KorAP: Find »[drukola/base=intertextual & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...15 16 17 ...29 >

705 matches

Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873

îl inhibă. Lexia lui Barthes pare să fie o parte dintr-un întreg curgător și adânc, o secvență dintr-un tot infinit. Sunt neliniștitor de nedefinite: și întregul, și partea. Marc Eigeldinger (1987, 15) sistematizează cinci câmpuri intertextuale: o câmpul intertextual literar: roman, teatru, poezie, eseu; o câmpul literar artistic: elemente din pictură, gravură, sculptură și muzică prezente în pagina de literatură (ceea ce Georges Molinié va denumi mai târziu ekphrasis); o câmpul intertextual mitic: de exemplu, Don Juan la Balzac, Musset

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
1987, 15) sistematizează cinci câmpuri intertextuale: o câmpul intertextual literar: roman, teatru, poezie, eseu; o câmpul literar artistic: elemente din pictură, gravură, sculptură și muzică prezente în pagina de literatură (ceea ce Georges Molinié va denumi mai târziu ekphrasis); o câmpul intertextual mitic: de exemplu, Don Juan la Balzac, Musset, Gautier, George Sand, Mérimée; o câmpul intertextual biblic: cele mai multe romane ale lui Michel Tournier; o câmpul intertextual filosofic. Tiphaine Samoyault propune o cale relativ nouă care să ducă la intertextualitate: ceea ce se

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
câmpul literar artistic: elemente din pictură, gravură, sculptură și muzică prezente în pagina de literatură (ceea ce Georges Molinié va denumi mai târziu ekphrasis); o câmpul intertextual mitic: de exemplu, Don Juan la Balzac, Musset, Gautier, George Sand, Mérimée; o câmpul intertextual biblic: cele mai multe romane ale lui Michel Tournier; o câmpul intertextual filosofic. Tiphaine Samoyault propune o cale relativ nouă care să ducă la intertextualitate: ceea ce se numește référencialité, termen neologic, ce stabilește o relație paronimică, așa cum se poate presupune, cu référentialité57

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
prezente în pagina de literatură (ceea ce Georges Molinié va denumi mai târziu ekphrasis); o câmpul intertextual mitic: de exemplu, Don Juan la Balzac, Musset, Gautier, George Sand, Mérimée; o câmpul intertextual biblic: cele mai multe romane ale lui Michel Tournier; o câmpul intertextual filosofic. Tiphaine Samoyault propune o cale relativ nouă care să ducă la intertextualitate: ceea ce se numește référencialité, termen neologic, ce stabilește o relație paronimică, așa cum se poate presupune, cu référentialité57. Această referințialitate desemnează referința literaturii la real, dar mediată prin

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
Samoyault propune o cale relativ nouă care să ducă la intertextualitate: ceea ce se numește référencialité, termen neologic, ce stabilește o relație paronimică, așa cum se poate presupune, cu référentialité57. Această referințialitate desemnează referința literaturii la real, dar mediată prin referința propriu-zis intertextuală. Pentru o "vizualizare" mai ușoară a noii noțiuni, T. Samoyault (2001, pp. 85-87) amintește de articolul din 1968 despre Efectul de real, semnat de Roland Barthes, pagini în care aparatul descriptiv era demontat, pentru a dezvălui o iluzie: nu reprezenta

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
unii, mai curând barthesian). Dispozitivul este restrâns și static, în timp ce mecanismul are o configurație complicată dedalică, uneori și este dinamic. În paranteză fie spus, am asociat încă de la prima vedere mecanismul orologiului din Turnul cu ceas de la Sighișoara cu mașinăria intertextuală. Dacă am încerca să vizualizăm rotițele care ajută intertextualitatea să învingă timpul, așa ar arăta. Nu există text 100% original, după cum nicio zi din viața fiecăruia dintre noi nu este în întregime nouă pe Pământ. Mitul și intertextul ne ajută

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
este niciodată o notație pe care să o traduci sau să o descifrezi, el este prezență semantică, formată din simboluri (ceea ce Cristophe Cusset numește, pentru intertext, locuri și semne), el conține și revelează propriul său sens" (Durand: 1992, 413). Fenomenul intertextual, în special prin componenta sa reiterativă, propune o analiză asupra abolirii timpului (Eliade), aspirație care apropie omul modern de cel arhaic. Scriitorul/lectorul ar trebui să-și asume o metafizică textuală care presupune transcenderea textului, ca manifestare singulară, irepetabilă și

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
le atribuie mitului și pe care prezenta cercetare le va urmări pentru intertext : o model exemplar; o repetare; o ruptură a duratei profane; o reintegrare într-un timp primordial. 2.3.1. Model exemplar Operele pe care le apropie reeditarea intertextuală conțin modele exemplare. Elocventă este, în acest sens, abordarea acelor capodopere care au instituit, în timp, mituri literare. Prin fiecare repetare are loc o esențializare a substanței livrești 5. Intertextualitatea ilustrează regressum ad originem: prin ea are loc repetarea ceremoniei

