușoare, efemere. De aici nereușită procesului de creație (firește, în viziunea descrisă de versurile acestei arte poetice) și tonurile întunecate din final: vuietul negru, mistui
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
și frunzele care tac înăuntru, asadar nu tulbură adâncimea apei imobile liniștite, indicând astfel scăderea forței creatoare. Adverbele intorno-împrejur și dentro-înăuntru tensionează o limită între exterioritate și interioritate, un obstacol care filtrează elementele din afara ce ating doar suprafața apei (a interiorității), lăsând urme ușoare, efemere. De aici nereușită procesului de creație (firește, în viziunea descrisă de versurile acestei arte poetice) și tonurile întunecate din final: vuietul negru, mistui otrăvuri, cenușiu malul. Vuietul vântului, metaforă a cuvântului în numeroase versuri ale sicilianului
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
în Apăstătută, lacul. Totuși, în cazul lui Leoaprdi nu avem de-a face cu o artă poetica, aici măsurându-se nivelul deviației de la model. În viziunea lui Quasimodo mecanismele creației sunt condiționate atât de bogăția imagologica a naturii exterioare, atunci când interioritatea poetului se deschide spre ea, cât și de prezentele felurite (cuvinte, glasuri, chipuri) ce aparțin trecutului. Efortul de a plăsmui versul pare încununat de succes dacă materialul imagistic oferit de natură, odată cernut, se concretizează în cuvânt încărcat de lirism
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
din care primul este dedicat copilăriei, vreme a speranței, în care natura îi apărea eului ca entitate poetica a cărei voce putea fi interiorizata cu ajutorul imaginației și al sensibilității; al doilea moment pare marcat de tăcerea naturii și de pietrificarea interiorității, trăsături preluate și de Salvatore Quasimodo. În cele din urmă, într-un al treilea moment, este reluat dialogul cu natura. Păduri și munți, câmpiile / De dragul meu reînvie; / Izvoru-mi cântă mie / și marea-n larg (Renașterea la viață, vv. 97-100).313
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
tematicii temporale pune în lumina modul în care ei valorizează trecutul, opunându-l prezentului detestat. Însă trebuie subliniată o diferență importantă între cele două viziuni: Salvatore Quasimodo transpune respectivul motiv literar în versuri de adâncă reflexivitate, ce reflectă metamorfozele propriei interiorități. Leopardi pe de o parte utilizează diferitele ipostaze ale sonorității și tăcerii pentru a marca prezentul sau trecutul său personal, pe de altă parte utilizează același topos în corelație cu tematică timpului istoric ce ritmează evoluția întregii umanități, a civilizației
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
o nouă dimensiune în care natura și eul poetic au în comun liniștea și imobilitatea (acea altissima quiete ce amintește de profondissima quiete din Infinitul). O dimensiune în care exteriorul și interiorul se întâlnesc, un spațiu de liniște răsfrânt în interioritatea ființei, care, prin însăși natură lui, favorizează și declanșează meditația din versurile succesive, dominate de nostalgia pentru pierderea trecutului numit quel dolce / e irrevocabil tempo, timp al dragostei și speranței: Iubire, o, iubire, ce departe / de sânul meu, atât de
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
fecunda, substanța creației, pământul, elementul stabil, locul în care ființă se odihnește și găsește alinare; aerul și vântul reprezintă motoare ale căutării, dar și suflu vital. S-a văzut într-un capitol anterior modul în care apă statuta este metaforă interiorității afectate de incapacitatea de a desăvârși procesul de creație: oglindirea elementelor în interiorul ființei, metamorfoza lor, eliberarea cuvântului perfect constituiau, în acea poezie, etapele acestui proces, al cărui blocaj amintește de lungă perioadă de tăcere a poeziei pe care poetul recanatez
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
goi de îngeri / se ascultă-n întuneric (Pământului meu); Tìndari blândă te știu / între coline-ntinse supendate / pe luciul blând, de ostroave cerești / azi mă cuprinzi / și-n inima-mi te-nclini (Vânt la Tìndari).355 Insula, adesea metaforă a interiorității, este numai aparent un refugiu sigur în calea îndoielii și a rătăcirii, căci în universul imaginar al sicilianului însăși această zonă de stabilitate devine nesigură și mobilă. Poetul matur a conștientizat imposibilitatea unei ancorări definitive: Pentru mine insula este acum
