1,083 matches
-
origine” și prezent este explicabilă prin lipsa completă de informație pe care ea ar putea-o aduce. După evenimentul genezei, timpul încetează să mai aibă vreo semnificație. De aceea, structural, momentul genezei are o poziție cu totul aparte pe linia temporalității, parcă îmbiind la o situare a lui pe o dimensiune diferită decât cea a temporalității cotidiene, a timpului fizic. Mircea Eliade (1978) sublinia în mod special această proprietate structurală a momentului originar: este timpul de început, „timpul acela”, calitativ, discontinuu
Spre o paradigmă a gîndirii sociologice by Cătălin Zamfir () [Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
-o aduce. După evenimentul genezei, timpul încetează să mai aibă vreo semnificație. De aceea, structural, momentul genezei are o poziție cu totul aparte pe linia temporalității, parcă îmbiind la o situare a lui pe o dimensiune diferită decât cea a temporalității cotidiene, a timpului fizic. Mircea Eliade (1978) sublinia în mod special această proprietate structurală a momentului originar: este timpul de început, „timpul acela”, calitativ, discontinuu, complet atemporal și, din cauza aceasta, ușor de proiectat în sacralitate. Originile se pierd în „negura
Spre o paradigmă a gîndirii sociologice by Cătălin Zamfir () [Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
timpul acela”, calitativ, discontinuu, complet atemporal și, din cauza aceasta, ușor de proiectat în sacralitate. Originile se pierd în „negura anilor” nu întrucât comunitățile nu erau capabile să țină socoteala anilor, ci pentru că nu aveau nici un motiv să o facă. Perceperea temporalității în societățile dinamice. Conceptul de societate dinamică este în sine destul de vag. El trebuie înțeles doar prin opoziție strictă cu cel de societate statică. O societate dinamică este deci acea societate care se modifică semnificativ în timp. Trecutul este diferit
Spre o paradigmă a gîndirii sociologice by Cătălin Zamfir () [Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
că ideea de progres s-a consolidat de abia în cadrul filosofiei moderne și este legată de apariția societății capitaliste. Ne putem întreba ce anume s-a schimbat în structura societăților înseși care să ducă lacristalizarea unei noi viziuni, progresive, asupra temporalității? A apărut un nou factor care, pe de o parte, cunoaște o dinamică ascedentă în timp, relativ continuă, iar pe de altă parte, promite o îmbunătățire sigură, dar treptată, pe măsura propriei sale dezvoltări, a condițiilor de viață ale comunității
Spre o paradigmă a gîndirii sociologice by Cătălin Zamfir () [Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
economie de tip industrial dinamică, locul utopiei, ca formă de organizare socială mai bună, posibilă, dar nu și necesară, îl ia evoluția progresivă, economică a omenirii, ca un proces necesar. Începe să se petreacă o deplasare structurală în optica asupra temporalității. Teza lui Voltaire asupra istoriei este simptomatică. El considera că istoria nu trebuie să mai fie considerată ca succesiune a regilor și a războaielor; „prin istorie - afirma el - învățăm care au fost etapele prin care omenirea a trecut de la barbarie
Spre o paradigmă a gîndirii sociologice by Cătălin Zamfir () [Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Parsons a exclus complet, până în ultimele sale lucrări, preocupările pentru evoluție. Termenul de evoluție nici nu apare. Interesantă pentru știință este analiza sistemului social și a mecanismelor sale de echilibrare. De abia după cel de-al doilea război mondial perspectiva temporalității este reluată în științele sociale occidentale. Teza că orice preocupare pentru evoluția societății umane reprezintă un exemplu tipic de atitudine speculativă, de netolerat pentru știință, este abandonată. Această deplasare de atitudini are loc atât înantropologia culturală și socială, cât și
Spre o paradigmă a gîndirii sociologice by Cătălin Zamfir () [Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
