KorAP: Find »[drukola/base=statalitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...15 16 17 ...20 >

483 matches

Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753

al unității primordiale a statalității medievale românești. N. Iorga, spre exemplu, evidențiază baza istorică a unității politice românești, afirmând că circumstanțele politice ale secolului al XIV-lea erau propice pentru "ridicarea unei țări neatârnate a Românilor". Această unitate medievală a statalității românești conferă suportul istoric pentru justificarea unității contemporane: "Va să zică, noi am început, nu ca două țeri deosebite, cum au fost pe urmă Moldova și Muntenia, ci ca o țară singură: uniți prin urmare dela ivirea noastră ca popor istoric" (Iorga

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Basarab, care, în lipsa iluminării naționale, este animat de motive personale în a-și asigura prelungirea domniei și se opune Providenței întrupate în politicile militare ale lui Lupu. Procesul de naționalizare nu este limitat doar la protagoniști istorici moldavi. Însăși simbolul statalității muntene, obscura figură a lui Radu Negru, este reșapat într-un simbol al unității naționale. E drept, la fel ca și în cazul domnilor moldavi, avem de-a face doar cu o unitate intențională, lăsată la stadiul de proiect nefinalizat

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
este reșapat într-un simbol al unității naționale. E drept, la fel ca și în cazul domnilor moldavi, avem de-a face doar cu o unitate intențională, lăsată la stadiul de proiect nefinalizat. Descălecând din Țara Făgărașului pentru a întemeia statalitatea Țării Românești, Radu Negru a stabilit "capitala provisoriă a Romaniei" la Câmpulung pe baza unor rațiuni de logistică politică: "Radu-Negru cătà să se așéze la început, călare, cum am mai zis, de unde să pótă dirige și guvernà și Transylvania și

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
continuau să se succeadă cu repeziciune, memoria istorică devine tot mai contemporană. Figura simbolică în jurul căreia se strânge discursul istoric devine Carol I, iar categoria politică în jurul căreia se reconfigurează memoria națională devine regalitatea, conceptualizată ca o întăritură cardinală a statalității, unității și independenței românești. Centralitatea figurii lui Carol și însemnătatea regalității încep să se contureze în literatura școlară cu un oarecare ecart. Manualul lui Melidon (1876), publicat la un deceniu de la întronarea lui Carol ca domn al României, nu dedică

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
nu dedică decât un paragraf de trei rânduri "M. S. Carol I, înrudit cu toțĭ împĕrațiĭ pămêntului, și cu drept de moștenire în veciĭ vecilor", în care se pune speranța păstrării tăriei românești. Instituirea monarhiei, văzută ca garanție a unei statalități robuste, este luată ca fiind cofrajul instituțional în care tăria de suflet românească va fi prezervată. Monarhia, ipostaziată în figura lui Carol, va asigura "Virtus Romana Redivivus" (Melidon, 1876, p. 84). Doar spre sfârșitul anilor '80, în manualele lui Tocilescu

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Melidon, 1876, p. 84). Doar spre sfârșitul anilor '80, în manualele lui Tocilescu (1889, 1896), Carol devine punctul nodal al istoriei românești, iar regalitatea o componentă intrinsecă a națiunii. Proclamarea regatului în 1881 devine cheia de boltă care împlinește construcția statalității românești. Prin regalitate, statalitatea românească, "ce până aci sta clădită pe nisip", a fost cimentată durabil (Tocilescu, 1889, p. 277). Sintetizând evoluțiile istorice recente, Xenopol arată cum, în special prin travaliul lui Carol, "ajunse România de la unire încoace în maĭ

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Doar spre sfârșitul anilor '80, în manualele lui Tocilescu (1889, 1896), Carol devine punctul nodal al istoriei românești, iar regalitatea o componentă intrinsecă a națiunii. Proclamarea regatului în 1881 devine cheia de boltă care împlinește construcția statalității românești. Prin regalitate, statalitatea românească, "ce până aci sta clădită pe nisip", a fost cimentată durabil (Tocilescu, 1889, p. 277). Sintetizând evoluțiile istorice recente, Xenopol arată cum, în special prin travaliul lui Carol, "ajunse România de la unire încoace în maĭ puțin de un patrar

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
a societății românești, pe baza căreia s-a instituit o liturghie politică a regalității, în condițiile în care ziua de 10 mai a fost celebrată anual ca zi națională a României între 1866 și 1947. Concluzii: forjarea memoriei naționale. Construirea statalității române prin Unirea principatelor (1859), cimentată prin eliberarea națională obținută în urma Războiului de Independență (1878) și consolidată mai departe prin elevarea statului la rangul de regat dinastic (1881) au vertebrat evoluția politică a românilor în ultima parte a secolului al

