1,852 matches
-
deschis despre evitările sale, fără a resimți în legătură cu acestea nici rușine și nici culpabilitate, ceea ce, a contrario, ar agrava tulburările și ar frâna terapia. Rămâne în sarcina terapeutului să rediscute despre „contractul terapeutic”, nu în termenii unei amenințări, ai unei reprimări sau sub forma unei „lecții de morală”, lucru care ar altera și mai mult nivelul stimei de sine al pacientului, ci încurajându-l, remotivându-l și informându-l în legătură cu experiența validată de miile de alți pacienți care au suferit înaintea lui
Ghid clinic de terapie comportamentală și cognitivă by Ovide Fontaine () [Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-
lirismului specifice zonei plutonice: mitosul, magia, melancolia, somnia ș.a. Substanța spirituală se subțiază, cedând inițiativa „trăirii subiective”, patosului, sentimentului. Viziunile demonice devin „peisaje”, mitosul se dizolvă în elegie. Dar clasicizarea nu e înțeleasă ca un defect, ci doar ca o reprimare a vizionarismului originar. Deși nu a avut același impact ca studiul despre Eminescu, micromonografia E. Lovinescu propune o interpretare în multe privințe inedită asupra marelui critic. Pentru prima dată N. explică aici câteva dintre contradicțiile evoluției spirituale a lui E.
NEGOIŢESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288404_a_289733]
-
mai individualizate caractere ale creației sale și în special prin atipicitatea personajelor. Deși reflectă, ca întreaga proză narativă a timpului, lupta de clasă, povestirile conțin pitoresc nefuncțional, iar unii dintre „eroi” se disting nu prin fermitate revoluționară, prin intransigență în reprimarea dușmanului sau, dimpotrivă, prin hidoșenia morală proprie „exploatatorilor”, ci prin felurite ciudățenii. Nimeni nu nega autenticitatea picturii de mediu, dar - se spunea - clasa muncitoare nu are nevoie de orice autenticitate. Adevărul este că de la început prozatorul narează întâmplări neobișnuite, stranii
NEAGU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288387_a_289716]
-
traduc nevoia relațională, iar micromângâierile pe interiorul brațelor o dorință sau o nevoie de căldură mai afectivă. Cu toate că sunt de un ordin puțin diferit, gesturile consecutive micromâncărimilor de pe brațe și antebrațe transmit mesaje cu un conținut la fel de semnificativ. Micromâncărimile sau reprimarea dorințelor Ne mângâiem brațele și antebrațele când ne simțim bine și declanșăm micromâncărimi în aceste zone atunci când în noi izbucnesc contradicții. Acestea reverberează în trup și apar „mâncărimile”. Atunci când trebuința emoțională de deschidere nu este acceptată definitiv, „ne mănâncă”. Două
[Corola-publishinghouse/Science/2336_a_3661]
-
unuia care nu a știut și nu a putut să guste din plin bucuriile vieții. Mesajul filosofului pare să sune mohorât, ascetic. A-l recepta astfel înseamnă însă a nu-l înțelege pe Kant. Pentru el nu nesocotirea pornirilor naturale, reprimarea satisfacțiilor și plăcerilor simple ale vieții, era miza controlului rațiunii, ci dobândirea unui grad cât mai înalt de libertate. Un punct în care Kant se întâlnește cu cea ma bună tradiție stoică. Exersarea virtuții, subliniază el, trebuie întreprinsă nu numai
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cea mai nevătămătoare din tot ce s-o fi numind libertate, anume aceea de a face în toate privințele uz public de rațiunea sa.” La adresa celor ce nesocotesc dreptul la exprimare liberă a opiniei, prin interzicerea discuției publice și prin reprimarea judecății critice asupra a tot ce este rezultat al gândirii și act al voinței oamenilor, independent de vechimea tradiției și de înălțimea autorității care le proclamă, Kant nu găsește cuvinte destul de aspre. El vorbește de „o crimă împotriva naturii umane
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
