1,901 matches
-
2004. RN CANAL. În teoria comunicării, termenul canal (de transmisie) este folosit pentru a desemna suportul material sau senzorial prin intermediul căruia sînt transmise semnalele unui anumit cod între emițător și receptor. Canalul permite stabilirea și menținerea schimbului de mesaje dintre locutori, fiind considerat drept unul dintre factorii indispensabili din cadrul procesului de comunicare. Potrivit solicitării receptorului, se pot distinge diverse tipuri de canale de transmisie: auditiv, vizual, tactil, olfactiv, gustativ etc. În activitatea de transmitere și / sau de receptare de informații pot
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
tactil, olfactiv, gustativ etc. În activitatea de transmitere și / sau de receptare de informații pot fi întîlnite și situații de exploatare simultană a mai multor canale (în comunicarea audio-vizuală, posturo-mimo-gestuală etc.), fapt care conduce la stabilirea unui raport privilegiat între locutor și interlocutor, prin adaptarea codului folosit la totalitatea exigențelor canalului disponibil. În 1949, cercetătorii americani Claude Shannon și Warren Weaver au elaborat o teorie matematică vizînd transmiterea de informații în sistemele de telecomunicații, avînd la bază un model relativ simplist
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
factorul reprezentat de canalul de transmisie. Folosirea (in)corectă a canalelor de transmisie influențează direct modalitatea de receptare și de procesare a mesajelor vehiculate, fapt care prezintă diferite consecințe referitoare la actul de evaluare (in)corectă a conținuturilor transmise între locutori. În a n a l i z a d i s c u r s u l u i, prin folosirea unui anumit canal de transmisie se pot contura diferențele lingvistice dintre aspectul oral și cel scris al limbii, diferențe
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
relație simetrică a acesteia, o imagine în oglindă a ei. Mai mult decît în cazul anaforei, se presupune că interlocutorul care trebuie să interpreteze referențial un cataforic cunoaște sau măcar bănuiește care este intenția informativă globală a discursului construit de locutor. Adesea, genul textului influențează disponibilitatea interlocutorului de a accepta sau de a refuza "suspansul" identificării referențiale pe care îl implică orice ocurență a unui cataforic. Astfel, un cataforic poate fi perceput ca ambiguu și neadecvat la începutul unui text administrativ
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sintactică (de circumstanțial concesiv) și rol discursiv, reluînd sau anticipînd informația subordonatei concesive și asigurînd coeziunea enunțului. În discurs, concesia ca rol argumentativ poate depăși granițele frastice, construind structuri suprafrastice (textuale), prin intermediul conectorilor pragmatici care orientează interpretarea intențiilor comunicative ale locutorului. De obicei aceste intenții sînt asigurate de intensificarea, prin intermediul "indicatorilor de forță" de tipul În ciuda A, totuși B, în funcție de context, a unei contra-opinii, a unei obiecții formulate într-un segment al discursului, obiecție care reprezintă atitudinea locutorului în raport cu o realitate
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
intențiilor comunicative ale locutorului. De obicei aceste intenții sînt asigurate de intensificarea, prin intermediul "indicatorilor de forță" de tipul În ciuda A, totuși B, în funcție de context, a unei contra-opinii, a unei obiecții formulate într-un segment al discursului, obiecție care reprezintă atitudinea locutorului în raport cu o realitate obiectivă sau cu argumentul anterior formulat, ori în raport cu opinia interlocutorului. În această ultimă situație, concesia exprimată de locutor se situează la nivel metadiscursiv, opoziția stabilindu-se între ceea ce se comunică și expresiile performative implicate: Deși nu-i
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
B, în funcție de context, a unei contra-opinii, a unei obiecții formulate într-un segment al discursului, obiecție care reprezintă atitudinea locutorului în raport cu o realitate obiectivă sau cu argumentul anterior formulat, ori în raport cu opinia interlocutorului. În această ultimă situație, concesia exprimată de locutor se situează la nivel metadiscursiv, opoziția stabilindu-se între ceea ce se comunică și expresiile performative implicate: Deși nu-i treaba mea, nu te duce la această petrecere (=Îți recomand/te avertizez să/nu te duci la această petrecere, deși nu
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
rezultatul acesteia), adică de "a ceda în condiții determinate" se poate institui într-un text argumentativ, astfel încît unei opinii (unui argument) propuse i se poate contrapune o opinie sau un argument alternativ care respinge sau restabilește poziția inițială a locutorului. Din punct de vedere structural, rolul argumentativ de concesie are actualizări multiple, în funcție de gradul de intensitate al noțiunii intenționate, încît, pentru limba română, ele se pot manifesta ca structuri tipice, realizate prin subordonare (hipotactice), forte (deși A, totuși B), sau
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