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
și poluate în cursul istoriei de elemente etnice alogene care au alterat fibra etnică românească. Cel de-al treilea și ultimul stadiu al procesului, care urmează uverturii pure și actului secund al poluării, este purificarea politică și restaurarea purității. Întemeierea statalității în secolul al XIII-lea de către figura mitică a lui "Radu I. Negru", creditat a fi capul dinastic al basarabilor, simbolizează epoca istorică etichetată drept "România pură" (Heliade Rădulescu, 1861, p. 198). La lucru este puternicul dispozitiv metaforic depictând istoria

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
oriunde. Mare mulțime însă [...] a rămas pe loc" (p. 59). Astfel poate fi pledat cazul pentru țărănismul originar al poporului român, în baza căruia putea fi fundamentat proiectul unui "stat țărănesc" elaborat de doctrinari ai autohtonismului ca Nae Ionescu. Continuitatea statalității românești este de asemenea păstrată neatinsă ca dovadă a permanenței politice românești. Suntem, totuși, departe de excesele reperabile în Prescurtarea lui Heliade Rădulescu, de pildă, în care se menționează explicit existența unui guvern românesc după retragerea aureliană, iar mai apoi

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Rădulescu, de pildă, în care se menționează explicit existența unui guvern românesc după retragerea aureliană, iar mai apoi, a "Statelor României" în timpul împăratului Constantin cel Mare (Heliade Rădulescu, 1861, p. 42). Permanența politică românească se manifestă mai degrabă printr-o statalitate difuză și împrăștiată în cnezate și voievodate. În aceste forme de organizare politică locală este depusă și perpetuată istoric statalitatea românească. Cu greu poate fi găsită o afirmație explicită care să enunțe continuitatea istorică a statului românesc, de genul celor

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
României" în timpul împăratului Constantin cel Mare (Heliade Rădulescu, 1861, p. 42). Permanența politică românească se manifestă mai degrabă printr-o statalitate difuză și împrăștiată în cnezate și voievodate. În aceste forme de organizare politică locală este depusă și perpetuată istoric statalitatea românească. Cu greu poate fi găsită o afirmație explicită care să enunțe continuitatea istorică a statului românesc, de genul celor făcute de Heliade. Mult mai precaute, aserțiunile ce vizează continuitatea politică românească se înscriu mai degrabă în prelungirea tezei "Romaniilor

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
numărul său, prin rodirea pământului, prin așezarea lui geografică este destinat la un mare rol în istorie" (Floru, 1931, p. 5). Unitatea de destin istoric a neamului românesc, fragmentată sub efectul marilor migrații, se reafirmă odată cu așezarea primelor fundații ale statalității românești: "la mijlocul secolului al XIII-lea, vedem că Românii din toate țările românești trăesc viața lor proprie, cu o limbă formată, cu biserică, în confederații de cnezate, unele cu un voevod, având armamentul lor. Dintre acești voevozi se va ridica

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
D.D. Patrașcanu (1937) izolează un "instinct al neatârnării" ca principiul motor al istoriei naționale. După cum am arătat în secțiunile anterioare în care am urmărit articularea și evoluția ideii de independență în memoria națională românească, aceasta este intim sudată de întemeierea statalității. Basarab, devenit ulterior demontării mitului lui Negru Vodă, dintr-un succesor al acestuia în Basarab I Întemeietorul și izvor dinastic, este învestit ca figură simbolică a neatârnării românești. Convertirea identitară a lui Basarab, din succesor în tripla calitate de întemeietor

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
ai barbarilor, chiar dacă nu este atacat frontal, este abandonat, întrucât manualele critice insistă asupra faptului că creștinismul s-a iradiat în spațiul Daciei Traiane din centrele situate la sud de Dunăre, în era post- constantiniană. Mitul mântuirii românești prin întemeierea statalității este de asemenea, zdruncinat. Este recunoscută "suzeranitatea ungurească în țările noastre" în secolul al XIII-lea (Floru, 1923, p. 38), iar întemeierea Moldovei este interpretată ca făcându-se prin decret al regalității maghiare: "Moldova s-a întemeiat nu contra voinței

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Roller, 1952, p. 60). Creștinismul este creditat cu un rol major în constituirea formațiunilor statale, în maturarea feudalismului și în unirea spirituală a populației (datorită monoteismului) ca preludiu pentru unitatea politică. Biserica și-a continuat misiunea istorică de întărire a statalității românești pe durata întregii orânduiri feudale. În secolul al XIV-lea, spre exemplu, când voievozii români se luptau să consolideze statalitatea, Biserica Ortodoxă a fost partenerul lor de încredere, jucând un rol de seamă în respingerea apostolatului maghiar de catolicizare

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
spirituală a populației (datorită monoteismului) ca preludiu pentru unitatea politică. Biserica și-a continuat misiunea istorică de întărire a statalității românești pe durata întregii orânduiri feudale. În secolul al XIV-lea, spre exemplu, când voievozii români se luptau să consolideze statalitatea, Biserica Ortodoxă a fost partenerul lor de încredere, jucând un rol de seamă în respingerea apostolatului maghiar de catolicizare a populației autohtone. "Lupta Bisericii ortodoxe împotriva catolicismului a fost o parte integrantă din lupta pentru independență" (Roller, 1952, p. 82

