1,171 matches
-
după căderea definitivă a limesului danubian, în 602, sub loviturile avaro-slave, începe o nouă perioadă în istoria sud-estului european.6 Populațiile migratoare pe teritoriul Daciei după 275 Timp de un mileniu (secolele III-XIII), în spațiul carpato-danubiano-pontic, s-au perindat douăsprezece seminții, cele mai multe fără a influența evoluția societății locale. Sarmații Făceau parte din ramura vestică a populațiilor iraniene și erau strâns înrudiți cu sciții. Istoria lor cuprinde 11 secole și este împărțită în patru perioade: 1. sec. VII-IV a. H. 2. sec
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de daci liber, în secolul II d. H.8 Între sarmați, iazigii din Câmpia Tisei și roxolanii aflați la est de Carpați, s-au păstrat legături pe la nord de munți, cale lungă și ocolitoare, neprielnică pentru populațiile nomade. Cele două seminții sarmatice, iazigii și roxolanii, întrețineau legături comerciale directe între ele, prin teritoriul Daciei, cu aprobarea guvernatorului provinciei, în vremea lui Marcus Aurelius (161-180). Sarmații care s-au instalat în teritoriile dacice de la est și sud de Carpați (în Bugeac și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
latin, redă impresia generală a oamenilor vremii atunci când prezintă invazia hunilor ca o "năvală bruscă" sau "furtună neașteptată". Pătrunderea hunilor în Europa spre sfârșitul secolului al IV-lea (375) semnifica prima intervenție masivă în evoluția istorică a continentului, a unei seminții asiatice de neam turcic. Cine erau hunii ? Hunii fac parte din grupul populațiilor turcice din Asia centrală și răsăriteană, fiind asimilați cu populația seminomadă, Hiung-Nu, menționată de sursele chineze din perioada dinastiei Han. Năvala hunilor în Europa, în 375 d.
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Descrierile scriitorilor antici făcute hunilor, înfățișarea și modul lor de viață, ca păstori nomazi și călăreți războinici, folosind arcul și arcanul, sabia și lancea, pledează pentru originea lor asiatică. Originea hunilor este în mod cert asiatică, ei făceau parte din semințiile nomade de păstori aflate în nordul provinciilor Chinei, pe care cronicile respective îi cunoșteau sub numele de Hiung-Nu, la sfârșitul secolului III a. H. Când puterea confederației hunice este zdrobită de chinezi, la sfârșitul secolului I d. H., o parte din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
unde anterior s-au aflat hunii. Iorga afirmă (spune) explicit că avarii nu sunt nou-veniți, un alt popor asiatic (nomad), ci rămășița hunică, supusă un timp germanilor (gepizilor). Avarii sunt, de fapt, spune el, hunii cu altă dinastie, cu altă seminție dominantă, dar și cu unele schimbări. Noul stat al avarilor este mult mai modest, ca dimensiune, decât cel vechi hunic, ce avea în frunte un "împărat" capabil a mișca (antrena) în lupte mulțimi imense de origini diverse. Chaganul avar (Baian
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
strat mai nou de termeni împrumutați din slavonă și alte limbi, precum "gint" din latinul gens, în sens de generație, comunitate de sânge. În secolul al XVI-lea, cuvântul gint este înlocuit, în cărțile bisericești, cu rod, comunitatea de sânge, seminție, cu înțelesul arhaic de descendență, moș, cuvânt de origine autohtonă illiro-tracică, cu sensul de ascendentul cel mai depărtat (vechi) al obștii, sat (în forma arhaică fsat) din latinul fossatum, loc întărit cu un șanț, din vremea când satele se apărau
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
185-201. CAPITOLUL V INSTALAREA SLAVILOR ÎN NORDUL DUNĂRII "O întreagă școală de slaviști a încercat timp de două secole să arate că slavii au avut o inițiativă politică servită de o organizație militară, că ei au urmărit conștient, nu ca seminții, ci ca națiune (neam), o idee de stat, care a acoperit în Balcani orice perpetuare romanică și orice urmă românească" (Iorga).1 Migrația slavilor Informațiile izvoarelor scrise despre slavi, din secolele VI-VII, sunt numeroase dar incomplete. Astfel de informații
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lângă Belgrad, până la Nistru, iar la nord până la Vistula (între Nistru și Nipru locuiau anții)".9 După Iordanes, cronicarul rus Nestor vorbește (în spirit panslav, crede Iorga) despre legăturile pe care le-ar avea o parte din această mulțime a semințiilor slave cu noi (vlahii-românii), dar ceea ce susține el este "inautentic, în totalitate" (Iorga). Elemente slave au intrat încă devreme în serviciul Imperiului, căpetenii precum Anagast, Ostrui, Dabrocost și "sclavul" Suaruna. Ei servesc și sub generalul Belizarie, în prima parte a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
