1,206 matches
-
chiciură sau gheață formate pe anumite suprafețe pe timp de iarnă sau când temperatura este scăzută. "a" se poate realiza prin "metode mecanice" (răzuire, împingere), prin "aplicarea căldurii" (degivrare cu ajutorul montării unor cabluri încălzitoare electrice), prin utilizarea "substanțelor lichide sau solide care scad nivelul de îngheț" al apei (diverse săruri, alcooli, glicoli) sau printr-o combinație a acestor trei tehnici. În cazul aeronavelor, degivrarea este realizată prin aplicarea unui strat protector de fluid vâscos numit antigel pe suprafața dorită. Toate substanțele
Degivrare () [Corola-website/Science/322727_a_324056]
-
compoziția chimică - de obicei complexă - poate exercita efecte terapeutice. Are o compoziție chimică constantă, raportată la fluctuațiile anuale. "Food and Drug Administration" din SUA consideră că este apă minerală acea apă care conține cel puțin 250 de părți per milion solide dizolvate în total (TDS) și care provine de la un izvor (sau o sursă subterană) protejat geologic și fizic. Nici un fel de minerale nu pot fi adăugate la această apă. În sensul concret al termenului, apele minerale trebuie să aibă o
Apă minerală () [Corola-website/Science/318980_a_320309]
-
au loc în soluții chimice aflate în contact cu materiale conductoare sau semiconductoare și care implică transfer de electroni între electrozi și electrolit. Studiul joncțiunii a doi semiconductori este in mod convențional considerat a nu aparține domeniului electrochimiei, ci fizicii solidului. Aplicațiile electrochimice la scară industrială sunt efectuate prin inginerie electrochimică. Există cinci mari domenii de aplicație a electrochimiei: Istoria electrochimiei are conexiuni puternice cu fiziologia prin activitatea lui Luigi Galvani. Au mai contribuit la acest domeniu Friedrich Kohlrausch, Michael Faraday
Electrochimie () [Corola-website/Science/320615_a_321944]
-
anii 1955 și 1956, fiind angajat din 1953 în grupul de cercetări de rezonanță magnetică nucleară (RMN) de la Institutul de Energie Atomică de la Saclay (Commissariat Energie Atomique), din Franța. În anul 1962, Ionel Solomon devine Director al Laboratorului de Fizica Solidului/ Stării Solide ("Laboratoire de Physique de la Matiére Condensée"), de la École Polytechnique din Paris. În același an devine șef de cercetare al CNRS unde continuă pe această poziție până în 1973, când devine Șeful Catedrei de Fizică de la École Polytechnique din Paris
Ionel Solomon () [Corola-website/Science/321519_a_322848]
-
ales pe 22 iunie membru al Instituitului de Fizică al Academiei Franceze de Știință. Ionel Solomon este recunoscut pe plan mondial de fizicieni pentru contribuțiile sale în domeniile de rezonanță magnetică nucleară (RMN) doi:10.1103/PhysRev.99.559, fizica solidului, semiconductori, și sisteme foltovoltaice pentru transformarea energiei solare în energie electrică. Ionel Solomon a dedus ecuațiile de spin nuclear care-i poartă numele și a dezvoltat teoria interacțiilor dipolare magnetice nucleare în solide. În 1958 i s-a acordat (împreună cu
Ionel Solomon () [Corola-website/Science/321519_a_322848]
-
doi:10.1103/PhysRev.99.559, fizica solidului, semiconductori, și sisteme foltovoltaice pentru transformarea energiei solare în energie electrică. Ionel Solomon a dedus ecuațiile de spin nuclear care-i poartă numele și a dezvoltat teoria interacțiilor dipolare magnetice nucleare în solide. În 1958 i s-a acordat (împreună cu profesorii Anatole Abragam și J. Combrisson) Marele Premiu pentru Cercetare ("Grand Prix de la Recherche", împreună cu A. Abragam și J.Combrisson) în Franța, și în 1963 i s-a acordat Medalia de Argint de către
Ionel Solomon () [Corola-website/Science/321519_a_322848]
-
Franceze de Știință. În anul 1981 fundează ca Director științific compania SOLEMS, iar în 1987 devine președinte al consiliului științific al companiei franco-germane "Phototronics" pentru producerea de panouri solare fotovoltaice. Continuă să lucreze din 1988 și în Laboratorul de Fizica Solidului de la AEC din Franța.
