KorAP: Find »[drukola/base=revelare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...15 16 17 ...36 >

876 matches

Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437

demersuri de coroborare și alcătuiește o structură cumulativă determinantă. Iar drumul către acest cifru definește paradigme paideice și ajunge să fie scop principal al unui anumit sens de orientare evolutivă (ce dirijează formarea către o țintă exclusivistă și privilegiată a revelării autentice de sine, a descoperirii eului veritabil). Aceste paradigme își găsesc corespondenți în trecutul îndepărtat al multor ritualuri religioase de consacrare care însoțesc pasul în maturitate și păstrează până în prezent caracterul de încununare al tuturor eforturilor care compun procesul educativ

Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
tocmai a atins această stare, și nu este în acea stare, pentru că nu este staționar, ci în mișcare prin și dincolo de acea stare"36. În subiectivitate, să fii și să nu fii în aceeași stare se traduce în instantaneul unei revelări fulgurante a întregului personalității, care precede și face posibilă apariția noului într-un generos și dedicat serviciu perfecționist. Așadar, centrarea pe sine și replierea pe interioritate intră în definiția realistă a schimbării cu puterea unor evidențe de experiență, dovedind că

Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
Implicarea aptitudinii în dinamica acumulării de cunoștințe esențiale deconstruiește de-la-sine-înțelesuri interioare care pot ajunge, în încremenire dogmatică, să reprezinte tot atâtea nuclee de prejudecată subiectivă și să zădărnicească astfel o firească înclinație către autonomia benefică a inițiativei individuale. Apoi, există revelarea unei perspective comune de adecvare care face ca rezervorul de experiență să fie pliabil pe aplicarea aptitudinală și invers, conștiința de sine fiind cea care descoperă unghiul de vedere de mutuală împărtășire care determină, la nivelul global al sistemului cognitiv

Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
explicativ al științelor exacte și pătrund în zona indefinită a jocului de lumini și umbre pe care subiectivitatea îl implică în complicata ei textură. Teritoriul actului și materia rădăcinilor sale motivaționale își ating standardul de veridicitate și elementul optimei lor revelări numai în orizontul semantic al unei comprehensiuni izvorâte din abilitate de tip empatic și dintr-o știință subtilă a nuanțelor comportamentale care înconjoară asemeni unui halou spiritualizat mecanica rece a desfășurării pragmatice. De aceea, și în înțelegere motivațională, este necesară

Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
de "structură" către al doilea sens, motiv pentru care, în explicație psihologică, fiecare tip de personalitate este figurat în unitate inter-elementară. Îndelunga exercitare a conștiinței de sine conduce intenția hermeneutică și îi sugerează opțiunea fundamentală în această situație teoretică prin revelarea unui fenomen esențial: soarta obiectului vizării și al aplicării este determinată de intenționalitatea subiectului activ. Chiar și supus unor simple cogitații, câmpul interiorității, ca obiect al lor, se schimbă, nu mai este același, primind amprenta noetică a actului conștiinței. Cu

Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
asumată (și nu în virtutea unei intenționalități condiționale fatale). Sub-structurile existențiale oferă și ele un tip de coeziune, cea a permanenței imuabile de tip întemeietor. Unitatea subiectului nu este garantată, însă, și în chip nemijlocit la îndemână. Ea nu poate aștepta revelarea eliberatoare a unor realități condiționale eterne pentru a se putea institui. Ea presupune efort și inițiativă personale, experiență proprie și împărtășită, parcurs bine țintit. Condiționalitatea unității conștiinței demonstrată de Kant rămâne la nivelul cel mai general, cel epistemologic, străin sinuozităților

Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759

278 • Aurel Pantea. Poemul ca developare în negativ / 287 Partea a II-a Chipul de sub imagine. Microanalize Realitatea irealului (Camil Baltazar) / 299 • Dinamica ascendentă a imaginii (Iulian Vesper) / 301 • Paradoxul sublimării pure (Al. Philippide) / 303 • Imaginea neînțelesului (Emil Botta) / 306 • Revelarea dispariției (Dan Laurențiu) / 309 • Forma prin care se vede (Gabriela Melinescu) / 311 • Imaginea în albia formei (Ileana Mălăncioiu) / 313 • O clipă de vedere (Constanța Buzea) / 315 • Cuvântul care se vede (Gellu Naum) / 318 • Levitația vederii (Leonid Dimov) / 320 • Cuvântul de la

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
nici diafanul în sine, să fie vizibil. Diafanul lasă inaparentul să apară, îi oferă un loc de trecere și de manifestare, fondul de spațiu în care el poate străluci 3. O inevidență iradiantă, vizibilă numai în manifestarea sa epifanică, în revelarea sa cvasi-fenomenală: iconofania (sau imagofania) inaparentului în mediul de manifestare al transparenței. În cuprinsul revelator al poemului, lumea imaginii nu este închisă; numinozitatea sa esențială iradiază în vectori de sens, tot atâtea praguri ale deschiderii, proiecții ale unor perspective inedite

