426 matches
-
lagăr). În 1967, Alexander și Margarete Mitscherlich au publicat studiul extrem de influent Die Unfähigkeit zu trauen (Neputința de a jeli), afirmând că recunoașterea oficială vest-germană a răului nazist nu a fost Însoțită de o autentică asumare individuală a responsabilității. Intelectualii vest-germani au Îmbrățișat ideea cu Însuflețire. Scriitori, dramaturgi și cineaști consacrați - Günther Grass, Martin Walser, Hans-Magnus Enzensberger, Jürgen Habermas, Rolf Hochhuth, Edgar Reitz, toți născuți Între 1927 și 1932 - s-au concentrat asupra acestui eșec În Înțelegerea nazismului. Dar un grup
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pătate de moștenirea morală. Dacă a existat vreodată o generație a cărei revoltă pornea realmente din refuzarea a tot ceeea ce reprezentau părinții - tot: mândrie națională, nazism, bani, Vest, pace, stabilitate, lege și democrație -, aceștia erau „copiii lui Hitler”, radicalii vest-germani din anii ’60. În ochii lor, Republica Federală degaja suficiență și ipocrizie. Mai Întâi a fost afacerea Spiegel. În 1962, cel mai mare săptămânal german publicase o serie de articole de investigație despre politica de apărare a Germaniei Occidentale, dezvăluind
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
s-a autodenumit) s-a infiltrat cu succes În universități. Multe dintre nemulțumirile Uniunii Studenților Socialiști (SDS) erau cele curente În toată Europa de Vest: cămine și amfiteatre ticsite, profesori distanți și inaccesibili, cursuri plicticoase. Dar chestiunile cele mai arzătoare erau specific vest-germane. Cel mai animat campus era cel al Universității Libere din Berlin (fondată În 1948 pentru a compensa faptul că prestigioasa Universitate Humboldt era prizoniera zonei comuniste), unde mulți studenți se Înscriseseră pentru a evita stagiul militar 20. Antimilitarismul avea un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
naziști. Dacă America nu era mai bună decât regimul hitlerist - cum zicea un slogan, US=SS -, atunci Germania devenea un fel de Vietnam: ambele țări divizate de ocupanți străini, prinse la mijloc În conflictul altora. Această retorică le permitea radicalilor vest-germani să disprețuiască Republica de la Bonn atât pentru afiliația imperialist-capitalistă din prezent, cât și pentru cea fascistă din trecut. Mai grav, permitea stângii radicale să recicleze ideea că adevăratele victime au fost germanii Înșiși, concepție asociată până atunci cu extrema dreaptă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
discret de RDG sau de Moscova, lucru pe atunci ignorat de marele public. În Germania, ca peste tot, Noua Stângă a păstrat distanța față de comunismul oficial - care În RFG oricum nu conta. Însă radicalii, ca și o mare parte din stânga vest-germană - și nu numai stânga -, aveau o relație ambiguă cu Republica Democrată Germană. O bună parte dintre ei se născuseră În ceea ce era acum RDG sau În alte teritorii din Est, de unde familile lor fuseseră expulzate ca etnici germani: Prusia Orientală
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Împotriva ocupației Cehoslovaciei se aflau Pavel Litvinov (nepotul ministrului de Externe al lui Stalin) și Larisa Daniel (soția unui romancier sovietic aflat În Închisoare). Unitățile militare est-europene implicate În invazia Cehoslovaciei fuseseră făcute să creadă că apărau țara de invadatori vest-germani sau americani; unele dintre ele au trebuit retrase discret, fiindcă loialitatea lor (mai ales a trupelor maghiare staționate În Slovacia) devenise Îndoielnică. În Polonia, cum am văzut, evenimentele de la Praga au stimulat protestele studențești și, În același timp, au determinat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1961 și 1969 s-a menținut constant la 3,1%; Între 1969 și 1973 a fost de 6,4%; Între 1973 și 1979 a fost În medie de 11,9%. Această cifră medie camuflează variații naționale importante: dacă rata inflației vest-germane s-a menținut Între 1973 și 1979 la un docil 4,7%, Suedia s-a confruntat cu o inflație de două ori mai mare. În acei ani, prețurile franceze au crescut În medie cu 10,7% pe an. În Italia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la acest aranjament și să-și lase moneda să cadă. Chiar și francezii au fost nevoiți să iasă din „șarpe” de două ori: În 1974 și, din nou, În 1976. Evident, era nevoie de ceva În plus. În 1978, cancelarul vest-german Helmut Schmidt a propus transformarea „șarpelui” În ceva mult mai riguros: un Sistem Monetar European (SME). Urma să fie stabilită o rețea de rate de schimb bilaterale fixe, conectate printr-o unitate de măsură pur noțională, unitatea valutară europeană (European
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
