494 matches
-
cultural displacement and isolation. This artist inherits from his ethnic ancestors the condition of perpetual emigration/immigration, homelessness and spiritual transitoriness. (...). Thus, he is a moralist, a prophet and a rebel. Art for art’s sake meant, for the Jewish modernist, freedom from community constrictions and fettering clichés, a chance to live up to his unrelenting individualism. Modernism offered the spiritual ethnic „other“ the opportunity of a Zeitgeist open to a rootless present continuous. For the Jewish spirit, relatively recently freed
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
or nostalgia for a loss of classical wholeness and harmony. (...) It is a repetition of the Haskala wakefulness, a tearing away from the Book in favor of the immediate, skeptic and rational experience. As an opponent to artistic tradition the modernist is, after all, a Talmudist, i.e. an intelligent, creative revisionist of a code. Jewishness gets asserted by the tearing away from an already constituted system, the rejection of the cultural authoritarian norm in the best tradition of Judaic monotheism, the
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
socialiști și a aversiunii față de liberali; după cum ar fi naiv să le considerăm doar drept o expresie a tinereții iubitoare de frondă (deși, în anii ’30, cînd avangarda era lăsată în urmă, iar imperativele - politice și literare deopotrivă - erau altele, modernistul democrat Ion Vinea se va apropia de criticul sburătorist). Avem de-a face în fapt cu bine-cunoscuta ostilitate a artiștilor moderni, inovatori, dar de obicei unilaterali, față de „forța de inerție” a criticilor. După război, Lovinescu însuși își va justifica - maiorescian
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
din Brașov (nr. 101, 12 mai 1921, p.1), marele istoric vituperează - la unison cu adversarul său antebelic Ovid Densusianu - împotriva „energumenilor” parizieni dadaiști și a elucubrațiilor „marinetiștilor Italiei”, care „au intrat în fabrica de metafizică germană”. La 1922, și modernistul B. Fundoianu consideră că „arta lui Marinetti sau a lui Dada care o continuă” sînt „în afară de artă” (nu neapărat și cubismul lui Bracque și Metzinger), iar promisiunea versului liber a ruinat disciplina necesară a versului clasic („Probleme de poetică: Decadența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
întregul curent literar care a dezlipit de învechitul tipic al simbolismului tineretul din Franța, Germania, Elveția și America. Orice tînără revistă din aceste țări e o mărturie a neînsemnatei isprăvi puse la cale aci, înainte de război, și care izbăvește pe moderniștii români de acuzația «importului»” („Modernism și tradiție“, în Cuvîntul liber, seria II, an I, nr. 1, 26 ianuarie 1924). O atare poziție încerca să dea o replică tradiționaliștilor, pentru care modernismul era un fenomen de import, inaderent la spiritul locului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Tzara - de pildă - nu ar fi decît un „amestec de dezechilibru nervos și șarlatanie europeană”, o contrafacere a primitivismului, o „poezie bîlbîită”, pe care un popor cu suflet sănătos nu o poate accepta. Istoria își are însă ironiile ei: modernistul de stînga Ion Vinea și tradiționalistul Al. Hodoș se vor regăsi la începutul anilor ’60 - ca victime „în curs de recuperare” ale noului regim - în paginile publicației de propagandă comunistă pentru românii din exil, Glasul patriei... Nu e lipsit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cerebrală”) indică, o dată în plus, afinitățile de identitate cu expresionismul și bizantinismul „tradiționaliștilor” congeneri de la Gîndirea, fapt confirmat și de o „scrisoare” a lui Aderca adresată lui Ion Vinea (cf. „O zi la Brașov“, în nr. 3, 1923), în care „moderniștii” Lucian Blaga și Adrian Maniu sînt deplînși pentru colaborarea lor cu tradiționaliștii ortodoxiști și conservatorii de la Gîndirea. Un alt poet al „tradiției românești autentice” de care liderul „contimporan” s-a simțit mereu aproape este Ion Pillat, care, împreună cu „gîndiristul” Oskar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