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
aici că acest dat originar nu este rodul unor presupoziții care fac posibilă asimilarea sensului, sens proiectat pe orizontul de așteptare al subiectului receptor. Datul acesta este nedeterminatul pur, transcendent oricărui subiect sau orizont de prezență. Darul său neașteptat este revelarea imprevizibilului, a ceea ce nu apare și totuși se dă, trece absent prin lumina înțelegerii. E vorba însă de o auto- donație a absolutului ca inaparent intuit în transcendența sa, ca urmă ștearsă, luminând în echivocitatea înțelesului. Nu este aceasta tocmai

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ridicând întregul poem: "florile/ spre alte foarte înalte poieni tânjind/ mai invocă și-acum/ lumina ta fără de nume20". Între ceea ce se dă ca început al nepătrunsului ascuns - sămânță mirabilă - și ceea ce se deschide în floare și apoi în fruct, câmpul revelării posibilului ia trup de lumină. "Mirajul unui dulce fruct" căzut "neașteptat în palme - dar21" nu arată mai mult decât survenirea luminii; nu apariția în lumină a unui decor devenit vizibil, ci luminarea în sine, donația non-intențională a transparenței care se

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
s-a lărgit 22". Lumea lărgită e noua lume pe care poemul o face cu putință; brusca survenire a luminii creează tot ceea ce începe să semnifice altfel, să-și arate adâncul, să-și deschidă ascunsul. Acum, în această stare de revelare nemărginită, totul se așază "în slujba luminii" prin care se poate vedea nelimitat ("până în cele din urmă margini privim"), se reașază în perspectiva deschisă a originarului ("mă-ntorc de acum spre/ vatra-n lumină 23"). Lumea lărgită care se arată

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-i perspectiva: "Eu îl priveam prin geamul vărgat de lujeri, vara/ Ori scris de colții iernii cu sterpe flori de ger". E nevoie de o altă cale care să apropie de chemarea misterului, căci într-acolo nu duce drumul direct, revelarea în imediat, nici accesul îndoielnic al rațiunii suficiente. De aceea "pârtia sticloasă mi se părea înceată;/ Iar calea însorită, prea lungă pân'la el". Dobândirea vederii e rodul așteptării, "o lâncedă clepsidră" măsurând timpul cu răbdarea pusă la încercare a

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
soarele să vie/ și ca pământul iară să-nceapă din iubire" (E ziua cea din urmă...) 12. Moartea aceasta nu e însă o dispariție propriu-zisă, ci o trecere și o transformare, petrecerea celor ce sunt conform stării lor naturale în revelarea putinței de a fi. Atunci, transfigurate în lumina celei din urmă zile, lucrurile se vor arăta în adevărata lor natură; "în pacea care se va nesfârși" (Alte priveliști), într-o absolută părăsire a orizontului prezenței, în non-identitatea radicală unde "nu

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
luminozitatea cea mai strălucitoare"9. Interiorizarea imaginii nu ocultează transparența ei luminoasă, căci, pentru poet, "revoluția sensibilității cea adevărată" constă în decapsularea poemului, reducție radicală în urma căreia ceea ce vorbește strălucind e esența pură, "peisajul lăuntric" al unei imagini numenale. Cu revelarea unui astfel de peisaj ne întâlnim în poemul postum Lumină stranie 10. Efectul irealizării se împletește cu cel al desensibilizării, căci ecartul dintre realul sensibil, determinare definitorie pentru ființa-aici, și dispariția oricărei manifestări fenomenale se deschide încă de la început

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
a realității sensibile nu mai prezintă nimic sesizabil, din moment ce "clopotele bat din fund de mare" și "luminile înnoptează-n depărtare". Imagine imposibilă a unui nereprezentabil absolut, și totuși posibilă, a inaparentului însuși: "întunecimea aripează alb". Irealizarea se conjugă aici cu revelarea; realul demundaneizat arată o altă dimensiune - invizibilă - acolo unde corpul lumii și al poemului se descompun. Albul din miezul întunecimii profilează imaginea matricială a unei înălțări fulgurante. Iată cum tot ceea ce coboară în imprezentabilul premanifestării dobândește în chiar liminarul acestei

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
în vedere, în vederea unei prise de conscience care ar obiectiva imediat datul vizibil. Ceea ce se vede e inaparent; deși aprioric, el nu se dă decât în abruptul fulguranței, ca noutate absolută. Donația aceasta pare să fie o revelație directă, dar revelarea are nevoie de distanța unui intermediar, de medierea diafană în care să se producă 12. Nu există drum spre revelație, și nici timp în așteptare, timp al exilului în pustie 13. Un etern azi al posibilității imposibilului, care e însuși

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
înălțimii celeste, duce cerul mai departe. Pentru ca minunea să se limpezească, să apară ca splendoare strălucitoare a frumosului, trebuie străbătute toate vălurile ce ecranează, limburile stratificate prin care se coboară până în "fără-de-fundul visului etern", în "negrul afund fără de vad"28. Revelarea revelatului nu apare decât pe un fond revelator: în obscuritate, în banalitate, în sărăcie, în pustie 29. Coborârea în lumea pustiită, "în vipiile marii asceze"30, este o treptată eclipsare a determinațiilor mundane. Cel care pășește "spre golul de dedesubt