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
mituri: "textele pe care caracterul lor simbolic și fondator le-a transformat în mituri : Oedipe Rege, Iliada, mai târziu, Faust, Hamlet, Don Juan" (Sangsue: 1994, 78). Cristophe Cusset cercetează rațiunile întoarcerii la teme majore și desprinde avantajele repetării de natură intertextuală: "referința constantă la marile opere ale trecutului nu doar că asigură continuitatea vechi-nou, este vorba, totodată, de întoarcerea reflexivă asupra ei care dă forță noțiunii de literatură" (Cusset: 1999, 271). Este pusă astfel în lumină dimensiunea transpersonală a intertextului. Sensul

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
de structurare"7 (Poétique: 1976, 262). Sintagma "orice nivel de structurare" trebuie reținută pentru analize intertextualiste care vizează aprecierea dimensiunii minime/medii frecvente/maxime a unității textuale suprapuse. Indiferent dacă accentul cade pe altul sau pe același în dialectica ludicului intertextual, un fapt este cert: nu există repetare pură. Intertextul comportă o relație dialogică. A repeta transformând. Și invers. Roland Barthes dezvoltă teoria stereotipului, în opoziție cu noul. Ideea repetării este abordată în proximitatea mitologiei: "a repeta la exces înseamnă a

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
Hutcheon abordează aceeași temă. Termenii sistemului ei dialogic sunt: identificare și depărtare. "În parodie, ca în orice formă de reproducere, noțiunea de "originalitate" ca raritate, unicitate și valoare, este pusă sub semnul întrebării" (1997, 101). Anne Claire Gignoux definește raportul intertextual ca o continuă luptă pentru supremație între repetiție și variație. Fiecare cititor trebuie să clasifice diferite experiențe lectoriale din care să extragă la nevoie asemănări și diferețe. Pentru rescriere, se știe că nu există repetare fără varianție (2005: 110). "Rescrierea

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
clasifice diferite experiențe lectoriale din care să extragă la nevoie asemănări și diferețe. Pentru rescriere, se știe că nu există repetare fără varianție (2005: 110). "Rescrierea este astăzi un fenomen literar la modă", observă Christophe Cusset (1999, 7), deși practica intertextuală nu este nouă. "Trebuie să ajungem să trecem, puțin câte puțin, peste această opoziție încă foarte valabilă astăzi între conservare și transformare (s.n.), să înțelegem că nu putem conserva decât transformând și, în sens invers, că nu putem transforma dacât

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
în teoria literaturii. Pentru ultimul domeniu, unde se referă la numărul interpretărilor posibile ale unui text, deja tratat hermeneutic, entropiei nu i se dau valori numerice (A. Marino). Pentru cine ar fi interesat să identifice unitatea de măsură a repetării intertextuale, proza eminesciană ar permite o asemenea încercare. Și din acest motiv ne-am limitat cercetarea la intratextualitate: având în față hipotextul, hipertextul, dar și drumul parcurs între ele, mecanismul intertextual devine mai vizibil, cu toate "rotițele" lui. Un punct de

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
ar fi interesat să identifice unitatea de măsură a repetării intertextuale, proza eminesciană ar permite o asemenea încercare. Și din acest motiv ne-am limitat cercetarea la intratextualitate: având în față hipotextul, hipertextul, dar și drumul parcurs între ele, mecanismul intertextual devine mai vizibil, cu toate "rotițele" lui. Un punct de plecare l-ar putea constitui utilizarea lexiei ca unitate de măsură a intertextului. Cristina Hăulică echivalează conceptul barthesian cu secvența, cu atât mai mult cu cât aceasta este convenabilă, ca

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
Se poate. De pildă, un titlu, un autor, vocabula producătoare (painjiniș). Dar ar fi un submultiplu prea extins, care încă poate fi divizat. Unitatea textuală (sau doar semantică ?) pe care o căutăm are un exponent atât de ridicat, încât repetarea intertextuală este percepută doar ca impresie, effleurement. Apropierea hipotext/hipertext nu este atât de vizibilă, nu mai este suprapunere, ci abia atingere. Suficientă, totuși, pentru ca prezența intertextului să se facă simțită. Pentru (riscantul) demers al cuantificării submultiplilor lexiei, ar folosi, ca

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
cu pigmenții retinieni durează, aproximativ, 200 de femtosecunde. Evident, nu avem naivitatea să gândim entitatea textuală respectivă pe scara femto-, pico-, nano-secundă. Submultiplul căutat este de ordinul milisecundelor: cu cât ne apropiem de "effleurement", cu atât cresc șansele ca repetarea intertextuală să atingă nivelul microsecundei. Inconvenientul îl constituie arbitrariul dimensio nal al lexiei, diferență esențială față de secundă. Atenția acordată aceastei ipotetice entități (inter)textuale are legătură cu suprapunerea hipo/hipertext prin care se degajă timp sacru. Repetarea comportă, în mit și

