676 matches
-
tracic, preponderent lexical, altul, cel romanic, preponderent gramatical în sensul morfematizării lexemelor. Din această bază, constituită pe parcursul a cinci secole cu implicare diferențiată, inegală, a componentelor, au crescut toate fenomenele etnolingvistice din sud-estul, centrul și estul Europei. Este vorba de romanitatea orientală, de etnia albaneză, de lumea slavă și de fenomenul etnolingvistic maghiar. Baza traco latină a romanității orientale explică ceea ce au comun prin sorginte, și nu prin influența reciprocă, limbile română, albaneză, slavă și maghiară. De aici decurge principiul etimologic
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
a cinci secole cu implicare diferențiată, inegală, a componentelor, au crescut toate fenomenele etnolingvistice din sud-estul, centrul și estul Europei. Este vorba de romanitatea orientală, de etnia albaneză, de lumea slavă și de fenomenul etnolingvistic maghiar. Baza traco latină a romanității orientale explică ceea ce au comun prin sorginte, și nu prin influența reciprocă, limbile română, albaneză, slavă și maghiară. De aici decurge principiul etimologic conform căruia orice cuvânt vechi din fiecare dintre aceste limbi trebuie raportat la baza traco latină, chiar dacă
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
procesul de contopire a limbilor tracă și latină în baza traco-latină înseamnă totodată anihilarea ca entități aparte atât a limbii trace cât și a limbii latine: expresia lingvistică vie, în neîntreruptă devenire, din epoca simbiozei etnice, devine baza autohtonă a romanității orientale. La această bază se raportează analiza etimologică prin marca: cuvânt autohton sau românesc. Cărare, cuvânt autohton înrudit etimologic cu cale: lat. callis „cărare făcută de animale, potecă”, alb. kaloj „a trece, a parcurge, a se scurge, a se desfășura
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ar fi putut identifica mai devreme zona de constituire a sistemului lingvistic indoeuropean, direcțiile și etapele propagării acestui sistem, precum și unitatea lingvistică preindoeuropeană a vastului spațiu euro-afro-asiatic. Spre sfârșitul vieții Cantemir a înțeles necesitatea unei viziuni mai largi asupra istoriei romanității orientale. Însă lărgirea pe care el o întrevedea rămânea departe de viziunea globală asupra limbii, singura care deschide calea înțelegerii complete a limbii române. Denumirile fundamentale care jalonează opera lui Dimitrie Cantemir despre români au fost discutate, cu unele excepții
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
la ngr. Kutsόvlahos. Atât Cantemir cât și cercetătorii de mai târziu văd în acești vlahi o ramură desprinsă în secolul al X-lea din corpul compact al romanilor retrași la sud de Dunăre. Este necesar însă, în viziunea realistă asupra romanității orientale, ca istoria acestui cuvânt să fie corelată cu supunerea de către romani a spațiului tracic. Cucerirea începe cu Etolia, zonă grecească la nord de golful Corint, în urma solicitării de către liga etoliană a ajutorului contra Macedoniei, în secolul al IV-lea
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Mircea Voievod, era dedus de Cantemir de la Ioan, presupusul domn al tuturor românilor la începutul secolului al XIIIlea, și atribuit familiei sale ca titlu ereditar de ținută regală. Această etimologie pică odată cu schema elaborată de Dimitrie pentru a duce intactă romanitatea primilor descălecători până la cel de al doilea descălecat, când aceasta se vulgarizează. Cea mai apropiată ca aspect sonor de Io este forma italiană io, după care vezi lat. ego, vgr. εγο, germ. ich, vsl. ază, vind. Ahám, vpers. adam, got
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
vpers. adam, got. ik, arm. es, fr. je, engl. I etc., ceea ce nu poate însemna altceva decât că suntem în prezența unei pronunțări autohtone a formei eu. Țânțari, așa este denumită populația aromână din Macedonia, primul mare centru statal al romanității orientale în devenire. Presupunerea lui Cantemir cum că flaccus ar fi fost folosit „în cinstea boeriei ce zic ținsoria” (HVR, p. 119), adică censoria, de la censor „magistrat roman”, censio „evaluare, stabilire de impozite”, de unde censitor „comisar însărcinat cu funcția de
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
alături, și nu, cum s-a afirmat și la noi, din vicus, sat” (DM, p. 305, nota nr. 20). Raportarea de către lingviști a acestui cuvânt direct la latinescul vicinus iarăși nu corespunde realității întrucât cuvântul a parcurs întreaga istorie a romanității orientale începând din stadiul antic traco-latin al acesteia (Cf. alb. fqinj „vecin”, it. vicino „apropiat, vecin”), ca derivat al lui vicus, de unde provin: băcan, Bâcu, Bacău, București etc. Mai departe trebuie arătat că vicus este contras dintr-o formă ca
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
