KorAP: Find »[drukola/base=intonație & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...15 16 17 ...51 >

1,253 matches

Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644

două variante, cu substantivul nedeterminat: „Frumoasă fată!” sau cu substantivul caracterizat prin determinare maximă: „Frumoasă fata!” Prima dintre variante păstrează ambii termeni în afara paradigmei cazuale și se caracterizează printr-un grad maxim de complementaritate a celor doi constituenți din perspectiva intonației predicaționale. În varianta a doua, adjectivul este într-o măsură mai mare purtătorul intonației predicaționale, iar sintagma se apropie de enunțurile cu predicat analitic; adjectivul, atribut în enunțurile de tipul „Femeie nebună!” și „Frumoasă fată!” este mai aproape de nume predicativ

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
Frumoasă fata!” Prima dintre variante păstrează ambii termeni în afara paradigmei cazuale și se caracterizează printr-un grad maxim de complementaritate a celor doi constituenți din perspectiva intonației predicaționale. În varianta a doua, adjectivul este într-o măsură mai mare purtătorul intonației predicaționale, iar sintagma se apropie de enunțurile cu predicat analitic; adjectivul, atribut în enunțurile de tipul „Femeie nebună!” și „Frumoasă fată!” este mai aproape de nume predicativ în „Frumoasă fata!” În enunțurile cu predicația realizată prin predicat (analitic sau sintetic), adjectivul

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
acestea poartă marca unui anumit coeficient de artificialitate și prețiozitate. Exprimarea opoziției cazualetc "Exprimarea opozi]iei cazuale" În planul expresiei, opoziția cazuală, asemeni opoziției de persoană, număr și gen este, în general, marcată de supletivismul formelor, de prepoziția-morfem pe, de intonație și prin mijloace sintactice. Predomină supletivismul formelor în marcarea distincțiilor de caz la persoanele I și a II-a: Omonimia nominativ-acuzativ din flexiunea formelor accentuate de plural este anulată, fie prin prepoziția-morfem pe, marcă de acuzativ, fie, indirect, prin diferite

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
pe, marcă de acuzativ, fie, indirect, prin diferite prepoziții, mijloace de marcare a identității unor funcții sintactice: noi/pe noi, voi/pe voi, (eu) noi, (pentru) voi. Omonimia nominativ-vocativ din flexiunea pronumelor de persoana a II-a este anulată prin intonație, marcă distinctivă a cazului vocativ: „Lună, tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci.” (M. Eminescu, I, p. 130), și sintactic, prin izolarea frecventă a vocativului în dezvoltarea enunțului: „Tu, iartă-mă, fecioară, - tu, căprioara mea!” (N. Labiș, p.

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
este asigurată, direct, de morfemul pe, expresie a acuzativului complement direct și, indirect, prin alte prepoziții care impun cazul acuzativ în realizarea altor funcții sintactice: dumneavoastră/pe dumneavoastră, (cu, la) dumneavoastră etc. Vocativul persoanei a II-a este marcat prin intonație: dumneavoastră! Distincția genitiv-dativ se realizează sintactic, prin intermediul regentului; genitivul are regent nominal: ideea dumneavoastră; dativul, regent verbal sau adjectival: Vă dau dumneavoastră, idei folositoare dumneavoastră sau prin intermediul prepozițiilor (locuțiunilor prepoziționale) specifice: Toți se-nvârt în jurul dumneavoastră. (G.)/Datorită dumneavoastră am

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
la nivelul constituentului substantival: ta/tale: dumneata/dumneatale (dumitale), domnia-ta/domniei tale, dumneasa/dumisale (domnia voastră)/domniei voastre etc. La plural, opoziția se realizează numai la nivelul primului termen, substantival: domniile lor/domniilor lor; domniile voastre/domniilor voastre. Omonimia nominativ-acuzativ se anulează prin intonație, marcă specifică vocativului: dumneata!, dumneavoastră!, domnia-voastră! Omonimia acuzativ-nominativ se anulează prin prezența morfemului pe, semn al acuzativului: „Pe dumneavoastră (domnia-noastră) v-au chemat!” sau prin intermediul prepozițiilor care impun cazul acuzativ: cu, la, pentru etc.; Merg cu dumnealui (domnia-lui, domnia voastră etc.