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
Într-unul din capitolele anterioare s-a văzut că pentru Quasimodo apă este materia fecunda direct responsabilă de reușită procesului de creație, care se poate întrerupe prin suspendarea comunicării dintre eu poetic și natura. În Apăstătută, somnul apei, metaforă a interiorității ce oglindește natură înconjurătoare favorizând eliberarea cuvântul poetic marchează întreruperea activității creatoare, tocmai prin oprirea corespondentei cu exteriorul. Tăcerea poeziei provocată de neputința de a dialogă cu natura, se preciza atunci, ascunde un substarat leopardian. Totuși, în vreme ce concluzia romanticului cu privire la
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
poezia Vânt la Tìndari epitetul ce trădează ascendentă leopardiană a întregii poezii este vânt adânc vento profondo. Prin acesta creatorul ermetic a introdus în propria creație cunoscută epifanie sonoră leopardiană a vântului prin desiș. Solitudinea eului care ascultă ritmurile propriei interiorități, dar și experiența cu totul singulară, în urma căreia ființă depășește limitele spațiului și timpului, pășind într-o lume a armoniei, au confirmat, prin netăgăduita asemănare cu Infinitul, faptul ca poetul ermetic reformulase în propriul laborator ecouri ale rimelor romantice. Influență
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
ci exprimă, prin scriitură, suprafața lumii. Exercițiul lingvistic, proiectat asupra lucrurilor în ruină, devine contemplație melancolică a acestora. Benjamin descrie, s-ar putea spune, natura melancolică a limbii, în forma ei scrisă, singura legitimă din punct de vedere onto logic. Interioritatea sunetului, caracterul său ideal (după cum îl descria Hegel, în Prelegeri de estetică) sunt, în lumea căzută a barocului, irelevante. Scriitura care reflectă materialitatea închisă a lucrului este cea care vorbește mai mult despre esența limbii decât natura „hermeneutică“, „anagogică“ a
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
cele din urmă ca un spectator participativ, responsabil și angajat, desigur, în raport cu această exterioritate, dar distanțat de ea, citind mai ales în jocul ei sugestii simbolice, conjecturi, urme care îi pot sprijini înaintarea verticală. Pentru a lăsa să se trezească interioritatea profundă, poate că primul pas este tocmai acela de a-ți privi eul și mediul în care trăiești ca pe un spectacol. Dat fiind că eventualele avantaje spirituale sînt de judecat în raport cu acest spectacol, voi face mereu, de-a lungul
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
în sfîrșit, aproape nu mai este nevoie de spus că, bine observat, principiul libertății religioase și de conștiință ferește de înțelegerea colectivistă a religiei, de sacralizarea grupurilor religioase, naționale, ideologice. Bine observat, el menține atenția spirituală pe axa care unește interioritatea trans individuală a omului cu transcendența, nemărginirea inimii profunde cu abisul divin. Punctele menționate mai sus nu sînt, desigur, interesante pentru modernitatea laică, nu sînt materie de dezbatere în spațiul public. Nu ele alcătuiesc subînțelesul societăților și al mentalității noastre
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
periferia, prin limitările lui și cunoaște lucrurile pornind de la suprafața lor. Efortul spiritual vizează resorbirea veșmîntului de piele în veșmîntul de lumină, tinde să reconstituie omul ca interior anglobant, axat pe verticala lui infinită. Ca exemple de ființe în care interioritatea învăluie exteriorul, el menționează îngerii, acoperiți de aripi, de esența lor antigravitațională, și sfinții, care sînt învăluiți de nimburi, radiație a condiției lor lăuntrice, impregnată de lumina increată. începînd de la Origen, o parte a autorilor patristici vorbesc despre deosebirea dintre
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]
-
La Tradizione dell'Enkrateia, pp. 433 484 (în special pp. 473-474). Pentru Cusanus, omul își realizează subiectivitatea completă dacă se dezvoltă ca un șir de stări spirituale tinzînd spre Homo Maximus, spre Limita infinită care îl atrage din străfundul propriei interiorități. în secolul trecut, proiectul de societate al lui Platon a fost dur atacat de pe poziția liberalismului, a societății deschise, a demnității și libertății individului modern. Republica lui părea modelul neliniștitor, capul de serie pentru toate societățile totalizante sau chiar totalitare
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1740]