armatei americane din RFG, ucigând și rănind câțiva soldați, mai ales la sfârșitul primăverii anului 1972. În 1977, anul ei de glorie, RAF l-a răpit și apoi l-a executat pe Hans Martin Schleyer, președintele Daimler-Benz și al Federației Vest-Germane a Industriilor, și i-a asasinat pe Siegfried Buback, procurorul general al Republicii Federale, și pe Jürgen Ponto, directorul Dresdner Bank. Era Însă cântecul de lebădă al grupării. Deja, În 1976, Meinhof (capturată În 1972) fusese găsită moartă În celula
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
victimele manipulării și intereselor altora. Un val de filme, discursuri, cărți, programe TV și discuții publice au abordat În acei ani identitatea și istoria problematică a țării. Așa cum RAF pretindea că luptă Împotriva „fascismului” - „prin procură”, cum ar veni -, intelectualii vest-germani, la dreapta și la stânga, se băteau să controleze adevărata moștenire a Germaniei. Colegul lui Syberberg, Edgar Reitz, a regizat un miniserial de televiziune de 16 ore extrem de popular: Heimat: O cronică germană, care retrasa istoria germană contemporană prin povestea unei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
conduse frecvent de alianțe ale feministelor radicale și conservatorilor tradiționali, care găseau În această problemă un punct de convergență. Mișcarea femeilor În Europa a fost de la Început un amestec variabil de obiective parțial suprapuse. În 1950, un sfert din femeile vest-germane măritate aveau un serviciu plătit În afara căminului, iar În 1970 proporția crescuse la jumătate; În Italia, dintre cei un milion și jumătate de noi membri ai forței de muncă Între 1972 și 1980, un milion și un sfert erau femei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reduse de a ajunge la putere În viitorul apropiat. Social-democrații În schimb, mai ales cei aflați În poziții-cheie, erau cu totul altceva. Iar social-democrații din Germania (care rămânea creuzetul unui continent divizat) erau chiar extrem de interesanți. În 1969, Partidul Social-Democrat vest-german (SPD) condus de Willy Brandt a obținut o majoritate de voturi la alegerile federale și a format un guvern de coaliție cu Partidul Liber-Democratic, iar creștin-democrații conservatori au trecut În opoziție pentru prima oară de la formarea Republicii Federale. Brandt fusese
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Coaliție a lui Kiesinger și din această poziție inițiase, În colaborare cu șeful său de cabinet, Egon Bahr, o nouă direcție În politica externă a țării, o nouă abordare a relațiilor Germaniei cu blocul sovietic: Ostpolitik. Până atunci, politica externă vest-germană fusese dominată de ideea lui Adenauer că noua Republică, ancorată În Occident prin Uniunea Vest-Europeană, Comunitatea Economică Europeană și NATO, trebuie să nu recunoască cu nici un preț Republica Democrată Germană (RDG). Pretinzând că RFG era singurul stat care reprezenta Germania
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
germane viitoare. Mesajul era limpede: În loc să ceară soluționarea „problemei germane” ca precondiție a destinderii, noua generație de diplomați germani trebuia să-și inverseze prioritățile dacă dorea să-și atingă scopul. Dorința lui Willy Brandt de a renunța la convențiile politicii vest-germane se baza În mare parte pe experiența lui ca primar al Berlinului de Vest. Nu Întâmplător cei mai entuziaști susținători ai Ostpolitik În toate formele ei erau foști primari ai Berlinului: Brandt, Richard von Weizsäcker, viitorul președinte al federației, și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era „depășirea Ialtei” printr-o multitudine de contacte (diplomatice, umane, instituționale) și „normalizarea” relațiilor dintre cele două Germanii și din toată Europa fără a stârni neliniști acasă sau În străinătate. Printr-o acrobație retorică tipică, Brandt a abandonat discret insistența vest-germană asupra ilegitimității Republicii Democrate Germane și condiția ne-negociabilă a reunificării. Bonnul a continuat să afirme unitatea fundamentală a poporului german, dar a recunoscut incontestabila existență de fapt a Germaniei de Est: „O națiune germană, două state germane”7. Între
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
statut legal și că trebuia menținută ficțiunea legală a continuității frontierelor Germaniei din 1937), Brandt era foarte popular În Germania 8. și nu numai În RFG: În timpul unei călătorii din 1970 la Erfurt (prima vizită În RDG a unui lider vest-german), Brandt a fost Întâmpinat de mulțimi frenetice. După ce Brandt a fost nevoit să demisioneze În 1974 În urma unui scandal de spionaj, succesorii lui În funcția de cancelar - socialistul Helmut Schmidt și creștin-democratul Helmut Kohl - nu s-au abătut niciodată de la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