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
concomitent și persoana și modul și făcând, în consecință, de prisos conjuncția-morfem: „Joace unul și pe patru/ Totuși tu ghici-vei chipul.” (M. Eminescu) Tot așa, dezinența -ă, intrată în relație de interdependență cu un element de natură fonetică, precum intonația, încetează de a mai exprima persoana a III-a a modului indicativ prezent: cânt-ă (el, ei), constituindu-se într-o marcă a persoanei a II-a singular, a modului imperativ: Cânt-ă (tu)! Fiecare din cele două componente ale structurii morfematice

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
în celelalte limbi romanice. Verbe auxiliaretc "Verbe auxiliare" Verbele auxiliare fac parte din categoria morfemelor libere de care se servește limba română pentru exprimarea unor sensuri gramaticale finite, alături de alte auxiliare ale flexiunii; • de natură fonetică sau prozodică: alternanțe fonetice, intonație, accent; • de natură morfologică: sufixe, dezinențe • de natură sintactică: prepoziții, conjuncții În limba română sunt auxiliare morfologice verbele a fi, a avea, a voi, și a vrea. Sunt verbe golite de conținut semantic și fixate în anumite forme flexionare. Flexiunea

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
din structura sa, a unui morfem general, cu realizare pozitivă, care să însoțească toate formele sale temporale, așa cum funcționează morfemul-conjuncție să la conjunctiv: să cânt, sau auxiliarul aș, ai, ar etc. la optativ-potențial: aș merge, aș fi mers etc., sau intonația la imperativ: cântă! Se poate considera că acest morfem are realizare Ø; opoziția, însă, nu se realizează totdeauna din perspectiva acestui morfem. Auxiliarului aș, ai, ar, de exemplu, de la potențial-optativ, i se opune, de fapt, în planul expresiei, nu morfemul

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
fi cânt-at aș fi cânt-at va fi cânt-at Cu alte moduri verbale, indicativul intră în opoziție, în planul expresiei, prin structura fonetică-prozodică a formelor sale sau prin condiționarea lor sintactică. Astfel, în opoziție cu imperativul, mod verbal marcat de o intonație particulară (determinată de semnificația sa), prezentul indicativ este un timp nemarcat fonetic: (tu) taci/taci! (tu). Opoziția dintre cele două forme de timp-mod se extinde și la structura lor morfologică, prin realizarea concretă a dezinențelor personale -i, la prezent indicativ

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
R + sufix de infinitiv -a) De natură prozodică și sintactică este și opoziția din planul expresiei dintre viitorul II al indicativului și perfectul prezumtiv: voi fi cântat/voi fi cântat?/ (voi fi cântat...). Prezumtivul perfect este însoțit de o anumită intonație, în timp ce viitorul indicativ rămâne o formă neutră, sub acest aspect. Din punct de vedere sintactic, viitorul II este un timp de relație, în timp ce prezumtivul perfect este un timp absolut. Timpurile indicativuluitc "Timpurile indicativului" Sensurile temporale ale indicativului se întâlnesc, în

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
acolo.” spune, pe de o parte, că acțiunea s-a întâmplat cândva, într-un timp îndepărtat în trecut, iar, pe de alta, sau că sfatul n-a fost urmat, sau că s-a produs ceva neașteptat, contrar sfatului (depinde de intonație). E de presupus numaidecât o altă propoziție care să se opună, într-un fel sau altul, celei dintâi, la nivelul conținutului semantic: „Eu îl sfătuisem...dar el a făcut tot cum a vrut...” sau „Eu îl sfătuisem... dar nu știam

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
el, ea cânt-ă/să cânt-e, merg-e/să mearg-ă; la persoana a II-a, opoziția conjunctiv/imperativ: tu să cânț-i/cânt-ă!). Opoziția conjunctiv/imperativ se răsfrânge și la nivel fonetic: imperativul este, în acest sens, o formă verbală marcată - de o intonație particulară, în timp ce conjunctivul rămâne neutru sub acest aspect, nemarcat. În forma de perfect, opoziția directă se stabilește între conjunctiv, pe de o parte, și viitorul anterior al indicativului și potențial-optativul perfect, pe de alta: (eu) să fi cântat/ voi fi