forma limbii în toată complexitatea formală și semantică a acesteia, constituie latura perenă care structurează gândul. Astfel, pe parcursul procesului de degradare a latinei, de acumulare de forme noi care refăceau din mers integritatea vorbirii și pregăteau, în diferite zone ale romanității, entități lingvistice noi, „limba își păstra principiul alcătuirii sale”, care „a reușit de a lungul secolelor să prindă rădăcini adânci în conștiința poporului: orice fragment al limbii purta în sine amprenta lui; popoarele nu ar fi putut să renunțe la
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s-au lucrat”. Conjunctura istorică a impus cărturarilor ardeleni o nouă viziune asupra istoriei limbii române, împreună cu motivarea permanenței poporului român din antichitate până în prezent în spațiul carpato-danubiano-pontic. În consecință, romanitatea orientală, în cele două fațete ale sale: limba și poporul care o vorbește, este scoasă de acești cărturari din mărginirea feudală a descălecatelor cronicărești și ridicată la dimensiunile teritoriale și etnice ale întregului neam românesc. În efortul lor colectiv cărturarii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ca proiect, Dicționariulu limbei romane, în două volume, publicat în 1871 la București. Spre deosebire de Lexiconul de la Buda, în care toate cuvintele limbii române, inclusiv cele cu aspect nelatin, sunt considerate a proveni din latina populară italică și aduse în spațiul romanității orientale de colonizatorii romani, de la care multe ar fi fost ulterior preluate de slavi și de către alte neamuri venite în acest spațiu, primul dicționar academic exclude din limba română tot ce nu aparține în mod evident latinei. În acest scop
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
opusă originii naturale a limbajului, evoluției sociale a limbilor și continuității globale a materialului lingvistic. S-a crezut atunci, în urma eșecului lui Hasdeu de a elabora dicționarul limbii române, că Philippide deține orientarea teoretică necesară abordării fenomenului lingvistic ce definește romanitatea orientală. Curând însă s-a dovedit că „principiile” profesorului de la Iași erau și ele inapte să lumineze istoria cuvântului românesc, astfel că Academia îi retrage și lui, în 1905, elaborarea dicționarului. Istoria drastic simplificată a limbii române, reduse la postura
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
dihotomii lingvistice sunt motivate prin bazele fiziologice ale substratului anulează valoarea lor științifică. Cea de a doua perioadă a istoriei limbii române începe, după Philippide, în secolul al VII-lea și continuă până la ieșirea din evul mediu. În această perioadă romanitatea orientală este dislocată din Moesia Superior și dispersată pe spații largi în peninsula balcanică și la nord de Dunăre, venind acum în contact cu alte limbi. Despre aceasta însă vom vorbi mai jos, la punctul al treilea. Acum facem încheierea
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
demarcații medievale în Balcani numite după autorul ei: linia Jireček. Această denumire a apărut pentru a marca limita nordică a influenței culturale grecești intervenite la câteva secole după ce peninsula balcanică fusese supusă procesului de romanizare, anume în epoca medievală când romanitatea orientală era o realitate nu doar în Balcani, ci și în centrul și estul Europei. După divizarea imperiului între Roma și Constantinopol a urmat pătrunderea în administrația imperiului de răsărit a limbii și culturii grecești, fapt care a atras după
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Prizren din Kosovo la Marea Adriatică unde ajungea prin bazinul inferior al râului Drim din partea de nord a Albaniei, a fost împinsă de Philippide de pe Balcani spre Dunăre pentru a atașa teritoriului grecizat artificial și aproape întreaga Moesie Inferior. Pentru constituirea romanității orientale Philippide alocă în principiu teritoriul Moesiei Superior, mai precis, spațiul cuprins între linia Jireček la sud, Dunărea cu afluentul ei Sava la nord și zona dalmată la vest. Pentru precizarea zonei în care s-ar fi format poporul român
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
în insula Veglia” (I, 830). Așa se face că, după aprecierea lui Philippide, în toată literatura, străină și românească, C. Jireček este singurul „care a căutat să afle ceva adevărat” în privința originii românilor (I, 661). Limitând teritoriul de formare a romanității orientale, Philippide pune constituirea acesteia în tangență cu teritoriul dalmat, poarta de la nord de teritoriul grecizat, pe unde romanii ar mai fi putut pătrunde, prin Moesia Superior, spre Dacia. Dar să-l ascultăm pe Philippide care își sintetizează teoria despre
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
grecească, la sud de Dunăre, inclusiv în presupusa patrie primitivă a lor, pentru a încheia cu afirmația că acesta este adevărul istoric în care trebuie să credem. În realitate, întreaga operă a filologului ieșean este o construcție speculativă în care romanitatea orientală, ca și întreaga istorie a sud-estului european, este contrafăcută și amputată pentru a face loc grecizării. În acest sens el afirmă că atunci „când au luat în stăpânire romanii neamurile din peninsula balcanică, mare parte din ele erau grecizate
