508 matches
-
Dunărea, unde se afla Orașul de Floci, importantă piață de desfacere a lânii. Turmele traversau apoi Dunărea pe la Vadu Oii și iernau în zonele calde de pe țărmul Mării Negre (cea mai cunoscută fiind valea Batovei, în apropiere de Bazargic, numită de mocani "Valea fără iarnă"). "Ialomița "este un nume de origine slavă, reprezentând o prezență neobișnuită în cadrul grupei hidronimelor majore românești, ele fiind de origine autohtonă. Potrivit lingvistului Dragoș Moldovanu, care reevaluează minuțios stadiul problemei, numele râului a fost dat de slavii
Râul Ialomița () [Corola-website/Science/300048_a_301377]
-
localitatea Sălciua de Sus a purtat mai multe denumiri, după cum urmează: "Felsewsolczwa", "Felsew Solezwa", "Szeltsiva gyin Szusz", "Sălciva de Sus". Comună Sălciua face parte din Mocănimea Munților Apuseni din punct de vedere etnografic. Se impune a face o distincție între mocan și moț; „trăsăturile de personalitate, portul și obiceiurile îl diferențiază pe mocan de moț (top): «Mocanul este mai vioi la petrecere și mai puțin crâncen că moțul, mai deschis la suflet și mai sincer».” Satul Sălciua de Sus este de
Sălciua de Sus, Alba () [Corola-website/Science/300271_a_301600]
-
Felsew Solezwa", "Szeltsiva gyin Szusz", "Sălciva de Sus". Comună Sălciua face parte din Mocănimea Munților Apuseni din punct de vedere etnografic. Se impune a face o distincție între mocan și moț; „trăsăturile de personalitate, portul și obiceiurile îl diferențiază pe mocan de moț (top): «Mocanul este mai vioi la petrecere și mai puțin crâncen că moțul, mai deschis la suflet și mai sincer».” Satul Sălciua de Sus este de tipul "sat adunat", gospodărille fiind întinse de-a lungul DN 75. Ocupațiile
Sălciua de Sus, Alba () [Corola-website/Science/300271_a_301600]
-
Szusz", "Sălciva de Sus". Comună Sălciua face parte din Mocănimea Munților Apuseni din punct de vedere etnografic. Se impune a face o distincție între mocan și moț; „trăsăturile de personalitate, portul și obiceiurile îl diferențiază pe mocan de moț (top): «Mocanul este mai vioi la petrecere și mai puțin crâncen că moțul, mai deschis la suflet și mai sincer».” Satul Sălciua de Sus este de tipul "sat adunat", gospodărille fiind întinse de-a lungul DN 75. Ocupațiile sălciuanilor nu s-au
Sălciua de Sus, Alba () [Corola-website/Science/300271_a_301600]
-
cultura plantelor și creșterea animalelor, este o ocupație străveche pe teritoriul comunei. Acesteia i se adaugă până în zilele noastre și alte ocupații secundare: vânătoarea, albinăritul, lucrul la pădure, culesul din natură (fructe sălbatice). Portul popular este asemănător cu al celorlalți mocani. Atât în portul femeiesc, cât și în cel bărbătesc, cusăturile și detaliile de pe cămașă apar în culorile roșu, negru sau albastru. Tricolorul nu lipsește nici el din portul sălciuănesc. Tradițiile sunt diverse și numeroase în comuna Sălciua. „Ceva mai deosebit
Sălciua de Sus, Alba () [Corola-website/Science/300271_a_301600]
-
vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (97,47%). Pentru 2,46% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Bistrița a județului Neamț și era formată din satele Costișa, Ciolpanu, Mocani, Orbicu, Sbereștii de Jos, Sbereștii de Sus și Mânoaia, având în total 1737 de locuitori. În comună existau opt mori de apă, două pive pentru sumane, trei biserici și o școală. Anuarul Socec din 1925 o consemnează în aceeași plasă
Comuna Costișa, Neamț () [Corola-website/Science/301627_a_302956]
-
