403 matches
-
clujeană („Steaua”, „Tribuna”, iar după 1990, „Clujul liber”, „Nu”). Va publica volumele Țărâna serilor (1967), Reminiscențe (1969), Trecerea pragurilor (1972), Elegii (1975; Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj-Napoca), Nimburi (1977), Pâinile punerii nainte (1979), În lumina înserării (1982), Înstelatele oglinzi (1984), Orfica tăcere (1988), Crepuscularele vitralii (1993), Chemări spre nicăieri și niciodată. Poezii 1985-1995 (1996). Se dedică în același timp prozei - Tărâmul izvoarelor (1968) - și memorialisticii, concepută sub formă de roman autobiografic: Frumoasa risipă (1980), Steaua câinelui (1991), Pinii de pe Golna (1993
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288111_a_289440]
-
săi viforoși. O lume solemnă și gravă, ocrotită de zeii locului domină confesiunea poetului, care se simte chemat, ca altădată Orfeu, să oficieze un cult al cuvântului ca pe un ritual cu virtuți sacerdotale: „Poezia pentru mine este o stare orfică a vieții și o stare sacerdotală a cuvântului”. O protoistorie fabuloasă, așezată sub semnul unor zeități antice, purtătoare de puritate și de har, îi populează încă de la debut lirica, aflată în prelungirea lirismului gândirist. Ortodoxie păgână e cartea unui poet
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288111_a_289440]
-
stampele solemne ale lui V. Voiculescu. Respiră din ele un vitalism profund, de tip dionisiac, în care figurile Turiei natale vin să îmbogățească panteonul clasic al Daciei romane sau al Transilvaniei în care poetul s-a reîmpământenit. El se rebotează orfic, zăcământul originar de vitalitate al liricii sale îmbogățindu-se cu noi filoane, cum ar fi militantismul și eticismul, care capătă străluminări incantatorii: „Adie voci de dincolo de noi/ Prin seara ca un giulgiu de fecioară,/ Tărâm străin, fosforescente ploi/ Când amăgirea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288111_a_289440]
-
Tărâmul izvoarelor, București, 1968; Reminiscențe, București, 1969; Trecerea pragurilor, București, 1972; Elegii, București, 1975; Nimburi, Cluj-Napoca, 1977; Pâinile punerii nainte, Iași, 1979; Frumoasa risipă, Cluj-Napoca, 1980; În lumina înserării, București, 1982; Înstelatele oglinzi, Cluj-Napoca, 1984; Înaltele acele vremi, Cluj-Napoca, 1987; Orfica tăcere, Cluj-Napoca, 1988; Pe muntele Ebal, Cluj-Napoca, 1990; Steaua câinelui, Cluj-Napoca, 1991; Pinii de pe Golna, Cluj-Napoca, 1993; Crepuscularele vitralii, Cluj-Napoca, 1993; Chemări spre nicăieri și niciodată. Poezii 1985-1995, București, 1996; Străinul de la miezul nopții, Cluj-Napoca, 1996; Catrene, Cluj-Napoca, 1999; În
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288111_a_289440]
-
9; Raicu, Fragmente, 420-422; Tașcu, Poezia, 153-165; N. Steinhardt, „Înstelatele oglinzi”, ST, 1986, 1; Laurențiu Ulici, Laudă limbii române, AST, 1986, 5; Radu Săplăcan, Cifrul melancoliei, RL, 1988, 47; Mircea Popa, Orfism și vitalitate, ST, 1988, 11; Adrian Popescu, Un orfic printre moderni, ST, 1994, 4-5; Cândroveanu, Aromânii, 97-104; Papahagi, Interpretări, 110-116; Nicolae Mocanu, Teohar Mihadaș. In memoriam, Cluj-Napoca, 1999; Faifer, Faldurile, 83-86; Dicț. scriit. rom., III, 187-190; Popa, Ist. lit., II, 391-392. M.Pp.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288111_a_289440]
-
pusese În discuție Însăși lumea zeilor; nici procesele de impietate, cărora le-a căzut victimă Însuși Socrate, nu fuseseră de folos pentru frânarea dezagregării spre care se Îndrepta cetatea. Centrifuge Îndrăznețe erau și unele mișcări religioase cu caracter mistic, ca orficii, sau filozofico-religioase, ca pitagoreicii, și erau implicite În culte ca Misteriile de la Eleusis (subcapitolul 3.4a-c). Deocamdată Aristotel afirma că forma și structura lumii divine nu erau nimic altceva decât o proiecție fantezistă a oamenilor (Politica, 152b, 23-27), iar mai