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
pe ecranul luminos al sufletului. Aici începe drumul, zborul, trezirea ("trezește zborul ce l-ai pus în ou/ gânditul ou/ al sufletului"), dar și taina pe care lumina o potențează ("sfârșește-te noapte,/ începi, taină")31. În acest interval al revelării inevidentului, începutul e înainte de toate dezlumire, de-scriere în care lumea destituită pierde atributele manifestării; pentru a fi într-adevăr înainte de toate, "numai descrierea/ întregii lumi/ ar putea fi/ începutul"32. Totul începe din nou, se naște din nou, de

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
este incomprehensibilul care se dă ca invizibil; deși luminând și punând totul în lumină, el rămâne pururi nevăzutul, imaginea ascunsă a inaparentului 75. "Eu numai văd" este antifraza pentru eu nu mai văd: "de când văzut-am nu mai am vedere", revelarea biunivocă în care, pentru a se pune în vedere, nevăzutul se dă într-o lumină care îl ascunde, îl dezvăluie în propriul văl, în "toată slava ei/ Fără chip"76. "Menirea dezvelirii" nu stă însă în datul intrinsec al vederii

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
depinde de nimic pentru a fi; asemenea aripilor ce răsar din neguri și din norii nepătrunși, ea e figura sublimată a trans-aparenței, forma inaparentă a Gloriei în lumina căreia cele ce încă nu sunt se văd ca și cum deja ar fi. Revelarea dispariției (Dan Laurențiu) Cum se proiectează imaginea pe ecranul unui peisaj adumbrit, descompus până la invizibil, așa cum întâlnim în poemul Lângă râu13 de Dan Laurențiu? Pentru a putea vorbi de proiecție imaginală, e nevoie de o sursă luminoasă care, învăluind lucrurile

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
trecere "în care aștepți să te-aprinzi/ din fulgerul unei singure frunze de aur". Posibilul nu mai are loc în exterioritatea dezertată și nici în interioritatea unui subiect evacuat; el e chiar nelocul așteptării, utopia mereu atinsă și pierdută a revelării. Interval mereu viitor, pus în suspensia datelor ființării, imaginea propusă în final arătând ce va fi cu putință să fie: aprinderea din fulgerul unei singure frunze de aur. Pre-imagine revelatoare, căci ce se poate vedea acum, din perspectiva sfârșitului așteptat

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
străpuns de lumina acestei treceri (de om sau de înger), de apariția unui inevident marcant. "Astfel s-aștepți lângă dreapta minune a lumii"; doar astfel se are în vedere ceea ce în aparență rămâne nevăzut, trecător spre ființă și spre propria revelare. Și atunci unde să așteptăm minunea care însuflețește și înalță lumea? Lângă dreapta ei plăsmuire - la marginea împărăției -, în fața acelui abur de sens pe care nu îl gândim, dar îl vedem în imaginea din care izvorăște lumina poemului. Creația in-formată

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
entuziasme se stârneau din nimic;/ într-un singur înțeles țineam reunite toate/ noimele"". Ceea ce se vede aici transpare prin ochii altuia posibil, prin vederea matutinală a celui cu totul altul. Nu coordonatele imaginare, difuze, ale unei scene utopice; vădirea este revelare prin răsturnare, Imaginea inversată a lumii lăsate în grija de sine. Nepăsarea nu e nepăzire, ci detașare, starea de dinaintea curgerii și a zidirii, desprindere a naturii de chiar începutul care nu e în timp. O stare a neivirii, a preapariției

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
nu se poate atinge decât în chipul sustras, în adâncul care îl ascunde în lumină. Cuvântul care deschide vederea (Ion Mureșan) Arătarea semnică nu este o vorbire dezvăluitoare, dar nici întăinuirea absolută, ci aducerea la vedere a ceea ce trebuie văzut: revelare. În dublul ei sens de indicare și de apariție, arătarea trimite către ceea ce arată, înfățișând vederii nu prezența de sine, ci sensul în care ceva este adus la prezență, calea pe care ceva vine și se prezintă, survine în întâmpinarea

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
în asemănarea cu altul: "Luminează, Doamne, cu-ntuneric/ ceasul zilei cel întunecat,/ sufletul închis în semnul sferic,/ întru văzul Tău, nelimitat!" A lumina cu întuneric pune condiția developării apofatice, a negației care de-naturează pentru a revela esența invizibilă a naturii. Revelare a perspectivei inverse, prin ricoșeu, descentrare și răsturnare a categoriilor ființării. În ceasul întunecat al zilei, ființa își afirmă dezafirmarea, desfigurarea, ființă redusă la (im)posibila stare a emacierii, a imprezentării. Ceea ce ajunge la nevedere se află în întuneric, în

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]