comună existau opt mori de apă, două pive pentru sumane, trei biserici și o școală. Anuarul Socec din 1925 o consemnează în aceeași plasă, având 2850 de locuitori în satele Costișa, Mănioaia, Orbicu și Sberești și în cătunele Ciolpanu și Mocani. În 1931, comuna mai avea în compunere satele Costișa, Dornești (preluat de la comuna vecină Podoleni), Mănioaia și Șerbești, satul Orbic trecând la orașul Buhuși. În 1950, comuna a fost transferată raionului Buhuși, și apoi (după 1964) raionului Bacău din regiunea
Comuna Costișa, Neamț () [Corola-website/Science/301627_a_302956]
-
cunoscută apartenența confesională. Denumirea comunei Pipirig comportă mai multe variante: pe de o parte, se spune că acesta ar veni de la planta de apă („pipirig”) care crește în abundență în zonă; alții opinează că denumirea ar veni de la familia Pipirigeanu, mocani veniți din zona Prundul Bârgăului. Privitor la numele satului Pluton , nu se știe exact originea acestuia. Unele surse spun că satul Pluton își trage numele de la o unitate militară (ploton) de greci sau turci, care au poposit mai mult timp
Comuna Pipirig, Neamț () [Corola-website/Science/301662_a_302991]
-
secolului al XIX-lea, pe teritoriul actual al comunei funcționau două comune diferite, aparținătoare de plaiul Teleajen al județului Prahova. Comuna Măneciu-Ungureni cuprindea satele Gheaba, Făcăeni, Valea Largă, Chiciureni, Plăiețu și Teleajen (vechea denumire a satului Cheia), toate înființate de mocani transilvăneni din zona Săcele, refugiați peste graniță. Comuna avea 2022 de locuitori, o școală cu 51 de elevi (din care 5 fete), 36 de mori și pive pe râul Teleajen și pe diverși afluenți ai săi, precum și două biserici ortodoxe
Comuna Măneciu, Prahova () [Corola-website/Science/301693_a_303022]
-
Leordeni este o comună în județul Argeș, Muntenia, România, formată din satele Baloteasca, Băila, Bântău, Budișteni, Cârciumărești, Ciolcești, Ciulnița, Cotu Malului, Glâmbocata, Glâmbocata-Deal, Glodu, Leordeni (reședința), Moara Mocanului și Schitu Scoicești. Comuna se află în marginea estică a județului, la limita cu județul Dâmbovița, pe malul stâng al Argeșului. Este străbătută de șoseaua națională DN7, care leagă Piteștiul de București. La Ciulnița, din acest drum se ramifică șoseaua
Comuna Leordeni, Argeș () [Corola-website/Science/300627_a_301956]
-
27%). Pentru 2,42% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Podgoria a județului Muscel și era formată din satele Cârciumărești, Leurdenii de Jos, Leurdenii de Sus și Moara Mocanului, având în total 1272 de locuitori ce trăiau în 287 de case. În comună existau două biserici și o școală înființată în 1837, în timp ce principalii proprietari funciari erau Nic. Crețulescu și N. Gussi. La acea vreme, pe teritoriul actual al
Comuna Leordeni, Argeș () [Corola-website/Science/300627_a_301956]
-
în cătunul Cotu Malului. În 1931, comuna Ciulnița a primit numele de "Ciulnița-Budișteni", având în compunere satele Băila, Budișteni, Ciulnița, Glodu, Prundeni și Schitu-Scoicești, și reședința în satul Budișteni; iar comuna Leordeni a rămas cu satele Cârciumărești, Leordeni și Moara Mocanului. Mai târziu, comuna Ciulnița-Budișteni a luat numele satului de reședință, Budișteni. În 1950, cele trei comune au fost transferate raionului Topoloveni și apoi (după 1952) raionului Găești din regiunea Argeș. Satul Călugărița din comuna Glâmbocata a primit în 1964 denumirea
Comuna Leordeni, Argeș () [Corola-website/Science/300627_a_301956]
-
încă și care lucrare s-a amânat până acum, pentru că Brețcu nu primise încă prețul pământului cedat poienarilor decât prin 1888-1889.De-a lungul timpului, mulți bârsani s-au stabilit în „Regat”; în comuna Casimcea (Babadag) aproape toți locuitorii sunt mocani din Vama și Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Covasna, Poiana Sărată, Brețcu.Oierii din Poiană, din cele vreo 46 de târle, aveau numai două stâni în munți, restul cele mai multe în Crimeea (circe 30 de târle), în Basarabia, în județele Cahul și