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
I sunt negative, acesta fiind de la bun început adus de coaliția burghezo-moșierească "pentru a înnăbuși lupta poporului, pentru a împiedica desăvârșirea revoluției burghezo-democratice și a subordona România intereselor capitalului străin cu ajutorul dinastiei prusace" (Roller, 1952, p. 403). Din ctitor al statalității române și eliberator al neamului, Carol I devine "călău al poporului muncitor" (Roller, 1952, p. 488). Tot Carol I este culpabil pentru bravii români căzuți victime pe frontul luptei pentru independență datorită proastei aprozivionări a armatei: "Burghezia și moșierimea română

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
lăsat în urmă de administrația romană a început să se articuleze în "nuclee statale" sub forma voievodatelor, a căror închegare a pus în mișcare forțele de producție ale orânduirii feudale. Ființa poporului și autonomia neamului și-au găsit azilul în statalitate. Programul... adaptează sloganul marxist prezent în Manifestul Partidului Comunist, enunțând că "întreaga istorie a poporului român se înfățișează ca istoria unor necontenite lupte de clasă" (p. 29). Formula doctrinară hibridă a național-comunismului, minată de contradicții ideologice, face însă ca lupta

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
literatura didactică în general și în manualele de istorie națională în special. Din ea pot fi degajate o serie de topoi mitoistorice: originea daco-romană, ponderea majoră având-o elementul traco- dacic; continuitatea neîntreruptă a poporului român și mai ales a statalității (fie ea și sub forma "statului neorganizat"); suflul naționalist ce străbate întreaga istorie alături de lupta pentru dreptate socială; voința de unire a românilor, a cărei producere stă sub semnul legilor obiective ale dezvoltării istorice; rolul mișcării muncitorești în crearea României

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
românilor" sau "Istoria Românilor", manualele din perioada comunismului matur sunt intitulate în bloc "Istoria României" (Almaș et al., 1966; Daicoviciu et al., 1972; Daicoviciu et al., 1979; Dragne et al., 1971). Accentul este strămutat de pe istoria poporului român pe istoria statalității române, care este proiectată adânc în trecutul îndepărtat și căreia îi este conferită o continuitate istorică neîntreruptă. Pe plan comemorativ, reliefarea continuității statale românești și-a atins expresia apoteotică în 1980, cu ocazia aniversării a 2050 de ani de la întemeierea

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
îl deține, totuși, șahul Iranului Mohammad Reza Pahlavi, care în 1971 a celebrat printr-un fastuos pachet de ceremonii 2500 de ani de la întemeierea imperiului persan. Ambele evenimente, atât cel românesc cât și cel iranian, urmăreau exhibarea simbolică a vechimii statalității, în ideea de a conferi prestigiu și legitimitate formelor statale curente. A doua evoluție notabilă ține de auctorialitate: numele autorilor manualelor școlare de istorie publicate în perioada regimului comunist nu apar pe copertele cărților, ci doar pe pagina de gardă

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
solicita probarea continuității dacice, deci invalidarea tezei exterministe elaborate de cărturarii Școlii Ardelene. Turnura indigenistă spre traco- dacism făcea necesară această demonstrație. Prin identificarea cu elementul autohton, supraviețuirea fondului dacic certifica vechimea bimilenară a poporului român și continuitatea neîntreruptă a statalității românești. Aceste calități vor sta la baza unei intense exploatări simbolice din partea regimului aflat în continuă căutare de legitimitate. După cum vom vedea imediat, bimilenaritatea poporului român va furniza materialul istoric pentru elaborarea unor "tradiții inventate" celebrate prin sofisticate ceremoniale publice

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
a elaborat teza "Romaniilor populare", iar Programul... din 1975 a decretat existența paradoxalului "stat neorganizat". Discursul istoric difuzat prin literatura didactică se înscrie pe aceleași aliniamente. Pe lângă afirmarea permanenței populaționale a românilor în "spațiul strămoșesc carpato-danubiano-pontic", este enunțată și permanența statalității românești într-o formă mai strânsă sau mai laxă de organizare. Organizat în formațiuni politice obștești, evoluate ulterior în cnezate și voievodate, "zonele de locuire mai densă au constituit adevărate Romanii populare, care vor deveni, cu timpul, țări românești în

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
apuse alături de eroizarea acțiunilor înaintașilor, ci și monumentalizarea trecutului în conjuncție cu ridicarea Marilor Oameni ai Istoriei la rangul de personaje titanice. Unei "ființe active și plină de aspirații" cum era ființa națională în prelunga fază de construcție politică a statalității românești îi era necesară o "istorie monumentalistă", cum a numit-o F. Nietzsche (1998, p. 171). Statul-națiune a fost zidit politic pe temelia de cele mai multe ori fictivă asigurată de un trecut monumentalizat. Faptul că, în cele mai multe cazuri, această istorie monumentalistă

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]