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
de participiu: (el) va fi cântând/va fi cântat; să fi cântând/să fi cântat; ar fi cântând/ar fi cântat. La perfect, formele sunt omonime. Opoziția se stabilește, înlăturând omonimia, la nivel fonetic și sintactic. Formele prezumtivului prezintă o intonație specifică, interogativă, dubitativă etc., celelalte forme rămân, sub acest aspect, neutre: (el) va fi cântat?/va fi cântat; să fi cântat?/să fi cântat; ar fi cântat?/ar fi cântat. La nivel sintactic, pe de altă parte, în timp ce prezumtivul este

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
Stăpâne, lasă să se ducă numai nevasta dumitale cu copilul, iar dumneata spune că...” (I. Creangă) Deosebirile dintre diferitele nuanțe: ordin - îndemn - rugăminte etc. sunt exterioare formei modale depinzând de contextul sintactic, de prezența anumitor elemente lexico-gramaticale sau de natura intonației specifice: „- O, dulce-al nopții mele Domn, / De ce nu vii tu? Vină!” (M. Eminescu) „Vrăbioiule vecine, / Rogu-te treci pe la mine” (T. Arghezi) În plan semantic, opoziția imperativ-indicativ se întemeiază pe componenta „realitate”. La imperativ acțiunea este privită ca sigură

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
Cumpără (tu) cărți!” În planul expresiei, imperativul se opune în mod direct indicativului prezent (timp cu care are în comun tema verbală), la nivel morfologic, la nivel fonetic și la nivel sintactic. La nivel fonetic, opoziția se realizează printr-o intonație specială care caracterizează imperativul, indicativul rămânând nemarcat, din acest punct de vedere: cântă! (tu)/(tu) cânți; cântați! (voi)/cântați... La nivel sintactic, opoziția se manifestă în felul în care se desfășoară în plan sintagmatic relațiile sintactice dintre imperativul unui verb-predicat

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
etc.), du! (adu! etc.), zi! (prezi! etc.), vino!, vină! (previno! etc.). La plural, dezinența este omonimă cu cea de indicativ (prezentă, de altfel, la toate modurile și timpurile verbale, variabile în funcție de număr și persoană): -ți; omonimia formelor este înlăturată de intonația deosebită a imperativului: cântați!, lucrați!, coborâți!, faceți!, mergeți! etc. Structura imperativului diferă în funcție de tipul de flexiune al verbelor la nivelul temei de prezent și la nivelul dezinențelor. La nivelul temei de prezent, diferențele sunt aceleași ca în cazul tuturor formelor

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
a verbului. Cele două variante generează două categorii de enunțuri: a. enunțuri infinitivale b. enunțuri verbale a. Enunțurile infinitivale au ca centru de organizare semantico-sintactică un infinitiv și ca modalitate de asumare a predicației - funcție fundamentală a procesului de comunicare: intonația: „A se tăcea! A se asculta!... Mâine vine dl. revizor: a se ști bine Mircea cel Bătrân!...” (I.L. Caragiale) b. Enunțurile verbale au ca centru de organizare semantico-sintactică un verb într-o variantă temporal-modală, prin care își asumă predicația și

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
putea, a trebui, a crede, a bănui etc.), semiauxiliarelor de modalitate (a trebui: „Trebuie să fie târziu.”, a putea: „Poți să te îmbolnăvești.”, a fi, a avea: „Era să cad.”, a vrea: „Am vrut să cad.”), mijloacelor fonetice și prozodice (intonație etc.). Unele adverbe exprimă modalitatea logică a frazei, altele realizează modalizarea subiectivă. Exprimă modalizarea logică adverbele interogative, exclamative și adverbele negative care se situează la nivelul enunțului (al textului lingvistic). Adverbele interogative (oare, au) realizează enunțuri interogative: „Dintre sute de