independentă să o preceadă pe cea dependentă. În practică, direcția se observă adesea ca succesiune temporală. În tiparul lor regulat de covariație, schimbările în Y sunt consecutive schimbărilor în X, dar nu și invers. Totuși, capacitatea noastră de a observa temporalitatea depinde de posibilitățile noastre de măsurare și de datele disponibile. Mai mult, în majoritatea deciziilor umane nu există spațiu identificabil între impuls și acțiune. În afirmațiile cauzale, direcționalitatea trebuie să stabilească o asimetrie conceptuală clară între variabila independentă și cea
Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele științelor sociale by Ronald F. King () [Corola-publishinghouse/Science/2240_a_3565]
-
ale cohortelor generaționale, la intersecția acestor două „componente cronologice elementare” (1991, 25-45). Considerăm că aceasta schemă grafică teoretică - perfect adaptabilă la toate procesele sociale Înscrise În durată - are avantajul de a obliga la o lectură sintetică a diferitelor durate și temporalități În care se Înscriu procesele și raporturile sociale legate de „fenomenul multiform al generațiilor”. Raporturile dintre generații și pluralismul identității generaționale. Transferuri intrafamiliale și dinamica macrosocială Fiecare epocă a afirmat, din punct de vedere doctrinar, supremația vârstei adulte. Disimulată din
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
vechi”? (preotul). „...am fost întrebat mereu: unde m-aș duce: la Paris sau New York? La New York m-aș duce să mă îmbogățesc, la Paris - să fac cultură. Eu sunt atașat Europei și pentru caracterul ei profund temporal; este ancorată în temporalitate puternic. Este bătrână. Americanii și-au imprimat stilul de îmbogățire rapidă. Vrei să te îmbogățești, du-te în America, vrei să fii un om deștept, du-te oriunde în Europa. N-o să avem ce face, vom deveni europeni. Sunt foarte
[Corola-publishinghouse/Science/2221_a_3546]
-
de vitalitate lingvistică ce întărește logica discriminării minorității. Putem adera însă la utopia reinventării de sine? Răspunsul se găsește în Școala hermeneutică germană 1. Prefigurate de analizele lui Edmund Husserl (1859-1938) asupra dimensiunii antepredicative a conștiinței umane și a fluxului temporalității proprii subiectivității transcendentale, tezele lui Martin Heidegger (1885-1976) despre structurile anticipative ale conștiinței hermeneutice vor constitui premisele hermeneuticii ontologice pe care Hans-Georg Gadamer (1900-2002) le-a perfectat în magistrala sa operă Adevăr și metodă (1960). De mai bine de patruzeci
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cunoaștere nu poate fi ademenit de silogistică, în timp ce maratonul descoperirilor geografice anunță o altă victorie în fiecare decadă. În eseu se găsește ecoul diletantismului primelor receptări ale noului sau bizarului. Cel puțin în Occident, o mult mai severă economie a temporalității creditează alt metabolism al intersubiectivității. Drept dovadă, arta portretisticii este una dintre cele mai importante beneficii ale noilor deschideri spre anonimatul atâtor continente. Eseul are în primul rând capacitatea de a redea importanța paradoxului în imensa parabolă a istoriei umanității
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Bildung nu mai emană grija anticilor și a medievalilor europeni pentru suflet (Jan Patodka), care aspirau la reîntregirea spirituală a chipului (das Bild) divin în matricea umanului. „Arta pentru artă” pronunță verdictul crizei și are ca marcă distinctivă retorica discontinuității. Temporalitatea catastrofică a unui secol marcat de două conflagrații mondiale și un paralizant Război Rece a slăbit încrederea în categoria cauzalității eficiente sau finale. Cultura fragmentului nu poate reprima însă angoasa izolării sensului ființei de sfera cunoașterii. Nici o integrare a totalității
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