slabe, precum Sigur că A, dar B sau Admit că A, dar mențin B. În a n a l i z a d i s c u r s u l u i, concesia ca tehnică de diminuare a exigențelor locutorului față de poziția interlocutorului este considerată momentul esențial al negocierii, determinînd obținerea unui acord între protagoniști, capabil să atenueze posibilele conflicte. V. conector, frază, obiecție, polifonie. LO CASCIO 1991; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; GA 2005. RN CONCLUZIE. Cuvîntul concluzie semnifică, în general
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
alte răspunsuri (puncte de vedere). Între concluzie și argumentele (premisele) care o susțin se stabilește un raport conclusiv, care constituie suportul coerenței discursului în interiorul căruia ele realizează repere cognitive. Indiferent de poziția în discurs, concluzia reprezintă punctul de vedere al locutorului și adevărul ei depinde de adevărul premiselor (argumentelor). Identificarea concluziei și a valabilității ei se realizează, în a n a l i z a d i s c u r s u l u i, ca operații simultane cu identificarea
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
funcționează într-o anumită ordine și are o structură complexă constituită din secvențe care se organizează în funcție de luările de cuvînt. Conversația se caracterizează prin următoarele trăsături definitorii: a) schimburile verbale sînt egalitare și reciproce: fiecare participant este rînd pe rînd locutor și destinatar, această schimbare de rol fiind negociată treptat de către participanții la conversație; nu există nici rol predeterminat, nici intervenție exterioară pentru a administra luările de cuvînt și durata acestora; b) conversația este gratuită într-o oarecare măsură și își
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
prin urmare, un principiu al cooperării (un principiu de cooperare sau un principiu cooperativ) care îi permite receptorului să poată interpreta ce a vrut să spună vorbitorul, deoarece anumite enunțuri comunică mai mult decît semnifică elementele care le compun (căci locutorul dă de înțeles receptorului mai mult decît sensul literal al frazei). Aceasta nu se întîmplă însă decît dacă interlocutorii iau ca punct de plecare al activității lor conversaționale dorința de a informa și de a fi informați. Astfel, dacă locutorul
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
locutorul dă de înțeles receptorului mai mult decît sensul literal al frazei). Aceasta nu se întîmplă însă decît dacă interlocutorii iau ca punct de plecare al activității lor conversaționale dorința de a informa și de a fi informați. Astfel, dacă locutorul afirmă A fost o petrecere cu bere, interlocutorul va înțelege că, la petrecerea respectivă, nu s-a băut vin sau altă băutură alcoolică. Potrivit principiului cooperării, dacă interlocutorul răspunde la ceea ce i s-a cerut ținînd cont de obiectivul interacțiunii
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
semantic, este de a face să varieze intensitatea (amplificare, atenuare, contrazicere), iar, în plan pragmatic și cognitiv, de a juca un rol de evaluare și de retroacțiune (de a informa asupra reacției interlocutorului); spre deosebire de cuvinte, prezintă avantajul de a lăsa locutorului posibilitatea de a nega intenția de comunicare (de exemplu, avînd înfățișarea dubitativă în legătură cu o remarcă sau alta). Pe lîngă acestea, numeroase studii arată că, deși indicii vizuali sînt în contradicție cu indicii verbali, aceștia sînt primii care provoacă impresiile dominante
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
indicare a referinței originare, stabilite de cineva printr-un enunț, s-a ajuns la concluzia existenței unor cvasiindicatori care păstrează transparența propozițională în discursul indirect liber, ceea ce presupune raportarea la discursul altcuiva cu prezența uneia dintre mărcile persoanei întîi a locutorului. Dacă indicatorul este cuvîntul întrebuințat într-un discurs pentru o referință deictică sau demonstrativă, termenul cvasiindicator denumește cuvîntul întrebuințat de cineva pentru a atribui altuia activitatea și modalitatea unei referințe particulare. Cvasiindicatorul realizează, prin urmare, atribuirea referinței unei alte persoane
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
protejare a referinței, cît și unei reguli generale de protejare a transparenței propoziționale. Această regulă prescrie utilizarea cvasiindicatorilor ce corespund indicatorilor din discursul sau din gîndul inițial. Astfel, dacă în cazul diafoniei se produce reluarea discursului interlocutorului în cel al locutorului, prin cvasiindicatori se atribuie cuiva, altul decît locutorul, o referință particulară. Se realizează, astfel o opoziție între indicatori (de obicei, deictici: eu, aici, acum) și cvasiindicatori, care subliniază ceea ce susține altcineva (de obicei, contrar realității). De exemplu, în enunțul Meteorologii
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
