1,126 matches
-
este o trăsătură a clientului, ci un produs fluctuant al interacțiunilor interpersonale. Terapeutul este, de aceea, foarte atent și răspunzător la semnele motivaționale ale clientului. Rezistența și „negarea” nu sunt văzute ca trăsături caracteristice clientului, ci ca feedback la comportamentul terapeutului. 7. Relația terapeutică este mai mult un parteneriat decât o relație între expert și client. Terapeutul respectă autonomia și libertatea de a alege a clientului (și consecințele acesteia) privind propriul său comportament. „Văzut astfel, este incorect să ne gândim la
Revista de asistență socială () [Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
implică situația în care clientul decide să facă o schimbare și modul în care aceasta îl poate afecta. Accentul este pus pe dacă el a decis să facă o schimbare în comportamentul lui, atunci cum ar putea arăta viitorul. Munca terapeutului nu este să argumenteze o poziție sau alta, ci mai degrabă să obțină informații și apoi să ceară clientului să comenteze ceea ce-și imaginează. Cercetarea importanței și a încrederii. O strategie dezvoltată recent de Rollnick și colegii săi (Rollnick
Revista de asistență socială () [Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
soluțiilor inițiate de aceștia, deoarece tocmai acestea din urmă determină schimbarea sau, cu alte cuvinte, „abordările dominante ale anilor ’90 au [...Ă încurajat pe terapeuți să fie mai cooperanți decât manipulativi. În loc să încerce să rezolve problemele și să provoace schimbarea, terapeuții încep să accentueze soluțiile și să sugereze schimbarea” (p. 170). Următorul capitol prezintă și analizează terapia de familie structurală. Salvador Minuchin a pus bazele acestui tip de terapie ce „oferă un cadru care face ordine și oferă semnificații” familiilor în
Revista de asistență socială () [Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
o bună parte a activității psihoterapeutice implică utilizarea deplasării. Așa cum utilizarea unui vaccin pe bază de viruși inofensivi imunizează împotriva virușilor cu adevărat periculoși, psihoterapia trebuie să-i ofere pacientului o aproximare atenuată, deplasată a realității. În psihoterapie, trecerea asupra terapeutului a atașamentului față de simpatii sau antipatii anterioare este formalizată prin conceptul de transfer, care, în opinia lui Vaillant, nu este altceva decât o variantă a deplasării. Utilitatea deplasării în psihoterapie trece, totuși, dincolo de transfer. Astfel, jocurile de cuvinte, asociațiile încărcate
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de către pacient a transferului. Exemplul caricatural - tocmai pentru că este extrem, dar cât se poate de real - al acestui tip de acting out în timpul curei sau în afara ei ne este oferit, pe versantul agresiv, de către pacientul care trage din apropiere asupra terapeutului său, iar pe versantul libidinal, de pacienta lui Freud (pe atunci terapeut începător, care nu cunoștea incidența transferului), infirmieră, care într-o zi, în afara orelor de terapie, întâlnindu-l întâmplător la spitalul unde lucrau amândoi, i-a sărit în brațe
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
se poate de real - al acestui tip de acting out în timpul curei sau în afara ei ne este oferit, pe versantul agresiv, de către pacientul care trage din apropiere asupra terapeutului său, iar pe versantul libidinal, de pacienta lui Freud (pe atunci terapeut începător, care nu cunoștea incidența transferului), infirmieră, care într-o zi, în afara orelor de terapie, întâlnindu-l întâmplător la spitalul unde lucrau amândoi, i-a sărit în brațe în public. De altfel, în clinica psihiatrică, traducerea în act este asimilabilă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
intrat în încăpere și că, în consecință, ea mă vedea ca pe o persoană bolnavă și înspăimântătoare”. În continuarea ședinței, pentru că materialul se preta la așa ceva, Segal i-a spus pacientei că i-ar putea fi teamă ca „vorbind cu terapeuta sa, șaceastaț să nu reașeze boala în ea”. Apoi terapeuta a constatat: „După părerea mea, aceste interpretări i-au diminuat reacțiile paranoide imediate și i-au permis să rămână în încăpere și să comunice cu mine”. Meltzer (1975/1984) distinge
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ca pe o persoană bolnavă și înspăimântătoare”. În continuarea ședinței, pentru că materialul se preta la așa ceva, Segal i-a spus pacientei că i-ar putea fi teamă ca „vorbind cu terapeuta sa, șaceastaț să nu reașeze boala în ea”. Apoi terapeuta a constatat: „După părerea mea, aceste interpretări i-au diminuat reacțiile paranoide imediate și i-au permis să rămână în încăpere și să comunice cu mine”. Meltzer (1975/1984) distinge diverse forme de patologii, în funcție de faptul dacă ele privesc mai
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