oarecum ascuns. Paragrafele dedicate postmodernității survin aproape aleatoriu (mai puțin ¬33-35) în descrierea condiției de posibilitate a omului recent (cu excepția devastatoarei critici a „neființei” din ființa nihilismului, ¬85-¬87 și ¬127-129). Referințele en passant la adresa „spiritului subversiunii”, „sfârșitului moralei”, a „temporalității degradate” sau a „relativismului” în postmodernitate nu sunt comensurabile cu analiza modernității europene, înțeleasă ca proiect definitiv al emancipării umane. Cititorul care se așteaptă să citească o fișă clinică la zi sau un portret-robot al subiectului postmodern - după modelul unor
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu este cel mai potrivit pentru o fenomenologie a revelației, întrucât existența presupune un raport ec-static cu lumea (și astfel predispune la obiectualizare). Nu condiția inerțială a lucrurilor privilegiază o străfulgerare poetică, ci învăluirea și însărcinarea lor cu har. Smulsă temporalității, esența manifestării provine dintr-un exces de prezență, pe care Michel Henry a numit-o „auto-afectarea Vieții” (și viața, cu majusculă, este Viața divină)2. Ancorată într-un praxis cotidian, nu prepară această vedere a purei gratuități și umilințe ascunse
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
invitație la trădarea lucidității prin replierea în visul teocratic al celor lipsiți de viziune eshatologică. Pentru a regăsi firul pierdut al criticii modernității nu este suficientă o întoarcere la categoriile gândirii teologico-politice din Bizanț. Necesară, însă, rămâne depășirea liturgică a temporalității lumii - a orizontului structural ambiguu care ne fixează într-o perfidă complicitate cu farmecele neființei. Tradiția nu ține de o mecanică a repetiției pliată pe câteva fixații conservatoare, ci de fericitul acces la surse (din care ne-ar fi plăcut
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
invariabil, cu solitare înfrângeri. În cuvintele nefericitului Augustin din Hippona, înainte de a gândi chiar, noi suntem memorie. Nu trebuie să-l citim pe Husserl pentru a înțelege că unitatea interioară a persoanei umane este intim legată de relația conștiinței cu temporalitatea. Voit sau nu, timpul mijlocește orice formă de înțelegere, din indelebila copilărie spre orizontul inflexibil al morții. Fără timp, conștiința umană n-ar putea opera sinteze. Fără alchimia temporalității, nici o gândire n-ar atinge armonia înțelegerii. Prostia nu este doar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
interioară a persoanei umane este intim legată de relația conștiinței cu temporalitatea. Voit sau nu, timpul mijlocește orice formă de înțelegere, din indelebila copilărie spre orizontul inflexibil al morții. Fără timp, conștiința umană n-ar putea opera sinteze. Fără alchimia temporalității, nici o gândire n-ar atinge armonia înțelegerii. Prostia nu este doar un deficit de perspicacitate, ci și de memorie. La celălalt pol, recunoașterea noutății este un test al inteligenței. Aceasta are directe implicații etice și medicale. Mai întâi, sănătatea suflească
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu sunt simple abstracții; ele se țin împreună într-un destin împărtășit. Gândirea simbolică a mitului organizează experiența lumii într-un poem pe care unii filozofi greci, mai cu seamă neoplatonicienii, au decis ulterior să-l interpreteze alegoric. Povestea degradării temporalității originare nu este mai mult decât o poveste. Istoria începe acolo unde omul este supus degradării ontologice, corupției și morții. Abandonul mitului coincide, în lumea greacă, cu vârsta de aur a istoriei. Mefiența platonică față de structurile devenirii trebuia învinsă. Începuturile
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu doar revelația „posibilului” în termenii generici ai filozofiei, ci o confirmare a adevărului profețiilor rostite în vechile Scripturi. Plecând de la acest datum ireductibil, primii creștini au simțit nevoia de a rescrie istoria lumii. Neutralitatea fatidică și izotropia ciclică a temporalității grecești vor fi substanțial revocate. Și cele mai mici detalii contează: a fost nevoie ca împăratul să ordone un recensământ pentru ca Fiul lui Dumnezeu să se nască în Bethleem, împlinind astfel prorocia (Luca 2, 1-7). Logica divină a oportunității (kairos