Poiana Sărată, Bacău () [Corola-website/Science/300694_a_302023]
-
de azi. Există două ipoteze ale formării Cașinului nou care implică popularea și a malului stâng al râului până la poalele dealului Lada. Teoria I: Se spune din legendă bătrânească, faptul că prin secolul XV - XVI sosesc în Cașin patru ciobani mocani cu turmele lor. Fiecare căutându-și locul pe moșia Cașinului, au tăiat pădurea deasă ce au găsit-o și au făcut case pe loc. Apa limpede și rece ca la munte, mulțimea izvoarelor, mulțimea potențialelor pășuni după despădurire, toate acestea
Comuna Cașin, Bacău () [Corola-website/Science/300662_a_301991]
-
și se dezvoltă foarte bine. Locuitorii comunei Cașin, încă din cele mai vechi timpuri, au muncit atât ca agricultori cât și ca crescători de animale datorită pământurilor moșiei Cașin și a obârșiei locuitorilor care la origine erau ciobani bârsani și mocani. Țăranii lucrau pământurile agricole producând în special porumb, care era necesar oamenilor, lucerna care era necesara cailor, și alte cereale, ovăz, grâu, orz, precum și cartofi. Ca îngrășământ ei foloseau bălegarul de cal căci sporea mult rodnicia pământului. Dealurile erau bune
Comuna Cașin, Bacău () [Corola-website/Science/300662_a_301991]
-
boierii Hrisoscoleu au continuat să administreze moșia, dând-o pe mâna unor arendași; statul a cerut în instanță respectarea testamentului și Sultana Hrisoscoleu a trebuit să cedeze pământul statului în 1846. Satul Boboc a luat naștere pe la 1848, când un mocan, pe nume Radu Bobocu, a construit aici prima casă pe o vatră de sat veche; satul s-a numit la început Bobocu-Siliștea. Satul Roșioru (denumit și "Roșiori" în documentele vremii) a fost înființat în 1884 prin împroprietărirea de către stat a
Comuna Cochirleanca, Buzău () [Corola-website/Science/300805_a_302134]
-
din zona de graniță între Moldova, Transilvania și Țara Românească au fost înființate pe de o parte de moșnenii din Sibiciu, care au deținut pământurile până când au ajuns să fie preluate de mari boieri și pe de altă parte de mocani transilvăneni stabiliți în Țara Românească. Localnicii au păstrat multă vreme portul tradițional muntenesc cu influențe transilvănene. Ei se îndeletniceau la început cu creșterea vitelor, dar după aceea cu dogăria și cu exploatarea lemnului, astfel că nu au fost știutori de
Comuna Gura Teghii, Buzău () [Corola-website/Science/300819_a_302148]
-
bunde din blana de oaie, înfundate la piept și încheiate peste umar si la subsioară) și cojoace scurte pe sub sumanul scurt sau un suman lung peste care se încingeau. Legăturile cu Transilvania s-au manifestat și ele în ciuda izolării comunei, mocanii aducând din Brașov mintene (sumane de sărbătoare); cei înstăriți purtau la sărbătoare în picioare cizme sau iminei aduși tot din târgurile ardelene, spre deosebire de țăranii obișnuiți care purtau opinci. Femeile nu purtau rochii, ci doar cămăși lungi până la glezne, fote și
Comuna Gura Teghii, Buzău () [Corola-website/Science/300819_a_302148]
-
765 de locuitori. În comună funcționau o moară cu aburi, 2 biserici și o școală mixtă. În 1925, comuna făcea parte din plasa Orașul a aceluiași județ, avea în componență satele Chiperu, Batogu, Valea Raței, Murgești (devenit deja reședința comunei), Mocani și Motohani (ultimele două preluate între timp de la comuna Racovițeni), în total cu 1537 de locuitori. Din 1931, ea a luat și numele de "Murgești", satul Chiperu fiind transferat comunei Pardoși. În 1950, comuna a fost arondată raionului Râmnicu Sărat