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
vestul peninsulei se numeau iliri. După romanizare această zonă, ca întreg spațiul est-european, și-a schimbat treptat, prin evoluții zonale, configurația etnolingvistică. În miezul evului mediu, pe spațiul din Balcani avut aici în vedere se conturaseră deja, în întrepătrundere cu romanitatea orientală, lumea slavă și etnia albaneză. Zona Salonic, cuprinsă astăzi în spațiul grecesc, era locuită de slavi. Așa rezultă din „Viața lui Metodie” unde se relatează motivarea trimiterii de către împăratul Mihail III, la anul 862, în Marea Moravie a fraților
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
oarecum nefirească se explică prin faptul că limba și cultura grecească, proprie Thraciei, se întindea pe ambele poale ale Balcanilor. Și în adevăr, conchide el, inscripțiile arată aceasta” (I, 13). Astfel, pe o bază teoretică confecționată ad hoc, Philippide elimină romanitatea orientală din Epir, Iliria, Tesalia, Macedonia, Tracia, din Balcani până aproape de Dunăre, din Sciția Minor (Dobrogea), de pe litoralul nord-vestic al Mării Negre, sfătuindu-i pe cercetători să o caute dincolo de spațiul grecizat, în partea nordvestică a peninsulei și anume în Moesia
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
până aproape de Dunăre, din Sciția Minor (Dobrogea), de pe litoralul nord-vestic al Mării Negre, sfătuindu-i pe cercetători să o caute dincolo de spațiul grecizat, în partea nordvestică a peninsulei și anume în Moesia Superior. Trimiterea la Moesia Superior ca bază geografică a romanității orientale se corelează cu baza etnică autohtonă a acestei zone unde, cum am văzut mai sus, poporul român se delimita de poporul dalmat din vest, de la Marea Adriatică, prin substratul etnic: în timp ce dalmata avusese ca substrat „neamurile iliropanone”, româna s-ar
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
neamurile iliropanone”, româna s-ar fi format pe un substrat „foarte amestecat”, tonul unitar fiind însă dat de „neamuri tracice”, care erau în concepția lui Philippide grecești sau grecizate. Astfel s-a ajuns la insinuarea ideii că baza autohtonă a romanității orientale este greacă. Grecii se considerau traci la origine. Lui Philippide însuși îi plăcea să spună: „Doar nu sânt trac degeaba”. Și etimologic cuvintele grec și trac converg spre o origine comună, deosebirea făcând-o fonetizarea diferită a spiritului aspru
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
etnolingvistică imaginată pentru adâncimile istorice ale poporului român și ale limbii sale: 1) la bază, vechea limbă mediteraneană; 2) peste aceasta, invazia indogermanilor, 3) a urmat suprapunerea unui conglomerat de diferite neamuri de oameni, 4) peste ele s-a suprapus romanitatea pentru care ele au constituit bazele etnice autohtone, 5) după un trai îndelungat într-un spațiu geografic restrâns și unitar politic românii se revarsă pe spații largi constituind dialectele actuale ale limbii române, 6) în urma expansiunii, neamul românesc vine în
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
latină a acesteia. Deosebirea constă în aceea că în timp ce Maior ducea aceste elemente pe teren italic, Philippide le caută o explicație mai târzie, în spațiul cucerit de romani în est. Totodată Philippide este nevoit să respecte eșalonarea temporală a contactelor romanității orientale cu slavii, maghiarii și turcicii, așa cum aceste contacte au fost acceptate de știința europeană căreia gândirea istorică românească îi este tributară. În aceste condiții Philippide caută să raporteze cât mai multe elemente nelatine la perioada latinei balcanice fiind sigur
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
și structurat paradigmatic, pe când în tracă elementele care alcătuiau cuvântul și exprimau raporturile păstrau o dependență mai mare de sistemul lexical al limbii. Romanizarea spațiului est european nu a fost uniformă și nici nu a evoluat uniform în direcția constituirii romanității orientale. Urmele limbii valahe, adică a autohtonilor cuprinși de romanizare, pe care le constatăm la ieșirea din evul mediu, oferă o imagine diminuată a proporțiilor teritoriale pe care a fost inițial proiectată romanizarea de-a lungul și de-a latul
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
la complex și nu al ramificării unui model preexistent, al unei protolimbi, cum își imaginează neogramaticii. Philippide și-a propus să reconstituie româna comună, acea limbă imaginară pe care o pune să se disperseze în dialecte și să constituie teritoriul romanității orientale pe parcursul secolelor VIIXIII, luând în discuție existența separată a sistemelor fonetic, gramatical și lexical ale limbii române. În acest scop el elaborează volumul al doilea al operei sale compus din două studii: „Istoria sunetelor limbii române” și „Din istoria
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]