1,267 matches
-
să adoarmă la loc. Era ceață sau ploaie? Zgomotul valurilor de pe lac, sau vântul suflând peste Muntele Hiei? Toată noaptea, vântul de la unte nu încetă să șuiere pe sub streșinile casei. Deși nu reușea să intre, lumânarea de lângă perna lui Mitsuhide pâlpâia ca și cum ar fi fost zgâlțâită de un spirit rău. Mitsuhide se întoarse pe partea cealaltă. Cu toate că era anotimpul nopților scurte, avea impresia că dimineața nu mai venea. În sfârșit, chiar când respirația îi redevenise adâncă și regulată, dădu iarăși cuvertura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
să mucărească lumânările de mai multe ori, nu făcea decât să bea apă și să continue petrecerea, nepăsător față de trecerea timpului. Era o noapte de vară, iar obloanele și ușile templului erau toate deschise. Din acest motiv poate, flăcările lămpilor pâlpâiau încontinuu, învăluite în aureolele ceții nocturne. Dacă în lumina lămpilor din seara aceea s-ar fi putut ghici viitorul, poate s-ar fi citit un semn de rău augur în halourile cețoase sau în nuanțele luminii ce licărea din fitilele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
Tatewaki, nu depășeau cifra de cinci sute de oameni. Miyake Tobei era comandantul Castelului Shoryuji. Nici aici nu se vedeau decât semne de rău augur ale înfrângerii, iar în castel domnea un simțământ abătut, de osândă. Înconjurați de lampioane ce pâlpâiau slab, toți cei prezenți discutau o cale de a se salva. În timp ce căutau o concluzie rațională, până și Mitsuhide însuși își dădu seama că nu mai era nimic de făcut. Santinelele din afara castelului raportaseră de mai multe ori apropierea inamicului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
care-i urmau buluc și membrii familiei fie se duseră să se odihnească, după cum îi instruise Nene, fie se mulțumiră să-l salute de pe verandă, fiecare dispărând apoi în camera sa. În templul principal, cu plafon înalt, o lampă solitară pâlpâia pe un suport jos. Lângă ea stătea așezată o femeie cu părul alb ca gogoașa unui vierme de mătase, îmbrăcată într-un kimono ruginiu. Auzi glasul fiului ei în timp ce era condus de soția lui pe terasă. Fără a scoate un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
ascunse de membrii clanului Shibata. Nu cumva încercau stăruitor să-l provoace pe Hideyoshi? O senzație stranie, comună tuturor, începu să se formeze din sentimentele de neîncredere, plutind pe briza ca de cerneală a serii și prin umbrele lămpilor care pâlpâiau pe culoar. Era miezul verii, dar fiecare oaspete simțea fiori pe șira spinării. Hideyoshi așteptă ca Genba să termine, apoi râse sonor: — Nu, Senior Nepot, mă întreb de unde-ai auzit asta. Mă duci cu gândul la o amintire plăcută. Cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
Noto. Chiar recunoscându-i aceste defecte, Katsuie era totuși sigur că Genba avea o stofă superioară mediei. — Ah, dar acum tocmai aceste calități s-ar putea dovedi fatale, bodogăni el, răsucindu-se în așternut. În momentul când lămpile începură să pâlpâie, un număr de războinici veniră în fugă pe coridor. În camera alăturată și în următoarea, Menju Shosuke și alții tresăreau din somn. Auzind glasuri ca răspuns la pașii grăbiți, oamenii care păzuseră camera lui Katsuie ieșiră în fugă pe culoar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
conserva, nealterată, libertatea interioară. Așa s-ar explica uriașa apetență pentru umanizarea obiectelor umile: deschizi ușa și, drace, vezi că tavanul făcea pe șamanul o glajă purta mască de coajă mănușa era Purusha cearceaful de pat era Prajapat; pe covor pâlpâia scarabeul și Hor; pentru Tanit se prostitua un chibrit; mielul tuna: eu sunt Dumnezeul poporului Izrail întortocheat și viril; în dulap, vesta grăia din Avesta iar lustra tălmăcea spusa lui Zarathustra. (TITLU) O tendință similară se poate lesne detecta și
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
aduse la lumină și supuse judecății. Între timp continuăm să bîjbîim, să ne împiedicăm, să ne lovim de pereții unui tunel care nu pare să aibă un capăt, întunericul ne lovește în valuri, ne împresoară cîte o geană de lumină pîlpîie, însă foarte departe și puțină vreme. Altă luminiță răsare parcă spre a menține încă vie speranța, pentru a coborî din nou în întunericul tot mai păstos. E moral să ne cerem dreptul la memorie, la cunoașterea trecutului, la purificarea lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
