1,947 matches
-
de parcă ar fi fost de la sine înțeles că în cursa unei bune alianțe, el ar fi obținut cam premiul trei. Mama e o imensă snoabă intelectuală. Așa sunt majoritatea nevestelor de profesori universitari, dar, în cazul mamei, e cu totul ridicol. Nu are absolut nimic pentru care să fie snoabă. Singura ei realizare adultă a fost aceea că organiza tururi în „Nordul istoric al Londrei“ pentru copii, în anii ’70. Dar chiar și atunci prietena ei, Yolande, făcea majoritatea documentărilor. Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2321_a_3646]
-
mult, Îi strecura În suflet teama cumplită că l-ar putea pierde. Ceva ca o pungă cu gheață care Îi atîrna permanent undeva În adîncul pieptului. Acum nu se mai gîndea Însă la o altă femeie (Își amintea, copleșită de ridicol, cum se dusese cîndva la salonul de coafură, pentru a o cunoaște pe fata aceea, Lenutza...), ci la alți oameni care urmăreau să-i facă rău. Pentru ea, Vic fusese dintotdeauna un erou, chiar dacă nu făcea nimic altceva decît să
Christina Domestica şi vînătorii de suflete by Petre Cimpoieşu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1372_a_2701]
-
oameni. M-am gândit multă vreme În ce fel să mă cărăbănesc Dincolo și, drept să-ți spun, nu m-am lăsat pe de-a-ntregul câștigat de partea unei posibilități sau a alteia. Groaza de durere - dar și cea de ridicol În cazul unui eșec - m-au făcut să aleg cu greutate și pe bâjbâite. La Început mi-a trecut În minte să-mi tai venele; nobil, oarecum curățel și (cu excepția gâdilăturilor lamei pe Încheieturi) destul de nedureros. Mai Încercasem așa ceva când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
cu accente de dramatism, dar și de luciditate, ne permite să percepem în Ladima pe individul abulic care, în preajma morții, devine un om cu mintea sănătoasă: nu pe Emilia ar fi trebuit să o venereze în timpul existenței sale încărcată de ridicol, ci pe d-na T. Gestul e semnificativ și pledează în favoarea considerării poetului ca erou donquijotesc, fiindcă celebrul hidalgo trăiește irațional, dar sfârșește ca un ins cu o gândire limpede, sănătoasă. O spune răspicat Tudor Vianu: "O importantă semnificație se
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
restaurantului de la Movila, amendând pe loc mojiciile lui Fred, deși acesta din urmă era cunoscut ca un boxer de temut. Nu leii îl pot învinge pe nobilul hidalgo, ci niște biete pisici care îl mușcă și zgârâie, acoperindu-l de ridicol: "Sărmane don Quijote! Se tem de tine leii, dar ți se agață de nas mâțele. De pisicile ce fug și nu de leii ce se văd în libertate trebuie să se ferească viteazul."197 În acest caz, verdictul lui Unamono
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
faimosului hidalgo. Poate că demersul apare unora extrem de riscant, însă considerăm că aceste două arhetipuri, fundamentale, ale umanității irizează o serie întreagă de opere din toate domeniile și din toate spațiile culturale. Ca argument, să invocăm aici eseul Invitație la ridicol al lui Mircea Eliade 270. În accepția tânărului (pe atunci) istoric al religiilor, orice operă bine scrisă, temeinic argumentată, durează în conștiința contemporanilor o scurtă perioadă de timp. Aceasta va fi elogiată, comentată, preluată de către alții, după care va fi
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
preluată de către alții, după care va fi, inevitabil, predestinată uitării. Tot ce este rațional, întemeiat pe uzul comun, devine caduc. Celebritatea unei asemenea lucrări se constituie în propria piatră de mormânt. Singurul concept care mustește de viață, crede Eliade, este ridicolul. Însă autorul distinge între un ridicol de suprafață (cum ar fi gestul unei femei de a alerga după o pălărie bătută de vânt) și altul de profunzime. Acesta din urmă are conotații subtile, poate fi preluat, interpretat și adâncit de
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
fi, inevitabil, predestinată uitării. Tot ce este rațional, întemeiat pe uzul comun, devine caduc. Celebritatea unei asemenea lucrări se constituie în propria piatră de mormânt. Singurul concept care mustește de viață, crede Eliade, este ridicolul. Însă autorul distinge între un ridicol de suprafață (cum ar fi gestul unei femei de a alerga după o pălărie bătută de vânt) și altul de profunzime. Acesta din urmă are conotații subtile, poate fi preluat, interpretat și adâncit de semeni. Aceste calități fac ca ridicolul
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