de protejare a transparenței propoziționale. Această regulă prescrie utilizarea cvasiindicatorilor ce corespund indicatorilor din discursul sau din gîndul inițial. Astfel, dacă în cazul diafoniei se produce reluarea discursului interlocutorului în cel al locutorului, prin cvasiindicatori se atribuie cuiva, altul decît locutorul, o referință particulară. Se realizează, astfel o opoziție între indicatori (de obicei, deictici: eu, aici, acum) și cvasiindicatori, care subliniază ceea ce susține altcineva (de obicei, contrar realității). De exemplu, în enunțul Meteorologii susțin că astăzi vremea ar fi frumoasă, se
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
interioară) și atunci cînd se structurează un discurs monologic prin care se inițiază o dezbatere, căci diferitele opțiuni și poziții, propuse succesiv, sînt raportate (în conștiință) la posibile întrebări cu replici sau împotriviri. Retorica figurilor distinge deliberarea (în care poziția locutorului este determinată strict, alte poziții fiind presupuse pentru a fi respinse) de îndoială (cînd locutorul se mulțumește să treacă în revistă diverse opțiuni, fără a-și preciza poziția). Pe de altă parte, dacă interlocutorul este participant la dezbatere, se realizează
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
căci diferitele opțiuni și poziții, propuse succesiv, sînt raportate (în conștiință) la posibile întrebări cu replici sau împotriviri. Retorica figurilor distinge deliberarea (în care poziția locutorului este determinată strict, alte poziții fiind presupuse pentru a fi respinse) de îndoială (cînd locutorul se mulțumește să treacă în revistă diverse opțiuni, fără a-și preciza poziția). Pe de altă parte, dacă interlocutorul este participant la dezbatere, se realizează figurile de comunicare. Pentru a n a l i z a d i s c
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sau apagogică) care probează falsitatea unei teze ce contrazice teza de demonstrat și atunci se conchide asupra adevărului acesteia din urmă. În toate situațiile însă, demonstrația este o procedură de a convinge în legătură cu ceva, este o formă de persuadare a locutorului pornind de la ceea ce el admite că este adevărat sau evident. Întrucît, din punctul de vedere al schemei logice pe care o urmează, demonstrația se apropie de argumentare, s-a încercat uneori departajarea conceptuală a lor, considerîndu-se că demonstrația ține de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
implicit. Un plus de precizie conceptuală aduce schimbarea terminologică propusă de A. Culioli: termenul co-enunțiator, corelativ cu enunțiator, vrea să evidențieze că enunțul este, de fapt, o co-enunțare în care cei doi parteneri ai schimbului verbal joacă un rol activ: locutorul devine auditor și auditorul devine locutor; de asemenea, locutorul este propriul său auditor, iar auditorul este un locutor virtual care se pune în locul locutorului pentru a interpreta enunțurile și a le influența constant, prin reacțiile sale. Totuși, nici conceptul nou
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
aduce schimbarea terminologică propusă de A. Culioli: termenul co-enunțiator, corelativ cu enunțiator, vrea să evidențieze că enunțul este, de fapt, o co-enunțare în care cei doi parteneri ai schimbului verbal joacă un rol activ: locutorul devine auditor și auditorul devine locutor; de asemenea, locutorul este propriul său auditor, iar auditorul este un locutor virtual care se pune în locul locutorului pentru a interpreta enunțurile și a le influența constant, prin reacțiile sale. Totuși, nici conceptul nou nu elimină ambiguitățile de interpretare: folosit
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
propusă de A. Culioli: termenul co-enunțiator, corelativ cu enunțiator, vrea să evidențieze că enunțul este, de fapt, o co-enunțare în care cei doi parteneri ai schimbului verbal joacă un rol activ: locutorul devine auditor și auditorul devine locutor; de asemenea, locutorul este propriul său auditor, iar auditorul este un locutor virtual care se pune în locul locutorului pentru a interpreta enunțurile și a le influența constant, prin reacțiile sale. Totuși, nici conceptul nou nu elimină ambiguitățile de interpretare: folosit la singular, el
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
vrea să evidențieze că enunțul este, de fapt, o co-enunțare în care cei doi parteneri ai schimbului verbal joacă un rol activ: locutorul devine auditor și auditorul devine locutor; de asemenea, locutorul este propriul său auditor, iar auditorul este un locutor virtual care se pune în locul locutorului pentru a interpreta enunțurile și a le influența constant, prin reacțiile sale. Totuși, nici conceptul nou nu elimină ambiguitățile de interpretare: folosit la singular, el desemnează locul destinatarului; la plural, el face referire la
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
de fapt, o co-enunțare în care cei doi parteneri ai schimbului verbal joacă un rol activ: locutorul devine auditor și auditorul devine locutor; de asemenea, locutorul este propriul său auditor, iar auditorul este un locutor virtual care se pune în locul locutorului pentru a interpreta enunțurile și a le influența constant, prin reacțiile sale. Totuși, nici conceptul nou nu elimină ambiguitățile de interpretare: folosit la singular, el desemnează locul destinatarului; la plural, el face referire la ambii parteneri ai comunicării verbale, dar
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]