din plăcerea sadică de a lovi în dușmanii poporului care oricum nu aveau șansa nici să riposteze, nici să le evite. Erau, cu mare ușurință și evidentă încîntare pentru torționari, pe rînd, transformați într-o masă de carne sîngerîndă încă pîlpîind de viață. Tortura pe înțelesul tuturor a lui Florin Constantin Pavlovici ne amintește (oare cu cît folos?) de tortura cea de toate zilele administrată de aparatul represiv al comunismului biruitor, la orașe și sate, asupra întregului popor, de la instaurarea regimului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
rug: / să ne-ațâțăm iar / duhul prezicând! // Prin iubire, necaz / în poticnit joc, / Fenixul încă azi / va țâșni din foc. // Apoi topiți în senin / sub inconstanta aripă, / un fulger să fim / stagnat în clipă! (traducere de Miron Kiropol) Jarului sublim / pâlpâind în zori / suflu viu să-i fim, / binevăzători. // Patimi îndurând / până la soroc, / phoenixul curând / va zbucni din foc. // Clari, după surghiun, / sub un cer labil, / să ajungem un / fulger imobil! (traducere de Șerban Foarță) În 1994, i-am dedicat un
"Atunci fugi în alt popor" by Ilie Constantin () [Corola-journal/Journalistic/8096_a_9421]
-
ridicată în aer de un braț robotic. Zăbovi acolo o vreme, după care brațul făcu o mișcare fulgerătoare și sabia pătrunse adânc în cutia de aluminiu în care se aflau procesorul, memoria și hardul lui Vincent. Display-ul de control pâlpâi portocaliu și se stinse. Shuoke formă un număr de telefon. Îi răspunse un automat care îl ruga să aștepte până se eliberează o linie, după care îi puse niște muzică clasică. Barcarolle de Offenbach. Apoi îi răspunse vocea unei femei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
de lângă ei; am reușit să mă strecor între femeia cu sandalele din anvelopă și tipul pomădat. Mi-a părut bine că nu trebuia să mă țin de mână cu Fred Strigoiul. Eram doar doisprezece cu tot cu Leisl, dar datorită lumânărilor care pâlpâiau în camera întunecată și a gemetelor de violoncel, atmosfera părea confortabilă. Era cu siguranță un loc care i-ar fi putut îmbia pe morți să-și facă apariția. Leisl a făcut o scurtă introducere, urându-mi bun venit și spunându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
un profund elan de afecțiune și recunoștință față de ei... dar unde era Mitch? Au venit unul câte unul pe hol; Juan Pomădatul; bătrâna Barb cea petrecăreață; încă vreo câteva fuste cu cordon - ajunseseră toți în afară de Mitch. Camera era pregătită, lumânările pâlpâiau și ne așezam cu toții pe scaune în cerc și tot n-apăruse. Mă întrebam dacă ar trebui să-l întreb pe Nicholas de numărul lui Mitch când s-a deschis ușa. El era. — La țanc, a zis Leisl. Mda, scuze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
în fața primei ferestre, privind în geamul transparent... numai că geamul nu era transparent. Rama subțire și aurie încadra ieșirea spre o imagine din altă lume, din alt timp, din alt înțeles... însă eu am recunoscut coroana Libertății și făclia aprinsă, pâlpâind ca din depărtare. M-am bucurat pe moment, apoi mi-am dat seama că imaginea Libertății nu era exact la fel, nu era întocmai cu ceea ce știam eu. Semăna, însă ceva era altfel. Am trecut la alt stâlp și altă
Arborele Universal by Chrys Romeo () [Corola-publishinghouse/Imaginative/327_a_575]
-
niciodată lumina... să ai întotdeauna legătura aceasta esențială cu arborele universal de lumină. Atunci poți zbura... Acesta e adevărul absolut, crezi tu? Adevărul absolut este arborele universal... Am deschis ușa de sticlă a felinarului iar flacăra s-a concentrat, a pâlpâit mai intens și deodată i-au apărut niște aripi de lumină, ca niște ramuri incandescente... Atunci eu mi-am luat zborul, iar ea a sărit afară din felinar și s-a înălțat după mine, încântată de a se desprinde de
Arborele Universal by Chrys Romeo () [Corola-publishinghouse/Imaginative/327_a_575]
-
mai era, se dusese să se ghemuiască printre niscaiva coaste metalice, dihania o sfârtecase, o digerase, o făcuse să dispară În altă dimensiune. Tesseract. Cub tetradimensional. Acum vedeam printr-o arcadă o lumină mișcătoare, chiar două, roșu și alb, care pâlpâiau - desigur, vreun avion căutând aeroportul Roissy, sau Orly, cine știe. Dar imediat - fie că mă mutasem eu, sau avionul, sau Turnul - luminile dispăreau În spatele unei nervuri, așteptam să le văd reapărând În celălalt pătrățel, dar nu mai erau. Turnul avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