Ionel Solomon () [Corola-website/Science/321519_a_322848]
-
unul dintre parametrii care descriu propagarea sunetului printr-un mediu. Această viteză depinde de proprietățile mediului de propagare, în particular de elasticitatea și densitatea acestuia. În fluide (gaze și lichide) participă la propagarea sunetului numai deformarea volumică a mediului; la solide mai intervin și forțele de forfecare. Formulele generale pentru viteza sunetului în aceste tipuri de mediu sînt În aer și alte gaze viteza sunetului depinde în primul rînd de temperatură. De exemplu la 0 °C viteza sunetului este de 331
Viteza sunetului () [Corola-website/Science/305855_a_307184]
-
a vitezei în limitele obișnuite ale parametrilor este de sub 0,2 m/s. Într-o bară a cărei secțiune este mult mai mică decît lungimea de undă a sunetului viteza de propagare depinde de modulul lui Young și de densitatea solidului: De exemplu, într-o bară de oțel viteza sunetului este de aproximativ 5100 m/s. Cînd dimensiunile transversale ale mediului devin comparabile cu lungimea de undă această formulă nu mai este corectă, viteza reală fiind mai mare. Pentru o bară
Viteza sunetului () [Corola-website/Science/305855_a_307184]
-
teoriei prin calcularea elementelor de matrice în ordine superioare ar fi însă practic imposibilă fără această unealtă. Astăzi, diagramele Feynman sunt utilizate ca instrument de calcul în multe ramuri ale fizicii, de la fizica nucleară și fizica particulelor elementare la fizica solidului. Existența divergențelor în soluția iterativă (și poate chiar în general, cum a sugerat Källén) este un aspect „patologic” al electrodinamicii cuantice, legat de caracterul interacției materie-radiație la energii mari (sau, echivalent, la distanțe mici) și pe care teoria actuală nu
Electrodinamică cuantică () [Corola-website/Science/318918_a_320247]
-
Metalurgice care funcționa în blocul Adriatică iar între 1950 și 1952 a fost numit în Direcția Tehnică a Canalului Dunare-Marea Neagră. Din 1952 lucrează la Institutul de Mecanică Aplicată al Academiei R.P.R (din 1965 transformat în Centrul pentru Mecanică Solidelor), secția Mecanică Generală, pe care a și condus-o între 1958 și 1975. Între 1975 și 1978 a fost încadrat ca Cercetător Principal I la Institutul pentru Fizică și Tehnologia Materialelor de pe lângă Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară, iar din
Mișicu Mircea () [Corola-website/Science/322064_a_323393]
-
și experimentale prin tensometrie electrică rezistivă, prin fotoelasticimetrie și determinări numerice prin Metoda Eelementului Finit (MEF). De asemenea, el este membru al Asociației Române de Tensometrie (ARTENS). A participat la un număr mare de simpozioane de metode experimentale în mecanica solidului de la Baden-Viena, în Austria (1994), la Sopron - Ungaria (1995), la Teplice - Slovacia (1996), la Porec - Croația (1997), la Praga (2000), la Steyr - Austria (2001) respectiv la Gyor - Ungaria (2003), la Congresul de mecanică de la Strasbourg în Franța (1995) și la
Mihail Hărdău () [Corola-website/Science/306718_a_308047]
-
care a fost dezvăluit, pentru prima oară, la aniversarea de 25 de ani a seriei Metal Gear, de pe 30 august 2012. Al doilea a fost "The Phantom Pain", trailerul acestuia fiind prezentat la 7 decembrie 2012, logo-ul "Metal Gear Solid V" rămânând însă obscur. În martie 2013, adevărată natură a acestor două proiecte a fost dezvăluită la Game Developers Conference, unde Kojima a anunțat că "Ground Zeroes" servește ca prolog pentru "The Phantom Pain." Acestea două jocuri separat lansate reprezintă