evident că ei s-au instalat în nordul Dunării, înainte de năvălirea avarilor (anul 567). Aceștia s-au instalat la apus de Dacia, în Panonia, între Tisa și Dunăre, fiind vecini cu slavii care ocupaseră anterior regiunea. Dar între cele două seminții izbucnește un conflict-războiul între slavi și avari, declanșat în 578, este edificator în sensul acesta (este înfățișat de Menandru). Astfel, împăratul bizantin Tiberius incită pe khaganul avar Baian împotriva slavilor. Avarii cer slavilor să li se supună și să plătească
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
un alt sălaș în Bugeac (sudul Basarabiei). Ca răspuns la atacul avar, urmează expediția peste Dunăre a lui Priscus, descrisă de Teofilact și Teofan, care a avut loc în 584 sau 585-toate "puterile romane" merg spre Dunăre, scopul fiind "împiedicarea semințiilor slave de a trece râul". Regiunea în care au loc luptele este Câmpia munteană, Ialomița cu afluenții ei, Prahova și Ilfovul, Neajlovul și Glavaciocul.16 Dar revanșa urmărită de romani este față de avari, singurul factor politic și militar, chaganul apare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cuceritori, romanicii fugeau de pe câmpii și din cetăți, creștinii se refugiau din calea slavilor pe vârfurile munților și în locuri întărite, înalte. În fața mareei slave, Imperiul s-a retras din preajma Dunării pentru mai multe secole. Dar prin colonizarea grupurilor de seminții slave, Imperiul nu se considera nici izgonit, nici umilit-el deținea Marea și Dunărea, ceea ce presupunea deținerea capetelor de pod de pe malul stâng (nordic) al fluviului, cu cetățile și teritoriile înconjurătoare. În plus, slavii îi aparțin în secolele VII-VIII, cum i-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Imperiul n-a mai putut controla zona Dunării, iar raporturile autohtonilor cu Bizanțul au fost slabe. În a doua jumătate a secolului al VII-lea, Imperiul a constituit la Dunăre o fâșie de foederati, pentru a da o armătură politică semințiilor slave (Uniunea celor șapte triburi), răzlețite anterior de-a lungul râurilor din sudul Dunării. Bulgarii, instalați aici și apoi recunoscuți prin tratat, nu erau decât succesorii ostrogoților lui Teodoric. Unitatea străveche a elementului latin (romanic) în sud-estul Europei s-a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Mică. Însă bulgarii, deși asediați de bizantini, au reușit să treacă Dunărea pe la Noviodunum (Isaccea) și au înaintat prădând până în sudul Dobrogei, în apropiere de vechiul Odessos (Varna), unde se afla o așezare de slavi. Este vorba despre cele "șapte seminții slave", instalate în nord-estul de azi al Bulgariei, care aveau o înțelegere cu Bizanțul, conform lui Teofan. Coborârea în Sciția Mică i-a adus pe bulgari într-o regiune predominant romanică. Aici, în sudul Sciției (Dobrogei), ei s-au instalat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de la sud la nord, așezarea fortificată de la Alba Iulia a devenit un centru politic-administrativ de seamă al voievodatului condus de Gyula, "dux magnus et potens". Numele ducelui, Gyula sau Gyla, derivă, probabil, de la termenul "gylas" (demnitate) sau de la provincia și seminția pecenegă "Gyla". Cert este că voievozii Transilvaniei cu acest nume au fost persoane reale, atestate documentar în mai multe izvoare. Acest voievodat nu se afla sub dominația Arpadienilor, în secolele X-XI. Astfel, Gyla sau Gyula I a primit titlul de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
voievodatului, s-a răsfrânt și asupra secuilor. Indiciile autonomiei lor teritoriale apar încă de la 1222, când Andrei II amintește de "terra siculorum". Unitățile teritoriale secuiești, "terrae", în secolul al XIII-lea, "sedes" (scaune), în secolele XIV-XV, erau cadrul teritorial al seminției secuiești, cu funcțiile lor militare, judecătorești, administrative. Comunitățile secuiești se orientau după cutume (norme) ancestrale, iar privilegiul care consfințea dreptul tradițional de autoguvernare a autonomiei lor era "libertas siculorum". În secolul al XIII-lea, diverse comunități autonome secuiești, universitates, tind
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ales în ținuturile extra-carpatice. Pecenegii făceau parte din ramura apuseană a neamurilor de limbă turcică, fiind înrudiți cu vechii bulgari. Cronicarul bizantin Kedrenos îi descrie ca pe un neam "mare și numeros" căruia nu i se poate opune nici o altă seminție "scitică". Pecenegii, primii dintre nomazii sosiți aici, apar în izvoare sub denumiri ca pacianak, badznak (arabe și persane), patsinakitai (bizantine), pecenegu (ruse), besseny, bessi, bysseni (latine). Ei au migrat spre stepele nord-pontice în urma înfrângerii suferite, la sfârșitul secolului al IX
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pecenegii sunt împărțiți în opt triburi, patru locuiau în stânga (est) Niprului, iar patru în dreapta sa (apus). Datele bizantine sunt confirmate de Masudi, care vorbește de opt triburi pecenege, iar Iorga, urmat de C. C. Giurescu, vorbește despre pecenegii împărțiți în treisprezece seminții (triburi). El mai spune că pecenegii încercau, precum hunii și avarii, să formeze un singur statvalul barbarilor pecenegi se întindea de la Nipru până în Panonia, schimbându-și mereu corturile. Apreciind puterea lor, Const. Porphyrogenetul vedea în ei un obstacol în calea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