scria la Cronica (1915-1916) rămîne doar un detaliu... În nr. 76, Contimporanul găzduiește o anchetă de referință despre poezia argheziană (un gest asemănător făcuse revista Integral). Opiniile sînt foarte variate (fiecare autor își are propriul Arghezi..), iar respondenții - de asemenea: modernistul Camil Petrescu, de pildă, stă alături de tradiționalistul Octavian Goga, aflat de cîțiva ani în conflict cu Ion Vinea. Răspunsul celui din urmă putea fi însă oricînd semnat de Vinea însuși: „N-am avut răgaz să scriu despre Arghezi lungul articol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
putea fi însă oricînd semnat de Vinea însuși: „N-am avut răgaz să scriu despre Arghezi lungul articol pe care, în gînd, i l-am dedicat. Contimporanul îl va avea, negreșit (nu l-a mai avut, n.n.). Sînt de partea moderniștilor, fiindcă, în toate împrejurările și în toate sensurile, am simțit laolaltă cu premergătorii. Am adesea sentimentul că ne aflăm în fața unui început: țara se face de-abia acum („România se construiește azi” - v. „Manifest activist...“, n.n.; Nota bene, avem de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
avînd la bază „intuiția” deosebirilor dintre Arghezi și „mulțimea mediocrilor” avangardiști. Concepția sa extraliterară (social-națională) cu privire la rolul profetic, mesianic, al scriitorului este bine cunoscută. Că patriotismul constructiv al lui Vinea și cel al lui Goga se întîlnesc - iată! - prin intermediul unui „modernist atipic” rămîne însă la fel de adevărat... Mai participă la această anchetă Tudor Vianu (care vorbește despre „miracolul” arghezian), Claudia Millian (care, pe urmele abatelui H. Bremond, se grăbește să vorbească despre „poezia pură” a lui Arghezi), gazetarul H. St. Streitmann, Jacques
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
afișe, reclame, tramvaie, autobuze și becuri Auer. Modelul pare a fi mai degrabă Zone de Guillaume Apollinaire decît futurismul italian. Un alt reper afin: belgianul Georges Linze, de departe favoritul lui Ion Vinea la Contimporanul. Printre colaboratorii-poeți se numără și moderniști fără legătură cu avangarda: Al. Philippide (prezent, ca și mult mai radicalul B. Fundoianu, cu poeme în franceză - în acord, deci, cu cosmopolitismul grupării), Ion Minulescu și soția sa Claudia Millian, Camil Baltazar, Ion Pillat ș.a. Acesta din urmă publică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ferm revoluționar și antifascist), coabitările ideologice și estetice „imposibile” din interiorul Contimporanului, accentuarea eclectismului său neavangardist și estomparea caracterului „de direcție”, autoelogierea inerțială și replierea elitistă, intrarea lui Vinea în Parlament, ca deputat pe listele Partidului Național Țărănesc, prezența unor „moderniști moderați”, unii dintre ei minori, sau a unor autori din zona unor publicații „neprietene” (Gîndirea, Cuvîntul, Viața românească ș.a.) și semnalele de simpatie în direcția acestora de la „revista revistelor”, găzduirea unor colaboratori apropiați cercurilor oficiale (deja citata Martha Bibescu) sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
construiește azi!”. Pe această linie „aurorală”, eroii fondatori de la Contimporanul se vor întîlni, la un moment dat, cu mesianismul tradiționalist/naționalist al lui Octavian Goga care, răspunzînd unei anchete despre Tudor Arghezi, găzduită în paginile revistei, afirma: „Sînt de partea moderniștilor, fiindcă, în toate împrejurările și în toate sensurile, am simțit laolaltă cu premergătorii. Am adesea sentimentul că ne găsim în fața unui început: țara se face de-abia acum. Socot că Arghezi e un premergător!” (Contimporanul, an VII, nr. 76, p.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