foarte diferit, ne permite să urmărim modul în care izolarea funcționează în ambele sale sensuri: Annie, o adolescentă rece și ostilă, ajunsă mamă la vârsta de numai 16 ani, care are relații foarte anormale cu copilul său (ea vorbește, în fața terapeutei sale, despre eventualitatea de a-și ucide copilul când acesta va fi mai mare), își povestește copilăria dramatică. Își amintește bătăile primite de la tatăl vitreg și abandonarea ei de către mamă. Afectul asociat acestor experiențe este însă uitat. Pacienta nu-și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
la o traducere în act. Notăm în acest caz un „vid emoțional” care poate prejudicia tratamentul. Există însă aspecte și mai grave: în concluzia studiului de caz consacrat pacientei Annie (Fraiberg et al., 1975/1983) și în alte cazuri similare, terapeuții remarcă faptul că nu toți copiii maltratați, deveniți adulți, aplică aceleași tratamente copiilor lor. „Aceștia spun, mai mult sau mai puțin direct, ceva de genul: «Îmi aduc aminte cum era... Îmi aduc aminte cât îmi era de frică atunci când tatăl
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
subțire de cenușă, în formele norilor, sau că, ascultând un clopot îndepărtat, poți auzi numele sau cuvântul la care te gândești” (Anzieu, 1961/1970). Să mai notăm că utilizarea transferului în cură se sprijină pe proiectarea experiențelor infantile asupra persoanei terapeutului. Expresie a unei relații imaginare cu celălalt, această „situație proiectivă” poate fi decriptată și permite o degajare pornind de la interpretările care îi sunt date. Lebovici (1992) relatează cazul uneia dintre pacientele sale care acordă o mare importanță modului în care
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
un subiect adult: Heimann (1952/1980) citează cazul unuia dintre pacienții săi, încredințat că a văzut, intrând în cabinet, o baltă de sânge într-un colț al încăperii. Pacientul evita să se uite în acea direcție și se gândea că terapeuta fusese asasinată de pacientul anterior. În cursul ședinței, a reieșit că pacientul avusese porniri ucigașe și trăise sentimente de gelozie, în timp ce aștepta afară. Heimann conchide: „Proiectându-și pornirile ucigașe asupra pacientului anterior, asupra rivalului detestat, a ajuns să se convingă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
deprivare senzorială”, dar și la „tehnica activă” a lui Ferenczi care-l determină pe Freud (1915/1977) să amintească următorul lucru: „Tratamentul trebuie să se efectueze într-o stare de abstinență sau de privațiune”. Regresia nu este de fapt alegerea terapeutului, ci o mișcare avându-și originea în straturile de adâncime ale vieții inconștiente a pacientului și care se manifestă fără știrea acestuia. Tratarea pacienților psihotici arată clar că, o dată procesul terapeutic stabilit, el îi permite pacientului să trăiască (în sfârșit
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
într-adevăr eului o dimensiune consolatoare - și deci de gratificare narcisică -, față de care specialiștii aparținând curentului kleinian au manifestat o atenție deosebită (Segal, 1981/1987). Întreaga funcție a creativității cu rol artistic sau terapeutic atât pentru pacienți, cât și pentru terapeuții lor ar putea fi astfel abordată prin prisma regresiei ce deschide numeroase căi spre sublimare... alt mecanism de apărare? Căci potrivit lui Freud (1916-1917/1981), „există un drum de întoarcere care duce de la fantezie la realitate: arta”. Retragere apaticătc "Retragere apatică
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a determinat pe Szafran și Nysenholc (1994) să se întrebe dacă n-ar trebui cumva să-l includem în practica psihoterapică. Fără a merge până într-acolo încât să preconizeze o „psihoterapie umoristică”, ei presupun că un pacient care, cu ajutorul terapeutului său, ar putea să-și relativizeze prin umor propriile dificultăți (și „să înceteze de a mai percepe lumea exterioară ca fiind atât de periculoasă”) ar avea numai de câștigat. De altfel, s-a întreprins o trecere în revistă a locului
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ca să pricepem imensul risc și uriașa Îndrăzneală de care dau dovadă aceste ucenice ale lui Cristos. În școlile filozofice grecești prezența feminină face parte din regula normalității; nu Însă și În curentele iudaice de strictă observanță (excepțiile, precum esenienii și terapeuții, dacă ultimii vor fi existat, confirmând regula generală). Pentru mentalitatea iudaică a epocii e de neconceput și intolerabil ca o femeie să-și părăsească familia, statutul social, soțul, copiii, pentru a se atașa de un profet „ambulant”, fie el și
Glafire. Nouă studii biblice și patristice by Cristian Bădiliță () [Corola-publishinghouse/Science/2307_a_3632]
-
de a depăși limitele suferinței. În cazul oricărei terapeutici, cuvântul este suportul care redă valorile morale pierdute. El este cel care Înlocuiește deznădejdea cu speranța, neîncrederea cu certitudinea, trezind În individ forțe reprimate de suferință și care, mobilizate prin intervenția terapeutului, vor contribui la redresarea pacientului. Este momentul unei de precizări. Cuvântul din sfera comunicării, nu are aceeași semnificație și funcție ca În utilizarea sa terapeutică. Cuvântul poate răni (insultaă sau poate vindeca (consolaă. El are, În cazul actului terapeutic, un