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
senzația "déjà-vu" își amintește spontan o fantezie inconștientă explicație acceptabilă și utilă ca ipoteză de lucru, fie că ne aplecăm asupra intertextului sau ne gândim la Mitul Eternei Reîntoarceri. Merită reținut caracterul inconștient, verificat în reiterarea de tip mitic și intertextual deopotrivă. Cât privește componenta voluntară a acestui "déjà-vu", ea angajează, conform psihologiei cognitive, cortexul prefrontal și hipocampusul. Dificultatea în a disocia conștientul de inconștient derivă din faptul că repetarea și diferența în intertext, ca și în mit nu există în

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
Samoyault: 2001, p.16). Laurent Jenny este cel care a semnalat printre primii ineficiența lecturii lineare și posibilitatea emancipării orientării temporale a lecturii: Meritul intertextualității rezidă și din introducerea unui nou mod de lectură care detonează linearitatea textului. Orice referință intertextuală devine punctul unei alternative: continuarea lecturii ca și cum nu ai avea în față decât un fragment ca oricare altul, parte integrantă din sintagmatica textului, sau întoarcerea către textul-origine [cât de sugestivă este față de text-sursă și cât de elocventă în acest context

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
un fragment ca oricare altul, parte integrantă din sintagmatica textului, sau întoarcerea către textul-origine [cât de sugestivă este față de text-sursă și cât de elocventă în acest context sintagma text-origine...], ceea ce presupune operarea unui fel de anamneză intelectuală în care referința intertextuală apărea ca un element "deplasat", parte a unei sintagmatici uitate. De fapt, alternativa nu există ca atare decât în ochii analistului. Aceste două procese lectoriale sunt simultane și ele îmbogățesc textul cu bifurcații ce deschid puțin câte puțin spațiul semantic

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
retrăirea unui mit, caz în care simultaneitatea illud tempus-prezentul celui care oficiază nu este efect, ci scop al ceremonialului. Studiul de față se bazează pe anularea duratei profane și instaurarea timpului sacru, fenomen care se produce în repetarea de tip intertextual, ca și în aceea a mitului. O atenție deosebită merită faptul că vizualizarea relativă a timpului, simultaneitatea, contemporaneizarea se traduc în termenii unei dimensiuni temporale unice și line, atractive, revelatoare. Fizica ultimilor ani s-a preocupat intens de chestiunea timpului

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
varianta este "oul spart". "Reperăm mitul într-un text grație constanței cantitative a unei serii de miteme. Îndată ce există fluctuație, există și derivație. Prezența literară a miturilor este tributară acestor derivații; există distorsiune de la idealul-tip" (ibidem). În consecință, "peisajul" intertextual sau blocul temporal oferă tabloul manifestării unei voluptăți lectoriale pe care nimic nu o egalează: "Demersul unui mare scriitor contribuie nu numai la configurarea viitorului, ci și la aceea a trecutului" (Borges). Dacă ne mutăm obiectul atenției dinspre intertext spre

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
punct de apropiere mit-intertext. Ceea ce avertizează asupra necesității re-Creației este impresia de "sfârșit de lume", sentimentul că resursele biologice sunt epuizate. Cum ar putea fi intuită consumarea resurselor de energie, sub aspect literar? Laurent Jenny se oprește asupra periodicității creației intertextuale în termenii unei poetici istorice sau ai psihosociologiei literaturii. Dacă vom dori să construim un corpus al intertextualității explicite, va trebui să găsim un ordin, o lege de funcționare. [...] Periodic, în istoria literară, textele par să renunțe la sensul și

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
culturală). Orice poet suferă de "anxietatea influenței", veritabil complex al lui Oedipe trăit de creator, ceea ce îl determină să se abată de la model. Istoria literară oferă scena conflictelor între generații dornice de afirmarea originalității. De cealaltă parte a înțelegerii fenomenului intertextual se situează McLuhan, convins de faptul că explicația nu se ascunde în istoria subiectului creator, ci în evoluția media. Înnoirea tehnicii de informare ar provoca, de la o epocă la alta, un aflux de amintiri, cu impact asupra genurilor în vogă

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
se ascunde în istoria subiectului creator, ci în evoluția media. Înnoirea tehnicii de informare ar provoca, de la o epocă la alta, un aflux de amintiri, cu impact asupra genurilor în vogă. Este o abordare ce riscă puțin să simplifice demersul intertextual, definit ca efort de asimilare și transformare. Transposition, termenul pe care Julia Kristeva îl leagă antonimic de critica surselor, surprinde tocmai conținutul semantic al productivității, atât de important pentru definirea intertextualității. Am completa menționând faptul că intertextul reprezintă o alegere

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
și el bricolerul lui Lévi-Strauss și, de o manieră pe care urmează să o ilustrăm, gândirea sălbatică. Munca la un edificiu literar cu exploatarea "pretextelor" nu numai că nu amenință valoarea noului text, ci, mai mult, fortifică literatura însăși. Practica intertextuală comportă un demers ludic și serios pentru că jocul acesta angajează o viziune asupra lumii, conform nuanțării barthesiene. După cum observa Claude Lévi-Strauss, gândirea sălbatică, prin rituri și mituri, se prezintă ca știință a concretului, care pleacă de la organizarea și exploatarea speculativă

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]