Metal Gear Solid V: The Phantom Pain () [Corola-website/Science/334875_a_336204]
-
însă obscur. În martie 2013, adevărată natură a acestor două proiecte a fost dezvăluită la Game Developers Conference, unde Kojima a anunțat că "Ground Zeroes" servește ca prolog pentru "The Phantom Pain." Acestea două jocuri separat lansate reprezintă "Metal Gear Solid V", cu "The Phantom Pain" constituind majoritatea poveștii. "The Phantom Pain" a fost extrem de aclamat după lansare, criticii lăudând varietatea mecanicilor jocului, dar și libertatea jucătorului de a-și îndeplini obiectivele. În timp ce povestea nu i-a satisfăcut pe unii critici
Metal Gear Solid V: The Phantom Pain () [Corola-website/Science/334875_a_336204]
-
de clonare a lui Big Boss, care a servit ca momeală pentru ca el să ducă un război ascuns contra lui Cipher. În timpul creditelor, the Phantom pleacă pentru a da startul evenimentelor din primul joc Metal Gear, și moare ucis de Solid Snake. Adevăratul Big Boss reapare în timpul lui Metal Gear 2: Solid Snake (1990). După credite, Miller și Ocelot discută despre planurile lui Big Boss. În timp ce Ocelot susține ideea unui Guvern One World, Miller, dezgustat de trădarea fostului său aliat, acceptă
Metal Gear Solid V: The Phantom Pain () [Corola-website/Science/334875_a_336204]
-
aleatorii, niciuna dintre ele neavând vreo legătură cu seria "Metal Gear". Totuși, anumite capturi de ecran arătau un personaj ce se asemăna cu caracterul lui Big Boss din "Metal Gear", mergând spre un tanc Stryker, văzut anterior în "Metal Gear Solid 4" (2008). Peste 80 de milioane $ au fost cheltuiți în dezvoltarea jocului. Coloana sonoră a lui "The Phantom Pain" a fost produsă de Harry Gregson-Williams, făcându-l cel de-al patrulea titlu "Metal Gear" al său. Aceasta s-a lansat
Metal Gear Solid V: The Phantom Pain () [Corola-website/Science/334875_a_336204]
-
(INFLPR) este un institut de cercetare din România, cu activități în fizica laserilor, electronică cuantică a solidului, plasmă și acceleratoare de electroni. A fost înființat, ca institut, în anul 1977, ca parte a Institutului Central de Fizică (ICEFIZ), având numele de "Institutul de Fizică și Tehnologia Aparatelor cu Radiații (IFTAR)". În anul 1996, institutul a fost acreditat
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației () [Corola-website/Science/324085_a_325414]
-
din Lyon, orașul în care s-a născut și a fost admis la École normale supérieure în Paris. A primit (împreună cu astrofizicianul suedez Hannes Alfvén) Premiul Nobel pentru Fizică în 1970 pentru studiile sale de pionierat privind proprietățile magnetice ale solidelor. Contribuțiile sale în domeniul fizicii solidelor au găsit numeroase aplicații utile, în mod deosebit în dezvoltarea unităților de memorie pentru calculatoare. Prin anul 1930 a sugerat că ar putea exista un alt fel de comportament magnetic decât cele cunoscute, comportament
Louis Eugène Félix Néel () [Corola-website/Science/311204_a_312533]
-
a născut și a fost admis la École normale supérieure în Paris. A primit (împreună cu astrofizicianul suedez Hannes Alfvén) Premiul Nobel pentru Fizică în 1970 pentru studiile sale de pionierat privind proprietățile magnetice ale solidelor. Contribuțiile sale în domeniul fizicii solidelor au găsit numeroase aplicații utile, în mod deosebit în dezvoltarea unităților de memorie pentru calculatoare. Prin anul 1930 a sugerat că ar putea exista un alt fel de comportament magnetic decât cele cunoscute, comportament denumit antiferomagnetism, opus ferimagnetismului. La temperaturi