rațiune însoțit de o apologie a rațiunii care nu rareori invocă mesajul filosofiei luminilor. Ceea ce disting ideologia și practica regimurilor comuniste este preocuparea obsesivă pentru justificarea deciziilor și acțiunilor politice prin temeiuri de natură rațională, „științifică”, concomitent cu respingerea și reprimarea exigenței fundamentale a raționalității, dreptul nelimitat la examen critic și obligația asumării consecințelor ce rezultă din acest examen. Proclamarea încrederii în rațiune și a hotărârii de a urma calea rațiunii ni se dezvăluie astfel drept o dezgustătoare ipocrizie. Căci ce
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
prin natura lor mai agresivi decât femeile. Existența problemelor între părinți și copii se datorează, în mare parte, așteptărilor părinților. Acest fapt a fost studiat de Bell (1999). Părinții au, de asemenea, tendința să intervină în această interacțiune fie prin reprimarea copilului, dacă el depășește anumite norme educative, fie prin motivarea sa, dacă nu se ridică la standardele lor educative. Din cauza faptului că părinții au o mare intoleranță educativă sau așteptări foarte mari, ei se află întotdeauna în opoziție cu copilul
Revista de asistență socială () [Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
la lumea înconjurătoare. Aceste apărări adaptative prezintă cinci caracteristici: 1) Modul lor de funcționare vizează, spre exemplu, în cazul afectului, nu dispariția acestuia, „anestezierea” lui, ci mai degrabă „prelucrarea” lui și deci „reducerea durerii”. Așa se explică de ce anticiparea sau reprimarea (desemnată în această lucrare sub numele de „suprimare”) sunt mecanisme mai adaptative decât formațiunea reacțională, activismul (acting-out) și refuzul psihotic. 2) Apărările adaptative se înscriu într-o perspectivă temporală: ele sunt orientate mai degrabă către un termen lung. Anticiparea este
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de clivaj diferită de clivajul obiectului), despre (de)negație, despre deplasare (care are „o funcție defensivă evidentă”), despre forcludere (termen introdus de Lacan pentru a desemna un mecanism specific psihozei), despre intelectualizare, raționalizare, reparație (descrisă de M. Klein) și despre reprimare. Printre alte texte în franceză, cităm lucrarea lui Bergeret, Abrégé de psychologie pathologique (1972/1986), care consacră un întreg capitol „Problemei apărărilor”12. Autorul precizează că ordinea de prezentare a celor douăzeci și cinci de mecanisme de apărare pe care le reține
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
temporară) a afectelor, care pot fi și ele legate de gânduri și pulsiuni. Blocajul constituie un proces defensiv apropiat, ca efect, de refulare, însă este mai scurt ca durată și implică o senzație incipientă de tensiune pe care o produce reprimarea afectului, gândului sau pulsiunii, ceea ce presupune imposibilitatea lor de a se manifesta. 4) Compensația (P.): încercare inconștientă de a găsi substitute pentru pierderile sau inadecvările reale sau imaginare. Punerea în mișcare a acestui mecanism implică o exagerare a aspectelor pozitive
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
sunt desemnate prin termeni aflați în legătură cu teoria relațiilor obiectuale. 3) În a treia categorie, cea a apărărilor nevrotice sau intermediare, Vaillant clasează deplasarea, izolarea afectului, refularea și formațiunea reacțională. 4) A patra categorie, aceea a apărărilor mature, cuprinde altruismul, sublimarea, reprimarea (sau înlăturarea), anticiparea și umorul. O altă clasificare ce se apropie în mod evident de aceea propusă de Vaillant apare în DSM-IV (American Psychiatric Association, 1994/1996), unde sunt descrise următoarele șapte niveluri ale funcționării defensive: 1) Nivelul adaptativ ridicat
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
apare în DSM-IV (American Psychiatric Association, 1994/1996), unde sunt descrise următoarele șapte niveluri ale funcționării defensive: 1) Nivelul adaptativ ridicat. Opt apărări date ca exemplu - anticiparea, capacitatea de a recurge la celălalt (afiliere), altruismul, umorul, autoafirmarea, autoobservarea, sublimarea și reprimarea - permit o adaptare optimală la factorii de stres, accentuează sentimentul de gratificare, autorizează o percepție conștientă a sentimentelor, a ideilor și a consecințelor lor și asigură cel mai bun echilibru posibil între diferitele motivații conflictuale. 2) Nivelul inhibițiilor mentale (sau
