494 matches
-
O noapte neguroasă, opacă, oarbă, asociată cu obscuritatea pădurilor, populată de „solii nopții cei întunecați”. Din noaptea aceasta se va ivi mai târziu fantoma lui Banquo. Astfel, „noaptea impură”, noaptea spectrelor și a vrăjilor, figurează spațiul prin excelență al tragediei shakespeariene, spațiul alterităților de temut. Noapte de smoală, „când duhurile (spirits) dau târcoale, iar stafiile (ghosts) ies din mormintele lor”, așa cum este ea evocată în Henric al VI-lea, de pildă. S-ar putea obiecta însă că, în teatrul lui Shakespeare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
incertitudinea relațiilor nu s-a risipit, iar strălucitoarea noapte păstrează încă urmele jocului crud al amăgirilor și al falselor trădări (de altfel, nu sunt pomeniți aici Troilus și Cresida, Thisbe și leul, nefericitele Didona și Medeea?). Există întotdeauna în nopțile shakespeariene un fel de amintire secretă, ecoul disimulat al unei nopți cumplite, în care confuzia și delirul își revelează adevărata dimensiune de experiențe tragice. E vorba despre acea „nebunie de vară” (midsummer madness) din Noaptea regilor sau, și mai evident, din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
a spectrelor și a vrăjitoarelor. Pentru a înțelege cât de mult se aseamănă noaptea de vară din Visul... cu „noaptea impură” a spectrelor, în ce măsură spiridușii și fantomele - spirits and ghosts - sunt inseparabili în această dramaturgie a nopții care este cea shakespeariană, e de ajuns să ne amintim de dialogul dintre Puck și Oberon ce precede momentul când, la ivirea zorilor, spiritele se retrag. Puck se arată îngrijorat: Să ne grăbim! Ai nopții iuți balauri Sfîșie norii-n zbor; chiar adineauri Ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
o face pe Silvia să-și regrete amarnic eliberarea: Cădeam mai bine-n gheara unui leu Cu trupul meu să-și potolească foamea Decât să fiu salvată de Proteus 2. Și, astfel, totul se petrece ca și cum pașnicele păduri din comediile shakespeariene ar păstra încă amintirea pădurii sălbatice, decor al crimei și al violului, o pădure precum aceea din Titus Andronicus, bunăoară, văzută în latura ei malefică și ucigătoare. Aici te-ai putea crede în Infernul unde coboară Demetrius „între Styx și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
care au văzut moartea cu ochii, care au privit-o drept în față? Doar ea îi vede alteritatea monstruoasă, doar ea îi citește dintr-odată pe chip asemănarea cu Richard al III-lea sau cu Macbeth, cele două grandioase figuri shakespeariene ale unui bloody man, erou și monstru deopotrivă. Dincolo de eroismul lui Coriolan, ceva amintește de Richard al III-lea, de care totuși pare să se deosebească în mod radical. Richard al III-lea, opusul perfect al lui Coriolan sau al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
a lui Banquo, cel ce încheie cortegiul regilor, dintre care ultimul, al optulea, poartă o oglindă reflectând alți nenumărați regi, ca și cum apele oglinzii ar fi răsfrânt la nesfârșit fantoma lui Banquo. Spectralul în noaptea istorieitc "Spectralul în noaptea istoriei" Teatrul shakespearian înscrie cursul istoriei în plină noapte, o istorie în apărarea căreia nu se ridică nici o fantomă tutelară, căci fantomele binevoitoare tac, iar sângele vărsat deschide sau continuă ciclul asasinatelor și al răzbunărilor. În istoria shakespeariană nu există fantome protectoare, după cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Spectralul în noaptea istoriei" Teatrul shakespearian înscrie cursul istoriei în plină noapte, o istorie în apărarea căreia nu se ridică nici o fantomă tutelară, căci fantomele binevoitoare tac, iar sângele vărsat deschide sau continuă ciclul asasinatelor și al răzbunărilor. În istoria shakespeariană nu există fantome protectoare, după cum nu există nici posibila moștenire a unui trecut glorios, cu modelele lui de eroism. Henric al VI-lea, de pildă, prima piesă istorică a elisabetanului, începe sub semnul morții regelui războinic. Corpul defunctului rege Henric
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
vărsare de sânge. Dezmățatul Henric al V-lea, cel ce-și anunțase încă din Henric al IV-lea viitoarea convertire, cel ce rostise atunci cuvintele ispășirii („Voi plăti o datorie pe care n-am contractat-o niciodată”), întruchipează în dramaturgia shakespeariană una dintre rarele figuri ale răscumpărării păcatelor, răscumpărarea unei duble datorii, a sa și a tatălui său. Căci viața voit destrăbălată a prințului („Vreau să păcătuiesc, dar numai pentru că așa o să fac din păcatele mele un merit, răscumpărând greșelile trecutului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