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
plug anulând crima, sunt elemente contradictorii și echivoce care conduc oricum tot În cadrul spațiului juridic al cetății și al pretinsei sale unități. Totuși, chiar aceste ambiguități, alături de aspectul sângeros al sacrificiului, au favorizat probabil criticile și ostilitatea celor care, ca orficii și pitagoreicii, nu voiau să se recunoască În sistemul ideologic al cetății. 4. Olimpian și misterictc "4. Olimpian și misteric" Propria autoconservare rămânea, În orice situație, problema dominantă pentru cetăți. Împotriva primejdiei unor eventuali germeni subversivi, ele elaboraseră, așadar, forme
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
limitele sistemului politeist. Însă când cetățile și-au atins perioada de maximă Înflorire, religia tradițională a devenit obiectul criticii anumitor mișcări care așezaseră În centrul speculației lor destinul de dincolo de viață al omului. Erau expresii filozofico-religioase, reprezentate În special de orfici și pitagoreici, care făceau apel la strâmtorarea provocată de tensiunile sociale și economice. În opoziția lor față de modelul cultural tradițional sau În Încercările de a-l transforma, ele dovedeau o aspirație spre depășirea condiției umane și o tendință care se
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și o tendință care se poate numi generic mistică. Refuzul lor lovea universul mitologic și cosmologia lui, Înlocuite de principii abstracte, ca nèikos și philìa, la Empedocle, sau ca monadele pitagoreicilor. Sau se construia o mitologie alternativă, așa cum au făcut orficii, unde pentru prima dată o cosmogonie nouă era unită cu o antropogonie. Nu au fost cruțate nici codurile cultuale ale cetății, Împotriva cărora, de altfel, se exprimase și Heraclit, care condamnase sacrificiile sângeroase ca și cultul adus statuilor, atingând În
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
atât ca să realizeze o armonie a echilibrelor Între lumea divină și lumea umană, cât să acționeze asupra omului Însuși și să Îl transforme suficient de mult Încât să treacă peste distanța ireductibilă care Îi separa pe oameni de zei. c) Orfici, pitagoreici și... Tendința de a urma calea mistică pentru a depăși condiția umană, În opoziție mai mult sau mai puțin declarată cu regimul polisului, Își găsește expresia cea mai concretă În orfici, la care pot fi recunoscute caracteristici mistice pronunțate
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
care Îi separa pe oameni de zei. c) Orfici, pitagoreici și... Tendința de a urma calea mistică pentru a depăși condiția umană, În opoziție mai mult sau mai puțin declarată cu regimul polisului, Își găsește expresia cea mai concretă În orfici, la care pot fi recunoscute caracteristici mistice pronunțate, și În pitagoreici, la care predomină mai degrabă o orientare spre asceza filozofico-religioasă. Analogiile profunde care Îi Înrudesc au dat loc unei frecvente folosiri improprii a expresiei „orfico-pitagoreic” pentru indicarea doctrinelor și
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
existența unei Teogonii orfice În jurul căreia se constituise o doctrină. Orfismul este mai degrabă o etichetă prin care se desemnează o mișcare mistică cu contururi estompate și confuze, pe care anticii o cunoșteau doar ca pe un stil de viață „orfic”, orphikòs bios, structurat pe refuzul sacrificiului sângeros, al alimentației pe bază de carne și al faptului de a nu se Înmormânta Înfășurați În lână, ca și de practica vegetarianismului și de folosirea hainelor albe. Un mod de viață care rămâne
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