modernizării radicale și a recuperării decalajelor prin arderea etapelor are ca efect o respingere radicală a moștenirii secolului al XIX-lea. Redefinirea identitară și noile provocări europene aduc cu sine alte tipuri de raportare la tradiție. Semnificativ e faptul că moderniștii radicali se întîlnesc cu tradiționaliștii în respingerea „formelor fără fond” din secolul al XIX-lea. Dacă însă Gîndirea renova tradiționalismul sămămătorist adăugîndu-i o componentă spiritualistă, cvasimistică, bizantin-ortodoxă, în articolul „Premergătorii“, Vinea contestă realitatea oricărei tradiții „clasice”, denunță provincialismul, mimetismul literaturii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în 1920, formiștii desvoltă o activitate foarte vie și, în graba ei, febrilă ediții noui, conferințe, expoziții. Societatea reacționează în feluri deosebite (...) Apoi, nouile postulate (...) se acomodează gustului popular”. Autorul articolului consemnează „compromisurile” cu linia moderată a revistei Rhytm (echivalent modernist al maghiarului Nyugatt). Este taxat — în spiritul „masculin” al futurismului și constructivismului — expresionismul „feminin” și „sentimental”: „Dela 1920 mișcarea slăbește. Se ivesc nouile curente întoarcerea la clasicism. Formiștii pierd terenul. Exodul începe mulți, neputînd trăi în atmosfera ostilă, emigrează. Vai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
conțin „în vedetă” un interviu acordat lui Theodor Solacolu și - în subsol, cu minuscule - „Note despre A. G. Bragaglia” de Focioni Miciacio. Textul acestuia din urmă subliniază dintru început caracterul „disident” și „moderat” al regizorului adept al teatrului sintetic: „În mișcarea moderniștilor italieni, deosebirea caracteristică a lui Anton Giulio Bragaglia de grupul futuriștilor extremiști reprezentați prin Marinetti rezidă în pozitivul activității sale luminoase și a futuriștilor disidenți și moderați cari au contribuit enorm la desvoltarea modernă a artei italiene”. Activitatea sa impresionantă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la cause de l’archie, la cause de l’ordre. Umila noastră strădanie a răsărit și ea din aceeași caldă și neclintită credință”. Admirația pentru Ovid Densusianu - teoretician și promotor moderat al artei moderne, însă la fel de sever față de simboliștii și moderniștii autohtoni ca și față de sămănătoriști și poporaniști - nu ține atît de orientarea occidentalistă și citadinistă a acestuia, cît de structura sa olimpiană, neoclasică, acționînd „în sens cu totul divergent de mișcarea anarhică actuală”: „A fost acolo o atmosferă de înaltă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
critic - om cu frica Celui de Sus - să încheie grabnic capitolul... În continuare, sînt studiați patru „principali protagoniști ai mișcării anarhice de la noi”, considerați astfel „prin cantitatea producției, prin cutezanța doctrinelor și prin ascendentul pe care-l exercită față de ceilalți moderniști”. E vorba, mai precis, de I. Voronca, B. Fundoianu, I. Vinea și Tr. Tzara. Interesant e faptul că - dincolo de ironiile ieftine și de umorile pamfletare - autorul încearcă să mențină o anumită „medie” între opiniile criticii lovinesciene și ale celei dragomiresciene
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Minerva, 1972, p. 169). Ambii antologatori sînt în același timp poeți și buni cunoscători de poezie modernă universală; colaborarea dintre „poet” și „critic” trece prin interiorul fiecăruia dintre ei. Despre ilustratorul Marcel Iancu (prețuit, ca și poetul Vinea, atît de „moderniști”, cît și de „tradiționaliști”), Perspessicius va face cîteva observații de finețe, recenzînd volumele de interviuri ale lui Felix Aderca (Mărturia unei generații): „Desenele lui Marcel Iancu merită o atenție specială. Dela portretistica lui Iser, desenul n‘a cunoscut un artist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de texte din creația populară și cu referiri la „oamenii de seamăʺ ai localităților, deveniți personalități într un dom eniu sau altul, n ar mai reprezenta contribuții științifice dur abil e, ele pierzându și vigoarea pe care o aveau odinioară. Moderniștii noului sezon recomandă să se real izez e altfel de studii complexe și variate, dintr-o perspectivă pluridisciplinară, la care să-și aducă contribuția istorici, arheologi, geografi, sociologi, statisticieni , li ngviști, folcloriști și specialiști în toponimie. Față de astfel de opere