străvechilor efigii și în care se ascunde, în același timp, posibilul vid al simulacrelor. Forma (shape) conturată, imaginea croită „după asemănarea cu... ” au deopotrivă consistența realității și inconsistența iluziei. Aceasta este însăși esența puterii magicianului, indisociabilă de puterea teatrului. Magicianul shakespearian, maestrul provocării aparițiilor, este totodată cel ce se folosește de ispitirile aparenței, cel a cărui artă poate fi definită ca un veritabil iluzionism al asemănării. Iar în contextul creștin propriu lui Shakespeare, această „uzurpare” a formei nu are cum să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
viziunii par demultiplicate. Teatrul, artă idolatră prin excelență, care împinge până la ultimele limite confuzia dintre imitatio și animatio. Teatrul - artă demiurgică rivalizând cu creația, adică artă a materiei ce se însuflețește după chipul și asemănarea viului. Acesta este teritoriul magicianului shakespearian, inițiat în stranii mistere legate, în ultimă instanță, de marile întrebări ale vieții și ale morții. În dimensiunea sa magică, de „artă păgână”, teatrul lui Shakespeare se dovedește capabil nu numai să readucă morții printre cei vii, dar și să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
dar și să dea viață statuilor. Ca și tragedia greacă ori teatrul no, el rămâne fidel unei estetici a apariției care, pentru a face prezent invizibilul, se sprijină tocmai pe materialitatea cea mai vizibilă, cea mai palpabilă cu putință. Magicianul shakespearian nu se slujește doar de „spirite” cărora încearcă să le dea un corp, ci și de statui pe care știe cum să le anime ori de trupuri neînsuflețite zăcând în coșciuge (și ele un fel de statui, cum spune Michel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
îl și amplifică vizibil, așa cum se poate observa în numeroase piese ale lui Shakespeare. Moartea aparentă, moartea adevărată și „efectul de fantomă”tc "Moartea aparentă, moartea adevărată și „efectul de fantomă”" Cum se explică abundența de morți iluzorii în dramaturgia shakespeariană? Motivul ar putea fi intenția de a da scenelor de recunoaștere toată intensitatea, toată forța confruntării cu indeterminabilul, de a strecura în ele ceva din amețitorul efect al întâlnirii cu fantoma. În Pericle, presupusa moarte transformă scenele de recunoaștere în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
moarte într-adevăr „frumoasă”, neatinsă de hidoșenia putreziciunii și nici de spaima fantomelor ce se întorc chemate de magicieni. Despre alianța ambiguă a iluzoriei și adevăratei morți, a morții frumoase și a celei ce stârnește oroare, alianță obsedantă pentru universul shakespearian, două piese ar putea sta mărturie mai mult decât toate celelalte: Romeo și Julieta și Regele Ioan. Romeo și Julieta este, fără îndoială, piesa în care moartea aparentă și moartea adevărată par cel mai strâns împletite în dimensiunea lor tragică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
ia uneori un chip atrăgător 1. Privirea iubirii și privirea morțiitc "Privirea iubirii și privirea morții" Gorgo se ascunde uneori sub masca frumuseții, după cum în spatele privirii încărcate de dragoste se ghicește câteodată privirea înghețată a morții - iată un bine-cunoscut laitmotiv shakespearian. Când, la sfârșitul prologului din Pericle, intră în scenă, în acordurile muzicii, fiica lui Antiochus, încântătoarea făptură are toate podoabele și tot farmecul primăverii, frumusețea ei e aproape supranaturală. Să-i privești chipul e ca și cum ai privi cerul senin. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
mască a morții, în dimensiunea ei derizorie? În sfârșit, în sipețelul de plumb deschis de Bassanio stă închis un portret al Porției, un portret destul de ciudat, însă atât de viu și imitând atât de bine modelul (counterfeit, cuvânt-cheie din lexicul shakespearian al iluziei), încât pare că-și mișcă ochii și că printre buze i se strecoară o răsuflare. Întreg vocabularul vieții, al respirației și al mișcării participă, în discursul lui Bassanio, la descrierea acestei imagini care se însuflețește sub ochii lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
ar fi făcut mai bine să se îndrăgostească de un vis (a dream), aceeași Viola, în același discurs, va recunoaște importanța privirii, forța ei și puterea unei înșelătorii bazate pe travestire. Privirea arzătoare, intensă a iubirii îl înrudește pe îndrăgostitul shakespearian cu nebunul, cu poetul, cu melancolicul, într-o lume dominată de viziune, de ceea ce vezi sau crezi că vezi, viziune în jurul căreia gravitează toate relațiile dintre adevăr și minciună, dintre adevăr și iluzie. Este însă și o lume în care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
al teatrului spre care credem că ne-ar putea conduce fantoma. Un centru ascuns care transgresează frontiera genurilor. Indeterminabilul vis/realitate și parodierea luitc " Indeterminabilul vis/realitate și parodierea lui" Departe de a distruge forța aparițiilor, parodia comică hrănește reflecția shakespeariană asupra puterilor iluziei, pe care se întemeiază ambivalența apariției și a aparenței. Puteri care, în egală măsură, confirmă adevărul și autentifică minciuna. Dar, pentru a ajunge aici, mai trebuie și ca, prin mijlocirea vreunui miracol ori a unei farse oarecare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