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de apărare, definite mai ales prin relația cu amenințările: 1) Prima clasă se caracterizează prin retragere în fața amenințării, ca în cazul regresiei revelate de ipohondrie. 2) Cea de-a doua clasă reunește mecanismele care încearcă să excludă amenințarea conștiinței: refuzul, reprimarea (sau înlăturarea), raționalizarea, proiecția și introiecția. 3) Cea de-a treia clasă este constituită din mecanisme în care se încearcă dominarea, controlarea amenințărilor: intelectualizarea, izolarea, recurgerea la conduite contrafobice sau la sublimare. Ihilevich și Gleser, cercetătorii care, în 1962, au
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
defensiv, aflat în legătură cu cel de-al treilea factor evidențiat de Bond și echipa sa, poate fi desemnat sub numele de sacrificiu de sine. Factorul 4 corespunde unui procent de 8% din varianța totală; apărările aflate în legătură cu acest factor sunt umorul, reprimarea (înlăturarea) și sublimarea, puternic asociate noțiunii de coping reușit. Umorul reflectă capacitatea de a accepta o situație conflictuală atenuându-i aspectele dureroase; reprimarea permite ca un conflict generator de anxietate să fie scos din câmpul conștiinței până în momentul când subiectul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Factorul 4 corespunde unui procent de 8% din varianța totală; apărările aflate în legătură cu acest factor sunt umorul, reprimarea (înlăturarea) și sublimarea, puternic asociate noțiunii de coping reușit. Umorul reflectă capacitatea de a accepta o situație conflictuală atenuându-i aspectele dureroase; reprimarea permite ca un conflict generator de anxietate să fie scos din câmpul conștiinței până în momentul când subiectul este pregătit să negocieze cu respectivul conflict. În fine, sublimarea pune pulsiunea (sursa anxietății) în slujba unui răspuns creativ. În virtutea modului în care
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
merită o atenție deosebită. Folosind un material obținut în cadrul unor interviuri clinice, acest autor constată că, dacă apărările ipohondrice, activismul, formațiunea reacțională, refuzul în fantezie și întoarcerea către propria persoană scad în perioada adolescenței târzii până la vârsta adultă, altruismul, sublimarea, reprimarea și anticiparea cresc. Alți autori au încercat să pună în relație apariția și utilizarea diverselor mecanisme de apărare cu stadiile descrise de mai multe cercetări de psihologia dezvoltării: stadiile dezvoltării eului, așa cum au fost ele determinate de Loevinger (1966), nivelurile
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
categorii de vârstă (12-19 ani, 20-35 ani și 36-50 ani) îl conduce pe Vaillant la concluzia că, în decursul ciclului vieții, tipul de mecanisme de apărare utilizate se schimbă, această schimbare conducând la o utilizare din ce în ce mai accentuată a mecanismelor mature: reprimarea (sau înlăturarea), anticiparea, altruismul, umorul și sublimarea. Dar ce se întâmplă oare la persoanele în vârstă? Ihilevich și Gleser (1986) notează că puține sunt studiile care abordează această chestiune. Potrivit lui McCrae (1982), ar exista două poziții divergente în privința utilizării mecanismelor
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
1988; Chipp și Scherer, 1992) sunt alcătuite din itemi care descriu diferite mijloace utilizate pentru a face față situațiilor problematice: rezolvarea rațională a problemei (inclusiv căutarea de informații), căutarea de sprijin social, reamenajarea pozitivă (sau reevaluare pozitivă) a situației, fuga-evitare, reprimarea cognitivă (distanțare sau minimalizarea amenințărilor), recurgerea la gândirea magică, autoacuzarea, exprimarea afectelor, reprimarea afectelor, spiritul combativ sau acceptarea confruntării, stăpânirea de sine etc. Conceput ca o trăsătură stabilă de personalitate sau ca un răspuns la anumite situații stresante specifice, coping-ul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