Carte ..., vol. I by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/492_a_1296]
-
sfat, o idee sau opinie - în afara celor oferite cu pilduitoare generozitate, din proprie inițiativă - și care să nu fi fost beneficiarul celor mai înțelepte sau oportune sugestii din parte-i. Dimpotrivă, din preaplinul înțelepciunii sale s-au înfruptat nu doar moderniștii, favorizați prin definiție de proximitatea tematică și cronologică a preocupărilor științifice comune, ci și ceilalți colegi (inclusiv arheologi, până la separația administrativă de după 1990), fie din Institut, fie de la Facultate, interesați deopotrivă și adeseori de antamarea unor programe, sau de realizarea
SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU () [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]
-
pentru cunoașterea acelor aspecte ale istoriei naționale care să corespundă, pe de o parte, cerințelor sau necesităților istoriografice și, pe de altă parte, rigorilor vigilentei cenzuri politice, în vogă mai ales până după „declarația din aprilie” 1964. Cum cei mai mulți dintre moderniștii de atunci - identificabili prin apartenența voluntară la vesela „curte măruntă” mai sus pomenită - explorau fondurile arhivistice ieșene din prima jumătate a secolului al XIX-lea, în speță epoca Regulamentului Organic, conducerea Institutului, călăuzită probabil și de alte rațiuni, a decis
SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU () [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]
-
a fiecăruia era diferită - suma de 10.000 lei, cu cât onora, în acea vreme, înaltul for științific, performanțele de excepție. Angajamentul tematic, sau obligațiile înscrise în planul de cercetare științifică al Institutului din primii săi ani de activitate, ca modernist, explică și profilul celor dintâi studii realizate de Leonid Boicu, consacrate istoriei economice și sociale a Moldovei în epoca „regulamentară”: Despre construcția de șosele și poduri în Moldova între anii 1834-1844 (publicat în 1958); Despre stadiul manufacturier al industriei în
SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU () [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]
-
culturi ortodoxe. În De Zalmoxis à Gengis Khan (Paris, 1970), Mircea Eliade face un bilanț al acestor studii și revenind asupra orientărilor istoricilor, folcloriștilor, filosofilor subliniază confruntarea a două demersuri opuse în analiza Mioriței: cea a tradiționaliștilor și cea a moderniștilor. "Cum era de prevăzut, această tendință aproape generală de a izola Miorița de ansamblul poeziei populare românești și de a o proiecta, singură, într-un orizont mitic, ca model prin excelență al geniului românesc a iritat un oarecare număr de
by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]
-
și conservatorismul alimentat de toate arhaismele. Nefericirea de a fi o mică putere, nefericirea de a se găsi la o margine de imperiu este respinsă. Sensul este acela al victoriei Spiritului, iar acest spirit este acela al Luminilor. După 1929, moderniștii resping deci referința obsesivă la național. Interogația intelectuală și existențială se bazează pe problematica umanismului față de noile barbarii pe care războiul le-a revelat și față de dominația unei tehnici al cărui triumf este asigurat de război. Unul dintre acești intelectuali
by CATHERINE DURANDIN [Corola-publishinghouse/Science/1105_a_2613]