dar și de cel conștient că are de-a face doar cu aparențe, cu ceva ce „seamănă cu realitatea” - așadar, cu iluzia. Credința în veridicitatea a ceea ce se înfățișează pe scenă și conștiința aparențelor participă în egală măsură la definiția shakespeariană a iluziei teatrale. Methought sau fantoma, cheie a iluziei teatraletc "Methought sau fantoma, cheie a iluziei teatrale" Problema credibilității, a certitudinii în relația sa cu aparența, cu „asemănarea” în arta teatrului, se formulează deseori la Shakespeare prin referire la nălucirile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
îndoiesc de „miracolul” statuii însuflețite! IVtc "IV" Umbre moderne și efigii de ceară tc "Umbre moderne și efigii de ceară " Maeterlinck sau invizibilul din spatele ușiitc "Maeterlinck sau invizibilul din spatele ușii" Toposul funebru și invizibilul fără chip Cu Maeterlinck, marea noapte shakespeariană revine sub forma unui teatru al tenebrelor. Toposul nocturn al lunii, arborii întunecați clătinați de vânt, acesta este decorul nelipsit din piesele dramaturgului belgian 1. Maeterlinck proiectează de fiecare dată o lumină palidă, selenară, asupra castelelor cu înaltele lor bolți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
doar se prefac că mănâncă... Ce se întâmplă aici, se joacă o piesă?”. Astfel, figura de ceară și gestica spectrală menționate în didascalii anunță o experiență a asemănării înșelătoare (ne întâlnim din nou cu faimosul methought/„mi se pare că...” shakespearian), care impune recunoașterea unei realități „deja-văzute”, a ceva ce revine după ce a existat sau s-a mai întâmplat o dată, o realitate, așadar, de ordinul imaginii reflectate și a falsei asemănări, creatoare de iluzii. Unei experiențe de acest gen îi asociază
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
de figură care este și, totodată, nu este ceea ce reflectă, ceea ce reprezintă. Trăsătura esențială a halucinațiilor din scena azilului constă tocmai în apartenența lor la acest spațiu intermediar între a fi și a nu fi. Iată cum reapar marile întrebări shakespeariene: „A fi sau a nu fi?”, „Cine-i acolo?”, „Cine umblă pe acolo?”, întrebări cărora nu li se poate răspunde decât prin afirmarea caracterului incert al identităților. Ca și la Ibsen, ca și la Pirandello ceva mai târziu, indeterminabilul identității
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
său eu - și seamănă izbitor cu o tânără fată despre care vom afla că e fiica nelegitimă a lui Hummel. Se stabilește astfel o întreagă rețea de ecouri peste timp și de deplasări de accent între piesa lui Strindberg și shakespeariana Poveste de iarnă, grație acestei statui care le imortalizează deopotrivă pe mamă și pe fiică și care, chiar dacă nu se însuflețește, se înscrie totuși printre numeroasele variațiuni ale dublului. Să nu uităm că, în Sonata spectrelor, adulterul din pricina căruia soția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
o chintesență a sentimentului de „stranietate” iscat de prezența acestor marionete care „parcă ar fi vii”. Așadar, manechinul este aici cel ce alimentează tensiunea dintre „impresia că e așa” și „convingerea că e așa”, readucând astfel în discuție celebrul methought shakespearian („s-ar zice/s-ar crede/s-ar părea că”), acel methought care punea atât de bine în evidență dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea de a decide între iluzie și realitate. Pe lângă manechine, Pirandello plasează în „camera aparițiilor” și un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
scăldată în lumina unui clar de lună de-a dreptul fantastic. Nu este el oare același Battaglia în gura căruia Pirandello pune cuvintele ce trebuiau să exprime impresia că manechinele se mișcaseră („mi s-a părut...”)? (Iată că regăsim iarăși shakespearianul methought.) Și nu e același Battaglia care, travestit în prostituată, are senzația - împărtășită de Diamante - că s-a desprins de propriul trup, că se află undeva în afara acestuia, că s-a văzut pe sine însuși dormind? Căci cel ce poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
spațiu hărăzit să asigure accesul la o altă lume, un spațiu în care piesa se poate juca la fel de bine pentru morți ca și pentru zei. Vtc "V" Teatrul între piatră și dublutc " Teatrul între piatră și dublu" Craig sau fantoma shakespeariană ca „pariu”tc "Craig sau fantoma shakespeariană ca „pariu”" Actorul și supramarioneta sau întoarcerea la eidolon-ul arhaic Dacă textul scris de Craig în 1910 („Despre fantomele din tragediile lui Shakespeare”1) se numără printre lucrările de referință ce stau la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]