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
miracolului divin. Debutul fenomenologieitc "Debutul fenomenologiei" Pentru o gândire alternativă a revelației care nu acceptă experiența estetică drept model explicativ pentru cunoașterea religioasă, tradiția fenomenologică inaugurată de Edmund Husserl s-a dovedit cea mai rodnică. Făcând analiza conștiinței interne a temporalității (Zur Phänomenologie des inneren Zeitbewußtsein), Husserl este în căutarea originii nediferențiate a unității experienței umane în ego-ul transcendental. Există însă o dificultate majoră datorată metodologiei husserliene: obligația de a investiga câmpul antepredicativ cu instrumentele limbajului categorial. Neomogenitatea a două registre
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
netrunchiată, o ruptură a regimului canonic de anticipații intuitive (protenție) și amenajări conceptuale (retenție) ale conștiinței. Pasivitatea pură e omologabilă imemorialului nașterii care declină nu atât un act fiziologic, ci o situație ontologică (aceea de suspensie a fluxului ternar al temporalității). Husserl numea polul acestei pasivități primare das Ichfremde, definind astfel suspensia temporară a structurilor de anticipație ale ego-ului, „alienarea” sa în vidul de sedimentări, cristalizări, plasticizări - atât de uzuale pentru conștiință. Pe scurt, Husserl convoacă la o înțelegere radicală a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
grațiat și condus dinspre tărâmul umbros al literei către sfera înseninată a recunoașterilor ultime. În acest sens, exegetul rămas ucenic al Cuvântului nu are complexul modern al originalității. Angoasa în fața inautenticității nu-l amenință decât pe cel care crede că temporalitatea degradează ontologic valoarea Scripturii. Nu este însă cazul Părinților Bisericii, pentru care originalitatea este doar un exercițiu de fidelitate. În cuvintele Sfântului Augustin, in vetere novus latet et in novo vetus patet (Quaest. in Hept. 2, 73). Scriptura nu se
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ca să nu spun antipatia constantă - față de scrierile Agathei Christie în general. Chandler vorbește în numele obsesiei pentru plauzibil, adică al unui realism mai adânc decât cel bazat pe așa-zisul mimesis al realiștilor: Pentru a dobândi o intrigă complicată, falsifici pistele, temporalitatea, jocul coincidențelor, dai drept sigure întâmplări în care probabilitatea e de cel mult cincizeci la sută. Pentru a obține un asasin-surpriză, falsifici personajele, ceea ce mă scoate cel mai tare din sărite, pentru că ele mă interesează în cel mai înalt grad
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
la T.S. Eliot nu poate fi foarte mare: de ce n-ar aprecia la autorul lui The Waste Land obscuritatea, din moment ce e sedus de acest lucru la propriul său ucenic? Acel nothing to hitch to nu este decât indeterminarea, fărâmițarea, anularea temporalității și a formei din poetica modernistă. Ceea ce-l interesează pe Chandler la alți autori (și, prin deducție, ceea ce încearcă să facă el însuși) e inteligenta dispunere a cuvintelor. Este obligatoriu ca fraza să fie nu doar precisă, ci și neașteptată
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
ceață de risipit și autorului” (Ibidem). A proceda altfel înseamnă să fi depășit datele imediate ale literaturii realiste, în care convenția scriitorului atotștiutor a continuat să rămână o axiomă. Abia moderniștii vor avea îndrăzneala abordărilor radicale, anulând ideea de formă, temporalitate și persoană. Construcția geometrică edificată de Raymond Chandler rămâne, după cum se vede, îndatorată convențiilor din care se hrănește: convenția plauzibilității este doar cea mai importantă dintre ele. Prin urmare, una dintre afirmațiile tari își păstrează valabilitatea, indiferent de doza de
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]