complet în stepele din nordul Mării Negre și din nordul Dunării. Această stare de lucruri are drept cauză slăbirea potențialului militar și dorința lor de a stabili bune raporturi cu vecinii împotriva puterii mongole. În dorința de a se salva ca seminție, ei au mers până la acceptarea creștinismului, în anii 1227-1228, când s-a constituit Episcopia cumanilor, sub protecția Romei și a coroanei ungare. Dar marea invazie mongolă din 1236-1241 a curmat pentru totdeauna supremația politică și militară a neamurilor nomade turce
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
că se aflau în compania cumanilor și predilecția lor pentru zonele de stepă din nordul Mării Negre, care la începutul mileniului II erau locuite de populații turce, duce la concluzia apartenenței lor la familia popoarelor turanice.22 Simbioza româno-pecenego-cumană Cele două seminții turce, pecenegii și cumanii au locuit (stat) în regiunile noastre peste trei sute de ani, punându-și amprenta asupra istoriei românilor. N. Iorga vorbea, pe bună dreptate, despre simbioza româno-turcă (pecenego-cumană), arătând că românii, după asimilarea slavilor, au ajuns la o
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
al Rusiei". Reușitele catolice în aria cumană și rusă, pătrunderea misionarilor dominicani până în regiunile Niprului și instalarea lor la Kiev, în 1229-1230, au purtat "avangărzile" misionare catolice până la marginea Europei, teritoriile dintre Volga și Ural, unde locuiau populații păgâne de seminții diverse, bulgari (Bulgaria Mare), unguri (Ungaria Mare). Zelul misionar al călugărilor dominicani nu a dat înapoi în fața dificultăților și primejdiilor oricât de mari. Cu asentimentul papalității, dominicanii din regatul Ungariei s-au străduit să-i convertească pe ungurii păgâni de la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și pertinente, lucrarea este un studiu impresionant și aproape exhaustiv, în care documentarea atentă și minuțioasă se îmbină fericit cu parantezele digresive și comentariul eseistic. Coordonatele ideatice fundamentale ale operei mateine sunt, în opinia lui C., „patima morții”, mitul „semeței seminții”, „demonismul”, „dandismul”, mitul „vârstei de aur” și nu în ultimul rând „violența pamfletară”, care trimite direct la opera ilustrului părinte al lui Mateiu. Una dintre concluziile fundamentale ale studiului este că scrierile acestuia sunt „ficțiuni memorialistice”, singurul personaj al Crailor
COTRUS-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286452_a_287781]
-
retrasă preste Dunăre după porunca împăratului Aurelian la an. 2l7 al erei creștine și fu așezată pe malul drept când începură a se înmulți năvălirile barbarilor. De atunci încoace Valachia a fost multă vreme drumul mare de trecere pentru acele seminții barbare cari curgeau din nord și nordost spre Dunăre, aruncîndu-se mai cu samă asupra Traciei. Când se ivi și se împuternici în Moesia regatul bulgar își întinse în veacul al nouălea granițele lui și preste Valachia, iar aceasta din urmă
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
legendă sau basm - a căror biografie începe printr-o zămislire miraculoasă sau doar insolită și continuă cu expunerea lor pe apă, ca prunci, într-o arcă (ladă, coș, butoi) - ajung să fie (ca și Noe sau omologii săi) întemeietori de seminții, imperii, cetăți etc. Clasica alegorie a creației pornind dintr-un ou cosmogonic plutind pe apele primordiale. Cele două miteme (salvarea într-o arcă și abandonarea pruncului pe ape) nu sunt numai analoage, dar par a fi două ipostaze epice ale
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
legendei sunt ușor de sesizat. „Legendele [românești] despre potop sunt niște dezvoltări apocrife ale temei biblice, [...] brăzdate de elemente tipice mazdeismului. Noe, eroul principal, ajutat de Dumnezeu, dar mereu împiedicat de Diavolul, izbutește după multe peripeții să scape de la pieire seminția omenească și toate speciile de ani- male” - cf. Petru Caraman, „Folclor românesc în englezește. Contri buție critică asupra folclorului român în străinătate”, în Arhiva, nr. 3-4, Iași, 1935, pp. 181-197. Mulțumesc folcloristului și edito rului Iordan Datcu pentru semnalarea acestui
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
în contextele de mai jos: Hun"lika da‘" Zakariyy" Rabba-hu, q"la Rabb hab l :uriyya ”ayyiba ’inna-ka Șam‘ al-du‘" (3, 38/33): „Atunci Zaharia îl chema pe Domnul sau și spuse: «Domnul meu! Dăruiește-mi mie, de la Tine, o seminție bună! Tu ești Cel ce aude rugile.»” (GG) Al-≤amdu li All"h all": wahaba l ‘al" al-kibari ’Ism"‘l wa ‘Is≤"q ’inna Rabb la-Sam‘ al-du‘"’ (14, 39/41): „Mărire lui Dumnezeu, care mi-a dăruit la bătrânețele mele
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]