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
aceeași semnificație și funcție ca În utilizarea sa terapeutică. Cuvântul poate răni (insultaă sau poate vindeca (consolaă. El are, În cazul actului terapeutic, un anumit conținut emoțional-afectiv de susținere morală și sufletească a persoanei aflate În suferință. El reprezintă prezența terapeutului, simbolizând relația de „a-fi-Împreună” dintre bolnav și terapeut. În psihoterapie, cuvântul este consolator și reparator, prin aportul unor deschideri către sentimentele morale de care bolnavul are absolută nevoie. Prin cuvânt, persoana aflată În suferință Încetează de a mai fi, sau
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
către terapeut printr-un act de confesiune, cu efecte cathartrice; folosirea acelui cuvânt consolator care să explice și să răspundă interogațiilor celui care suferă; capacitatea de a asculta și de a-l Înțelege pe celălalt cu bunăvoință și răbdare, capacitatea terapeutului de a răspunde suferinței și frământărilor persoanei aflate În suferință, ca formă de ajutor moral al semenului său, oferindu-i astfel o soluție salutară. 3. Mecanismele terapiei morale Acțiunea de restaurare a ființei morale are, În linii mari, aceleași aspecte
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
să se realizeze restaurarea psihomorală ca scop final. Orice scenariu psihologic presupune trei aspecte: persoanele angajate În acțiune, tehnicile utilizate și nivelurile sau țintele acțiunii. aă Persoanele angajate În scenariul psihologic sunt reprezentate prin persoana aflată În suferință și persoana terapeutului, alături de motivul suferinței. Fiecare dintre persoanele angajate În acest scenariu au statuturi și roluri bine definite. Acestea se referă, În primul rând, la conștiința morală. Persoana aflată În suferință este cea a cărei conștiință este Încărcată și care așteaptă o
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
Fiecare dintre persoanele angajate În acest scenariu au statuturi și roluri bine definite. Acestea se referă, În primul rând, la conștiința morală. Persoana aflată În suferință este cea a cărei conștiință este Încărcată și care așteaptă o soluție de la persoana terapeutului, a cărei conștiință vine În Întâmpinarea celui pe care luptă să-l susțină moral. El trebuie sa-i explice sensul suferinței și să-i ofere soluția de compensare a acesteia. Acțiunea terapeutului constă În separarea motivelor care au determinat suferința
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
Încărcată și care așteaptă o soluție de la persoana terapeutului, a cărei conștiință vine În Întâmpinarea celui pe care luptă să-l susțină moral. El trebuie sa-i explice sensul suferinței și să-i ofere soluția de compensare a acesteia. Acțiunea terapeutului constă În separarea motivelor care au determinat suferința de conștiința Încărcată a celui care suferă. Conștientizarea suferinței reprezintă desprinderea morală de aceasta. bă Tehnicile utilizate de terapeut au În vedere: actualizarea trecutului prin aducerea În discuție a motivelor suferinței și
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
Cel mai important aspect constă În redarea Încrederii În sine persoanei aflate În dificultate. Trebuie să i se insufle dorința și puterea de a putea depăși obstacolele situației Închise În care se află. Dar acest ajutor trebuie să vină din partea terapeutului, printr-o acțiune permanentă a unui alter-ego director și protector. Căile restaurării psihomorale Orice morală prescrie remedii. Ea nu este numai o teorie a virtuților, ci, În egală măsură, o critică a viciilor și o metodă de Îndreptare și restaurare
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
datoria anulării acestei vinovății. Din acest motiv, orice restaurare a ființei morale devine un act strict personal, care depinde de conștiința și de voința persoanei. Nimeni nu i-l poate impune În afara conștiinței sale morale care-i judecă actele. Rolul terapeutului se limitează la a-i arăta celui aflat În impas schimbarea sa și de a-i recomanda căile pe care trebuie să le urmeze Efortul trebuie Însă făcut de către cel care dorește această schimbare. Rolul modelului este esențial. Orice model
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
a emoțiilor (Yalom, 1983; Whitaker, Lieberman, 1964; Pinney, 1970). Terapia de susținere își are originea în scrierile analitice ale anilor ’30, în cadrul cărora accentul era pus pe transferul trăsăturilor infantile, masochiste și feminine asupra imaginii paterne idealizate și carismatice ale terapeutului. Acest transfer, spune L.H. Rockland, era necesar pentru ca hipnoza sau sugestibilitatea să poată fi făcute cu succes (Rockland, 1989, pp. 23-39). Edward Glover consideră că cel mai eficient terapeut al metodei de susținere este doctorul de familie, care în mod
Revista de asistență socială () [Corola-publishinghouse/Science/2153_a_3478]