Louis Eugène Félix Néel () [Corola-website/Science/311204_a_312533]
-
unui stres de compresiune, și astfel crește duritatea și rezistența. Spre deosebire de majoritatea izolatorilor electrici, diamantul pur este un bun conductor de căldură datorită legăturilor covalente puternice din interiorul cristalului. Conductivitatea termică a diamantului este cea mai mare dintre a tuturor solidelor cunoscute. Cristalele singure de diamant sintetic îmbogățit în C (99,9%), diamantele pure din punct de vedere izotopic, au cea mai mare conductivitate termică cunoscută a unui material, 30 W/cm·K la temperatura camerei, de 7,5 ori mai
Diamant sintetic () [Corola-website/Science/328782_a_330111]
-
Gliceraldehida (denumită și "gliceral" sau "aldehidă glicerică") este o monozaharidă, din categoria triozelor, cu formula CHO. Este un solid cristalin, incolor și cu gust dulce, fiind un compus intermediar al metabolismului glucidic. Denumirea provine de la cuvintele "glicerol" și "aldehidă", deoarece gliceraldehida este aldehida glicerolului obținută prin oxidarea blândă a unei grupe hidroxil primare. Gliceraldehida conține un centru de chiralitate
Gliceraldehidă () [Corola-website/Science/335815_a_337144]
-
Filtrul Christiansen este un filtru monocromatic care funcționează pe baza dispersiei diferite a solidelor și lichidelor. Principiul acestui filtru este efectul Christiansen, numit astfel în onoarea fizicianului danez Christian Christiansen care a observat pentru prima dată fenomenul în 1884. Filtrele Christiansen erau folosite frecvent înainte de apariția filtrelor monocromatice cu filme subțiri, mai cu seamă
Filtru Christiansen () [Corola-website/Science/306417_a_307746]
-
explicarea fenomenului a avut fizicianul indian C. V. Raman, deținător al Premiului Nobel. Un filtru Christiansen se compune dintr-un vas cu pereți transparenți și în general plan-paraleli care conține un lichid transparent. În lichid se introduce o pulbere a unui solid transparent care la o anumită lungime de undă are același indice de refracție ca și lichidul. La acea lungime de undă lumina trece neperturbată prin amestec, în timp ce la toate celelalte lungimi de undă va fi împrăștiată --- în particular în locurile
Filtru Christiansen () [Corola-website/Science/306417_a_307746]
-
vie, de o puritate spectrală deosebită. La baza filtrului stă proprietatea lichidelor de a avea o dispersie (variația "dn/dλ" a indicelui de refracție cu lungimea de undă) în general cu unul sau două ordine de mărime mai mare decît solidele, ceea ce face ca filtrul să fie relativ eficient. Una dintre combinațiile cele mai frecvente este cea folosită și de Christiansen în experimentele sale: granule de sticlă într-o soluție de benzen și disulfură de carbon (CS). O altă formulă este
Filtru Christiansen () [Corola-website/Science/306417_a_307746]
-
va defini pentru prima dată funcția cu variabile complexe. Până în 1840 era singurul care se ocupa de acest domeniu, atât de vastă era contribuția sa în teoria funcțiilor. În cadrul mecanicii studiază elasticitatea corpurilor. Enunță legi privind variațiile de tensiune din solide, condensarea și dilatarea. În domeniul opticii, studiază propagarea luminii, reflexia și refracția și dispersia, reconsiderând lucrările anterioare ale lui Fresnel, Coriolis și regăsind rezultatele lui Brewster. Demonstrează existența "undelor evanescente", verificate experimental de către Jasmin. Pune în evidență fenomenul de difracție
Augustin Louis Cauchy () [Corola-website/Science/309624_a_310953]