mod de viață homeric” care dominase viața privată a grecilor până În epoca lui. Dacă prin acest stil se opunea regimului polisului, al cărui sacrificiu sângeros Îl refuza, pitagorismul năzuia totuși să „reeduce” cetatea, participând câteodată activ chiar la guvernare. Dimpotrivă, orficii rămâneau marginali și pribegi, rupți de viața politică, de la care se sustrăseseră deliberat. Dacă orficii și pitagoreicii au În comun noțiunea de nemurire a sufletului, refuzul modelelor tradiționale și un stil de viață de tendință ezoterică, aflat În antagonism cu
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
acest stil se opunea regimului polisului, al cărui sacrificiu sângeros Îl refuza, pitagorismul năzuia totuși să „reeduce” cetatea, participând câteodată activ chiar la guvernare. Dimpotrivă, orficii rămâneau marginali și pribegi, rupți de viața politică, de la care se sustrăseseră deliberat. Dacă orficii și pitagoreicii au În comun noțiunea de nemurire a sufletului, refuzul modelelor tradiționale și un stil de viață de tendință ezoterică, aflat În antagonism cu caracterul public al cetății, ei se disting oricum unii de alții printr-o perspectivă cosmologică
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
pitagoreică se năștea din număr, cu soț și fără soț, produs la rândul lui, de monadă. Tetraktșs, patru, era numărul desăvârșit care cuprindea În sine secretul lumii, Îi dădea formă și Îl genera pe „zece”, principiu constitutiv al universului. Cosmologia orfică, În schimb, este mai degrabă un mit al originilor care face ca tot ceea ce există să se origineze din oul cosmic, simbol al vieții și al plinătății ființei, de la care se pune În mișcare un proces de degradare ce duce
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
tradiție la Roma. Câteva indicii ne pot oferi „cărțile lui Numa” și bacanalele romane (secolul al II-lea Î.Hr.); mărturia ultimă este constituită de mormântul Caeciliei Secundina pe via Ostiensis (Roma), unde a fost găsită cea mai recentă plăcuță „orfică” de aur (secolul al III-lea d.Hr., Zuntz, 1971, pp. 333 sq.; Graf, 1991). b) Și cultul Dianei pe Aventin pare să lege istoria religiei romane de Asia Mică prin Grecia (Morel, 1975; Fleischer, 1973, pp. 137 sqq.). În
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
romanii au adunat laolaltă aceste tradiții, le-au corelat cu speculațiile filozofice și religioase și le-au transformat astfel Într-o teologie a istoriei, imperialistă și cosmopolită În același timp (cf. subcapitolul 4). b) Misterii și filozofie 1. Mysti, bahi, orfici Printre atestările religiozității personale semnalăm aici cultul morților practicat de grecii din Italia meridională și misteriile care sunt strâns legate de el. În unele arii funerare din Italia (Thurii, Petelia, Hipponion, Roma), din Creta și Tesalia (Pelinna), au fost găsite
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
G. (1989), „Orizzonti mediterranei di Roma arcaica”, În Italia omnium terrarum parens, Milano 1989, pp. 603-617. Pugliese Carratelli, G. (1990), Tra Cadmo e Orfeo, Bologna. Pugliese Carratelli, G. și Foti, G. (1974), „Un sepolcro di Hipponion ed un nuovo testo orfico”, În La Parola del Passato, nr. 29, pp. 91-126. Rajak, T. (1984), „Was there a Roman Charter for the Jews?”, În Journal of Roman Studies, nr. 74, pp. 107-123. Riccobono, S. (1968), Fontes Iuris Romani Anteiustiniani, vol. I, Leges, Florența
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
ronde-bosse-ul oricărei statui există o aluzie la îngrădirile benefice în care viața își primește determinațiile ei și capătă o formă, un chip. Lucrurile nu își trăiesc aici tristețea mărginirii, ci satisfacția împlinirii lor. Oul sculptat al lui Brâncuși, această monadă orfică, este o implozie de fericire; și orice sferă pare să fie o beție a limitei, o celebrare a ei. Iată de ce sculptura este cea mai netragică dintre arte; în ea limita este benefică, trebuie celebrată, nu contestată. Putem spune că