Comuna Murgești, Buzău () [Corola-website/Science/300829_a_302158]
-
din regiunea Buzău și apoi (după 1952) din regiunea Ploiești. În 1968, la reorganizarea administrativă, s-a revenit la organizarea pe județe, dar județul Râmnicu Sărat nu a mai fost reînființat, comuna fiind transferată la județul Buzău. Tot atunci, satele Mocani și Motohani au fost desființate și incluse în satul Murgești. Singurul obiectiv din comuna Murgești inclus pe lista monumentelor istorice din județul Buzău ca monument istoric de interes local este așezarea de tip tell de la est de satul Murgești (pe
Comuna Murgești, Buzău () [Corola-website/Science/300829_a_302158]
-
dintre râurile Timiș și Tărlung către binecredinciosul său prieten, Contele Stanislav. Numele „Săcele” este menționat pentru prima dată într-o scrisoare a voievodului muntean Vlad Călugărul (1482-1495) către magistratul Brașovului. Cei mai vechi locuitori ai celor șapte sate au fost „mocanii” - ciobanii locului. Sunt menționați în numeroase documente, în care se remarcă bogăția lor spirituală, culturală și materială. Dețineau mii de oi, iar satele lor erau printre cele mai prospere din zonă. În cursul procesului de transhumanță, care avea loc din
Săcele () [Corola-website/Science/300519_a_301848]
-
două regiuni distincte din sudul Transilvaniei, dar și în alte arii ale acestei provincii. , până de curând, asociați cu unii vânzători de mere sau negustori transilvăneni, deși nici ei nu practicau un nomadism propriu-zis. Cele două mari comunități distincte de mocani se situează în Transilvania: prima în Mărginimea Sibiului (la vest de orașul Sibiu) iar cea de-a doua la est de Brașov în zona Săcelelor, nu departe de curbura Carpaților. Atât mocanii mărgineni, cât și cei săceleni au fost denumiți
Mocani () [Corola-website/Science/299686_a_301015]
-
nomadism propriu-zis. Cele două mari comunități distincte de mocani se situează în Transilvania: prima în Mărginimea Sibiului (la vest de orașul Sibiu) iar cea de-a doua la est de Brașov în zona Săcelelor, nu departe de curbura Carpaților. Atât mocanii mărgineni, cât și cei săceleni au fost denumiți în trecut „ungureni”, când aceștia se aflau în tranzit ori se stabileau pe teritoriul „vechiului regat”. i din zona Mărginimii Sibiului poartă și denumirea alternativă de 'țuțuieni' respectiv 'mărgineni'. Sașii din Sibiu
Mocani () [Corola-website/Science/299686_a_301015]
-
în tranzit ori se stabileau pe teritoriul „vechiului regat”. i din zona Mărginimii Sibiului poartă și denumirea alternativă de 'țuțuieni' respectiv 'mărgineni'. Sașii din Sibiu i-au denumit 'Gebirgswalachen' („valahi de munte”, adică români de munte) sau 'die Tzutzuianen' (Zuzujanen). Mocanii din zona Brașov-Săcele (mai precis cei din așa-numitele „șapte sate”) sunt considerați a fi „adevărații” mocani. Prin tradiție, ei au practicat transhumanța cu turme imense de oi, iar in secolul al XIX-lea, mai ales după tratatul de la Adrianopol
Mocani () [Corola-website/Science/299686_a_301015]
-
alternativă de 'țuțuieni' respectiv 'mărgineni'. Sașii din Sibiu i-au denumit 'Gebirgswalachen' („valahi de munte”, adică români de munte) sau 'die Tzutzuianen' (Zuzujanen). Mocanii din zona Brașov-Săcele (mai precis cei din așa-numitele „șapte sate”) sunt considerați a fi „adevărații” mocani. Prin tradiție, ei au practicat transhumanța cu turme imense de oi, iar in secolul al XIX-lea, mai ales după tratatul de la Adrianopol, care le-a îngrădit mișcarea, au fost și „cărăuși” conducând garnituri sau caravane de mărfuri pe mari
Mocani () [Corola-website/Science/299686_a_301015]