ridicol de suprafață (cum ar fi gestul unei femei de a alerga după o pălărie bătută de vânt) și altul de profunzime. Acesta din urmă are conotații subtile, poate fi preluat, interpretat și adâncit de semeni. Aceste calități fac ca ridicolul să fie mereu viu, mereu actual, prin capacitatea de a se fixa în conștiința noastră. Ceea ce interesează mai mult în aceste reflecții, sublim argumentate, sunt protagoniștii, care întrupează, în mare măsură, dimensiunea ridicolului: Søren Kierkegaard, sugestiv numit de către eseist "Nebunul
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
adâncit de semeni. Aceste calități fac ca ridicolul să fie mereu viu, mereu actual, prin capacitatea de a se fixa în conștiința noastră. Ceea ce interesează mai mult în aceste reflecții, sublim argumentate, sunt protagoniștii, care întrupează, în mare măsură, dimensiunea ridicolului: Søren Kierkegaard, sugestiv numit de către eseist "Nebunul din Copenhaga", și Gandhi, aflat în postura ridicolă de a lupta cu artileria și diplomația astuțioasă britanică de pe poziția principiilor non-violenței, a vieții interioare și a forței contemplației. Nu în ultimul rând, sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
demoralizează” (Revel, 1998, p.243). Într-un articol recent publicat în revista L’Express, Éric Conan notează că, „după ce a debutat în vervă la începutul secolului, epopeea intelectuală franceză s-a scufundat în greșeală, delir și se încheie astăzi în ridicol” (Conan, 2000, p. 102). „Elita progresistă din Saint-Germain-des-Prés” pozează și face nazuri, dar nu mai este decât un „spectru grotesc”: „Ei se mobilizează în mod serios în locul chilienilor pentru ca Pinochet să fie judecat, dar Castro, care a împușcat de patru
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
stihuri, împânzite de simțăminte din „ceasuri singuratice”. Poeziile proprii, unele de înrâurire folclorică, și le publică, înainte și după 1848, în „Albina românească”, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, „Zimbrul”, „Calendarul literar al «Foii Zimbrului»”. Cu un ascuțit simț al ridicolului, R., pe care stilul mușcător, sarcastic sau persiflant îl prinde, reușește mai bine în fabule, care au și o construcție ingenioasă. Vituperând multe din „rălele” ce dăunau vieții sociale a vremii, îi șfichiuie, bineînțeles, pe cei care nu pricep necesitatea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289122_a_290451]
-
e esențială. Eu, când mă simt obosit psihic, mă culc la orice oră din zi. Creierul trebuie menajat... și, încă o dată îți spun, trebuie ferit de soare” (394 Ă 17 iulie 1980). Nu-i vorbă, tot dând sfaturi, ajunge în preajma ridicolului. Iată: „Fii atent cu insomniile. Noaptea trecută m-am răsucit în pat fără să pot închide un ochi. Citisem prea mult înainte de culcare! Lipsa de somn e o catastrofă. Singurul lucru care-mi face bine e mersul pe jos. Bicicleta
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
citit” (15 ianuarie 1975 Ă 606). Un umorist și un melancolic. De nu cumva, scrisul e mai degrabă consecința și expresia umoristului decât a melancolicului. E aproape dezamăgit că ardelenii, pe care nu-i disprețuiește, „n-au avut niciodată simțul ridicolului” (12iulie 1974 Ă 605). Cine are simțul ridicolului, crede el, ajunge să refuze lumea, să o nege, sau să se nege pe sine. Oricum, cine are simțul ridicolului ajunge să trăiască pentru ceilalți. Cioran transformă acest simț în reversul său
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și un melancolic. De nu cumva, scrisul e mai degrabă consecința și expresia umoristului decât a melancolicului. E aproape dezamăgit că ardelenii, pe care nu-i disprețuiește, „n-au avut niciodată simțul ridicolului” (12iulie 1974 Ă 605). Cine are simțul ridicolului, crede el, ajunge să refuze lumea, să o nege, sau să se nege pe sine. Oricum, cine are simțul ridicolului ajunge să trăiască pentru ceilalți. Cioran transformă acest simț în reversul său, cinismul exploatat pentru sine. În fine, umorul apare
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că ardelenii, pe care nu-i disprețuiește, „n-au avut niciodată simțul ridicolului” (12iulie 1974 Ă 605). Cine are simțul ridicolului, crede el, ajunge să refuze lumea, să o nege, sau să se nege pe sine. Oricum, cine are simțul ridicolului ajunge să trăiască pentru ceilalți. Cioran transformă acest simț în reversul său, cinismul exploatat pentru sine. În fine, umorul apare mai ales sub fețele sale complementare. Pe Cioran îl salvează cinismul, jucat nu o dată, mortificarea, ca mijloc de a ieși