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
versuri Imnuri către soare (1982), structurat în trei secțiuni. Prima, Elegiile, sugerează o apropiere de orfism, dar „zicerile” lui C. , fără artificii lirice, descriu un univers în disoluție în care pogoară o lumină neagră, nu ziditoare și vivifiantă, ca la orfici. Baladele..., a treia secțiune, sunt mai articulate, în pofida pastișării lui François Villon sau a lui Walt Whitman. După ce mai mulți ani a renunțat să scrie poezie, C. se apropie de poezia haiku, schimbându-și radical, nu doar formal, viziunea, inclusiv
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286318_a_287647]
-
și ține în mână o liră care nu mai are decât o singură coardă și de care își sprijină capul. Aluzia la Orfeu, cel care își pierde complet speranța după a doua pierdere a Euridikei, este evidentă. Lira este instrumentul orfic prin excelență, servind drept tipsie-suport al capului său în urma uciderii sale de către Menade, act crud pe care-l regăsim aici prin aluzia mutilării oculare a Speranței. G.F. Watts realizează astfel o interesantă sinteză între diminutio capitis a lui Orfeu, ca
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
și într-un straniu element de seducție, un opiaceu sonor. În ciuda instrumentului apolinic, lira, spre deosebire de flautul sau naiul dionisiac, primul va reda nu serenitatea și puritatea detașată a sunetului divin, ci muzica melancoliei, a unei ireparabile pierderi, ilustrată de tragedia orfică a pierderii Eurdikei, dar și a sfârșitului său. În ceea ce privește reprezentarea lui Orfeu în arta plastică, se poate observa că sensibilitatea simbolistă operează o altă selecție a episoadelor consacrate, sau oferă o tratare a lor în cheie proprie. Dacă în pictura
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
toute choses", dobândind o valoare axiomatică pentru poezia simbolistă. Dacă prin Corespondențele sale Baudelaire viza o relație simbiotică, sintetistă a celorlalte arte recuperabile în materia poetică, Verlaine sublinia orfismul implicit al lirei simboliste. Poetul este asociat figurii exemplare a cântărețului orfic, fuziune care avea loc în poezia medievală a trubadurilor și truverilor care erau adesea și compozitori și interpreți ai propriilor balade. În cazul de față, poezia nu devine recitativ, nu este instrumentată erotic, ci posedă o muzicalitate internă reactualizabilă chiar
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
temei, de la aspectele accentuat decorativiste la cele accentuat tragice, seducția pe care o exercită personajul depășește cu mult intervalul în care simbolismul se bucura de popularitate. Simbolismul în artele plastice cunoaște o metamorfoză în scurta etapă a orfismului sau cubismului orfic în pictura franceză, între finele lui 1911 și începutul lui 1914, termen atribuit mișcării de către Guillaume Apollinaire la expoziția Secțiunii de Aur, în octombrie 1912, și desemnând pictori precum Marcel Duchamp, Francis Picabia, Robert Delaunay și Fernand Leger, dar fără
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
și culoare, dintre abstracție și muzică. Tema pătrunde și în pictura română de factură simbolistă pe diverse portative simbolice, de la reprezentarea lui Orfeu ca personaj tragic, expresie a maximei investiri artistice la Kimon Loghi, la reprezentarea poetului simbolist ca artist orfic, la Mina Byck Wepper, sau la o reprezentare a armoniilor poetice transcrise muzical într-un cadru vast de natură la Octav Smigelschi, pentru a nu pune la socoteală și portretele făcute diverșilor compozitori și muzicieni în cheia unei sensibilități simboliste
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]