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
se încearcă stabilirea identității proprii a interjecției, cu aceleași criterii ca în cazul celorlalte unități lexico-gramaticale, numai din punct de vedere morfologic și prozodic, s-ar putea vorbi de particularități comune cuvintelor numite interjecții; toate sunt neflexibile și toate au intonație exclamativă. Invariabile morfologic, în funcție de opoziții categoriale, interjecțiile sunt variabile din punct de vedere fonetic; numeroase interjecții prezintă realizări fonetice diferite ale unor consoane sau vocale din structura lor, în strânsă legătură cu intensitatea stărilor (sau manifestărilor sonore ale lumii exterioare

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
clasă de semne lingvistice distincte în sistemul limbii se constituie în continuitatea naturii deictice (apartenența la limbajul oral) și a trăsăturii prozodice (caracterul exclamativ) și întărește deosebirea dintre cele două categorii (subclase). Caracterul exclamativ al interjecțiilor asigură realizarea predicației prin intonație sau numai prin marcarea exclamativă a predicatelor. Realizează predicația prin intonație interjecțiile afective, care se impun ca termeni centrali (sau unici) ai unor enunțuri neanalizabile, componente ale unor enunțuri complexe, întemeiate pe relația de incidență: „Fac prinsoare pe ce vrei

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
continuitatea naturii deictice (apartenența la limbajul oral) și a trăsăturii prozodice (caracterul exclamativ) și întărește deosebirea dintre cele două categorii (subclase). Caracterul exclamativ al interjecțiilor asigură realizarea predicației prin intonație sau numai prin marcarea exclamativă a predicatelor. Realizează predicația prin intonație interjecțiile afective, care se impun ca termeni centrali (sau unici) ai unor enunțuri neanalizabile, componente ale unor enunțuri complexe, întemeiate pe relația de incidență: „Fac prinsoare pe ce vrei, că și tu ai venit să mă vezi pentru vreun măgar

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
ai venit să mă vezi pentru vreun măgar, pentru vreun leneș, pentru vreun ticălos... -Aș! zic eu... -Măi! adaugă el...” (I.L. Caragiale) „-Văleu! și unde-i bălaurul, moș Nechifor?” (I. Creangă) Interjecția ei realizează predicația, în enunțuri neanalizabile, fie prin intonație exclamativ-asertivă, fie prin intonație interogativă: „-Dumneata vrei să mergem la plimbare... -Ei! da... -Ei! eu merg bucuros, da’ numa călare merg... Ei? -Ei? -Ei? ia-mă dumneata în cârcă...” (I.L. Caragiale) Tot enunțuri neanalizabile - termeni ai unor enunțuri complexe - realizează

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
vezi pentru vreun măgar, pentru vreun leneș, pentru vreun ticălos... -Aș! zic eu... -Măi! adaugă el...” (I.L. Caragiale) „-Văleu! și unde-i bălaurul, moș Nechifor?” (I. Creangă) Interjecția ei realizează predicația, în enunțuri neanalizabile, fie prin intonație exclamativ-asertivă, fie prin intonație interogativă: „-Dumneata vrei să mergem la plimbare... -Ei! da... -Ei! eu merg bucuros, da’ numa călare merg... Ei? -Ei? -Ei? ia-mă dumneata în cârcă...” (I.L. Caragiale) Tot enunțuri neanalizabile - termeni ai unor enunțuri complexe - realizează și onomatopeele înscrise în

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
În procesul de interpretare lingvistică a realității extralingvistice 1, specificul structural și funcțional al enunțului sintactic rezultă din: • includerea unor elemente aparținând celor două nivele imediat inferioare în organizarea sistemului limbii, lexical și morfematic: • împletirea nivelului fonematic cu elemente prozodice: intonație, accent, pauză etc: Răsare soarele. Formidabil! Vorbă multă, sărăcia omului. Ai carte, ai parte. • dezvoltarea unor categorii gramaticale specifice, imanente înscrierii semnelor lingvistice în plan sintagmatic (diateza verbală, cazul, numărul și persoana etc.), • desfășurarea predicației, funcție lingvistică esențială, imanentă procesului

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]