această noapte ca fiind una dintre cele mai memorabile din toată călătoria. De undeva se auzi un zgomot ciudat. Sirene? Să fie posibil... mașini de poliție care să urce până aici? Într-o parte, prietenii mei zăriră o lumină puternică. Pâlpâia. S-au ridicat apropiindu-se de sursa de lumină misterioasă, iar acolo ce să vadă? Rânduri de oameni care se uitau, Doamne-Dumnezeule, din toate lucrurile pe care le poți găsi Într-o junglă, la un televizor! Se uitau la un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
Începuse deja să se risipească precum visele, În ciuda tentativelor lor de a o reînsufleți sau de a o prinde ca pe niște mici particule de praf. Își recăpătaseră simțurile, cu toate acestea niciodată nu se simțiseră mai ireali. Lumina televizorului pâlpâi. S-au dus spre ea și s-au așezat pe rogojinile de ratan și pe scăunelele de bambus, așteptând știrile de dimineață din New York. Treptat, au Început să vorbească Între ei. Oare simțiseră mai devreme un extaz religios? Zăriseră limita
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
cu „seriozitate și competență“? Abia așteptam să scot din Facultate niște derbedei culturali, o mână de pramatii nervoase și nesigure, care să bage spaima în elevi. Nici ei, studenții, nu pierdeau vremea. Se plictiseau teribil, feroce, cu-o energie care pâlpâia în priviri și le făcea maxilarele să se deschidă și să se închidă ritmic, în căscaturi largi și sănătoase. Îi invidiam. Pentru ei literatura era o sumă de-afișe cu mutre luate din cărți, sub care veneau câteva explicații tip
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
să-i acord țării o șansă și să-mi dau seama cât de mult greșesc. M-am urcat în metrou, cu retina deschisă la maximum. Ca de-obicei, oamenii nu-mi păreau nici veseli, nici triști; priveau în podea. Luminile pâlpâiau, se mai stingeau din când în când, nu era un scurtcircuit. La „Romană“, n-a coborât nimeni, s-au urcat vreo sută. Încă mai aveam aer, nu foarte mult. Ajunsesem lipit de una dintre uși, imaginile rulau limpede pe geam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
nu vomit. Între tine și pământul care te născuse stăteau doar o fâșie de tablă și nouă kilometri de spațiu gol; îți priveai vârfurile pantofilor și vedeai tabla zbârnâind. Dincolo de hublou, soarele strălucea mort pe fuselaj. O lumină înghețată, metalică, pâlpâind în oxigenul rarefiat. Dacă ai fi scăpat de frig și sufocare, te-ar fi strivit presiunea, ca un bloc de zece etaje. Aveam de unde-alege. Cu „Avianca 45“ m-aș fi dat de două ori cu capul de tavan, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
aveam ce se întâmplase cu ele. Am pus mâna pe telefon, să-l sun pe Mihnea. Liniile căzuseră. În timp ce făceam eforturi să respir normal, m-am apropiat iar de geam: lumea ieșise pe stradă, care-n halat, care-n pijama. Pâlpâiau și niște lumini de lanternă. Am așezat-o pe Maria pe-un fotoliu și-am început să cercetez casa. Zidurile rezistaseră, țevile nu erau sparte. Ici-colo, căzuseră bucăți de tencuială, parcă mai mici decât mi se păruse mie. Călcam pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de fotbalist, lăudabile. Gleznele subțiri. Tălpile cuminți, fără monturi, aliniate pe gresie. Despre degetele de la picioare, ce să mai zic: multe, normale, inerte. Ce poate fi mai trist decât o asemenea priveliște? În tot infernul ăsta de piele și oase, pâlpâia o salvare. Căpătasem sentimentul reconfortant că existența mea se desfășoară de fapt înăuntru, că mecanismele sensibile și complicate prin care sunt pus în mișcare și care mă deosebesc de Petrișor sau familia Cocă se află dincolo de epidermă, protejate de privirile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ai bate din palme. Un trenuleț voios, care îți mâncase a șasea parte din viață. Te cam lasă răbdarea după cinșpe ani, nici în poze nu mai arăți la fel. Simțurile se subțiază, ca o musculatură atrofiată, bucuriile scad, mai pâlpâie puțin, apoi dispar cu totul. Se duce naibii curajul, dacă l-ai avut vreodată. Nu-i suficient să ieși seara și să tragi aer adânc în piept; nu mai e ca prima oară. Transpiri și noaptea, în somn. Iar singura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mortăciuni proaspete, scoase din cine știe ce putregai al Mării Negre; ăsta era tot farmecul. Și-oricum, trecusem de vârsta la care să-mi pese. Aveau un gust bun și-o culoare păstoasă, de nămol sărat. La fel ca aerul sau cerul care pâlpâia prin acoperiș. Doar pescarii și câțiva localnici știau când și unde trebuie să mergi după hamsii. Vara, le culegeai peste tot, de pe plaja „Cleopatra“ (paradisul sindicaliștilor), până la hotelul „Rex“ (unde intrai doar la costum) și de la vânzătorii ambulanți din parcul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]