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să-și uite trecutul, pe care și-l disprețuiește. Nu înțelege de ce în țara în care s-a născut trecutul îi este mai important decât propria ființă, adică decât prezentul. Cei prinși în această capcană a trecutului sunt acuzați de ridicol. Apoi, urmează mărturisirea: „Din tot ce am trăit acolo, numai copilăria continuă să mă intereseze. În rest am uitat aproape tot. Freneziile unei anumite perioade din tinerețea noastră îmi par acum aproape de neconceput” (6 aug. 1979 Ă 370). Ba chiar
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran, “în sublim, în livid”. Ceea ce i se întâmplă într-un anume fel și lui Sartre, pe care, știm, Cioran îl disprețuia. Vorbind de el, Cioran se întreabă, aproape revoltat: „Cum poți să fii lipsit în așa hal de simțul ridicolului?” (III, 228). Concluzia e una singură: „Filozofia nu pare să fie compatibilă cu umorul” (idem). Cât despre Cioran, el este un slujitor al umorului, nu al filozofiei, al culturii, nu al naturii. Câtă deliberare, însă, și câtă fatalitate aici? Câtă
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
schimb, când e teribil în agresiune, tânjește după serenitate. În alt loc, tocmai după o scenă deplorabilă, Cioran precizează: „Orice violență e suferință. Un om care-și pierde autocontrolul este de plâns: cel mai adesea riscă să fie ridicol. Iar ridicolul e tocmai suferință” (II, 122). În fine, să revenim la câteva din crizele acestui erou comic. Notează într-un loc: „Criză de furie la gara Austerlitz din pricina obrăzniciei unei funcționare. Toată dimineața am fost bolnav din cauza asta. Viața e de
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și că ai mers mai departe decât orice demon” (I, 80). Cioran are aceste accese de furie oriunde, la piață, la birt, la un magazin oarecare, peste tot unde ar trebui să fie servit. Și deseori își dă seama de ridicolul situației: „Azi dimineață, pentru un fleac (un conflict cu birtașul grec de alături), m-am înfuriat într-un hal ce întrece orice închipuire. Să ajung aici, ce rușine!” (II, 122). Peste doar o pagină, adică la o zi-două, o altă
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
superioară” (III, 286). Și, totuși, Cioran recunoaște cu regret că nu are vână, că nu este un barbar care să creadă în tot ce spune, ca Luther (cf. II, 27), că este măcinat de sterilitate. Refuză acțiunea din teama de ridicol („Frica de eșec înseamnă frică de ridicol” Ă I, 227), de răspundere („Lașitatea mea în fața vieții este congenitală: mi-a fost întotdeauna groază de orice răspundere, de orice obligație” Ă I, 186), din simplu scepticism. De fapt, explorându-l cu
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu regret că nu are vână, că nu este un barbar care să creadă în tot ce spune, ca Luther (cf. II, 27), că este măcinat de sterilitate. Refuză acțiunea din teama de ridicol („Frica de eșec înseamnă frică de ridicol” Ă I, 227), de răspundere („Lașitatea mea în fața vieții este congenitală: mi-a fost întotdeauna groază de orice răspundere, de orice obligație” Ă I, 186), din simplu scepticism. De fapt, explorându-l cu aceeași aviditate cu care știe că durerea
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
până acolo unde rușinea se convertește în orgoliu. Despre mai mult decât rușine e vorba atunci când, la poalele unei faleze, în fața masei de rocă, Cioran spune că ar fi avut „până la spaimă, percepția fragilității, a inexistenței oricărei cărni. Și a ridicolului vieții” (I, 42). Rușinea de a avea trup? Cioran coboară până la dezgustul de a avea unul. Își spune: „Cât mă dezgustă carnea! O nesfârșită sumă de căderi Ă așa se împlinește degradarea noastră de fiecare zi. Dacă ar exista un
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
din jur ca fiind un mediu sigur, care nu amenință imaginea de sine; copiii și adolescenții trebuie ajutați să‑și dezvolte abilitatea de a identifica emoțiile trăite și de a le exprima într‑o manieră potrivită situației, fără teama de ridicol; d) eul social (eul interpersonal): este acea dimensiune a personalității pe care suntem dispuși să o expunem lumii; este „vitrina” persoanei; unii dintre noi avem un eu social de tip „cactus” (mă simt în siguranță doar când sunt ofensiv și
[Corola-publishinghouse/Science/2355_a_3680]
-
Alecsandri rămân destule pagini (mai ales versuri) care se mai pot citi cu încântare și azi; multe au un farmec străin de arta literară, dar nu puține sunt realmente „inspirate”; aproape nici o bucată nu e însă în întregime neatinsă de ridicol prin stereotipie, platitudinea gândirii și totala ignorare a forței transfiguratoare pe care trebuie s-o aibă poezia. Rămăsesem cu părerea că proza și comediile lui Alecsandri rezistă mai bine decât poeziile. Le-am recitit, atâta cât m-a ținut răbdarea
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]