utilizate pentru a face față situațiilor problematice: rezolvarea rațională a problemei (inclusiv căutarea de informații), căutarea de sprijin social, reamenajarea pozitivă (sau reevaluare pozitivă) a situației, fuga-evitare, reprimarea cognitivă (distanțare sau minimalizarea amenințărilor), recurgerea la gândirea magică, autoacuzarea, exprimarea afectelor, reprimarea afectelor, spiritul combativ sau acceptarea confruntării, stăpânirea de sine etc. Conceput ca o trăsătură stabilă de personalitate sau ca un răspuns la anumite situații stresante specifice, coping-ul este studiat din ce în ce mai mult într-o perspectivă integrativă, care ține cont deopotrivă de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fie direct, fie sub masca unui interes particular pentru tendința refulată. Iată care sunt principalele caracteristici ale altruismului ce o animă pe acea pacientă a Annei Freud al cărei caz este raportat de Sandler (1985/1989). Unei exagerări caricaturale a reprimării cruzimii i se asociază interesul pe care-l suscită la această pacientă agresivitatea refulată. În timp ce, pe de o parte, ea împinge refuzul de a face vreun rău cuiva până acolo încât nu numai că devine vegetariană, dar își propune să
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
despre el însuși, remarcând că acum reușește să-și apere punctul de vedere fără angoasă și că, în paralel, accesele sale de furie sunt mai rare. De asemenea, el se simte mai dinamic, întrucât energia pe care o utiliza în reprimarea agresivității îi stă acum la dispoziție. Acest exemplu ilustrează observația făcută de N. Jeammet (1993) în legătură cu contrainvestirea sentimentelor negative într-o extremă amabilitate. Formațiunea reacțională împiedică stabilirea unei experiențe relaționale reale, în care „s-ar trăi, în funcție de agresivitatea resimțită, sentimente
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
unele de altele”, nu ne ajută deloc să adoptăm o poziție tranșantă. Deși dă asigurări că de obicei este posibil să separăm formațiunea reacțională de sublimare, Freud (1905/1987) revine apoi asupra acestei păreri în cadrul aceleiași lucrări, încredințându-ne că „reprimarea prin formațiune reacțională (...) este cu siguranță o subspecie a sublimării”. „Dificultatea teoretică în a distinge formațiunea reacțională de sublimare în perioada copilăriei” este recunoscută de Chiland (1971), care oferă două exemple de copii a căror reacție la frică este greu
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
admite că ordinea și curățenia se numără printre imperativele civilizației, chiar dacă nu constituie surse de plăcere foarte evidente. De altfel, deși a subliniat de nenumărate ori aspectul frustrant și deci patogen al civilizației, el recunoaște că umanitatea trage foloase de pe urma reprimării instinctelor pe care o impune membrilor săi. Ce-ar fi devenit societatea umană fără transformarea (adesea fragilă și limitată) a egoismului în altruism și a cruzimii în compasiune? Atunci când e rigidă, formațiunea reacțională poate fi extrem de dăunătoare. În nevroza obsesională
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Pierre, internat în spital din cauza unei boli renale grave. După ce discutase despre moarte cu psihologa sa, el declară: „Sunt gânduri pe care nu le poți da la o parte” (Raimbault, 1975/1991). Înțelegem astfel de ce Press (1995) a afirmat că „reprimarea conținuturilor conștiente menținute ca atare și imobilizate în eu este o amăgire”. Posibilitatea de a înlătura din minte pulsiunile despre care subiectul știe că sunt condamnabile și cărora le rezistă este și ea foarte aleatorie. Freud (1937a/1987) recunoaște că
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]