abătut niciodată de la linia generală a Ostpolitik, pe care au urmat-o nu numai În diplomația publică, ci prin multiple legături cu RDG, oficiale și neoficiale, menite toate să faciliteze contactele umane, să Îmbunătățească relațiile, să alunge teama de revanșismul vest-german și, În general, să „normalizeze” relațiile Bonnului cu vecinii răsăriteni - acceptând, cum spunea Brandt la semnarea Tratatului de la Moscova prin care erau recunoscute frontierele postbelice ale Germaniei, că „prin acest Tratat nu pierdem decât ce am irosit, oricum, de mult
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cifra anuală era de patruzeci de milioane. Contactul telefonic Între cele două jumătăți ale Berlinului, practic necunoscut În 1970, ajunsese În 1988 la zece milioane de apeluri pe an. La jumătatea anilor ’80, cei mai mulți est-germani aveau acces liber la televiziunea vest-germană - autoritățile est-germane au mers chiar până la a instala cablu În „valea neștiutorilor” din zona Dresdei (numită astfel pentru că impedimente topografice locale blocau semnalul TV vest-german), În speranța că cetățenii din RDG care puteau viziona programe TV din RFG nu vor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de apeluri pe an. La jumătatea anilor ’80, cei mai mulți est-germani aveau acces liber la televiziunea vest-germană - autoritățile est-germane au mers chiar până la a instala cablu În „valea neștiutorilor” din zona Dresdei (numită astfel pentru că impedimente topografice locale blocau semnalul TV vest-german), În speranța că cetățenii din RDG care puteau viziona programe TV din RFG nu vor mai simți nevoia să emigreze. Acestea și alte aranjamente, inclusiv familiile reunite și prizonierii politici redați Vestului, se adăugau la prestigiul Ostpolitik și reflectau Încrederea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
treilea public sensibil la noua politică a regimului de la Bonn era, evident, Uniunea Sovietică. De la primele negocieri ale lui Willy Brandt cu Brejnev din 1970 până la vizita lui Gorbaciov la Bonn douăzeci de ani mai târziu, toată lumea știa că proiectele vest-germane de „normalizare” În est treceau prin Moscova. Cum spunea Helmut Schmidt, „În inima Ostpolitik se află, firește, relațiile germano-sovietice”. și Într-adevăr, de Îndată ce au căzut de acord asupra caracterului definitiv al noilor frontiere poloneze (conform unei vechi tradiții europene, nimeni
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
despre valul de privatizări care a Început În Europa de Vest În anii ’80 și care a acoperit tot continentul În deceniul următor. El nu s-a ivit din senin. Vânzarea regiei britanice a petrolului Începuse din 1977, așa cum am văzut; guvernul vest-german s-a debarasat de combinatul chimic Preussag prin ofertă publică Încă din 1959 și și-a vândut acțiunile la Volkswagen doi ani mai târziu; până și statul austriac Își vânduse, În cursul anilor ’50, 40% din acțiunile la două bănci
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
social. În Cehoslovacia, În circumstanțe politice și mai puțin promițătoare, ea s-a născut dintr-o Împrejurare juridică favorabilă. În ianuarie 1977, un grup de cetățeni cehoslovaci au semnat un document (publicat inițial sub formă de manifest Într-un ziar vest-german) ce critica guvernul pentru nerespectarea drepturilor omului cuprinse În Constituția cehoslovacă, În Actul Final al Acordurilor de la Helsinki din 1975 și În Acordurile Națiunilor Unite asupra drepturilor politice, civile, economice și culturale (Praga semnase toate aceste acorduri; Decretul 120 de la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ei preocupările lor. Unul dintre paradoxurile Ostpolitik, așa cum era ea practicată de Brandt și de succesorii lui, era faptul că, transferând mari cantități de valută forte spre Germania de Est și copleșind RDG cu aprecierea, atenția și sprijinul lor, oficialii vest-germani anulau involuntar orice șansă de schimbare internă, inclusiv reforma economiei industriale a Germaniei de Est, poluantă și depășită. „Construind punți”, Înfrățind orașe, prezentându-și omagiile și distanțându-se de criticile Occidentului la adresa regimurilor din blocul estic, oamenii de stat de la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
consumatori, el se mulțumea cu o imitație palidă a capitalismului. Est-germanul Erich Honecker, care În 1971 i-a succedat lui Walter Ulbricht la conducerea partidului, avea și el ca obiectiv să le ofere cetățenilor RDG o versiune modestă a „miracolului” vest-german din anii ’50. O vreme, strategia a avut un oarecare succes. Nivelul de trai din Cehoslovacia, Ungaria și Polonia a crescut În anii ’70, cel puțin după criteriul consumului. Numărul de automobile și de televizoare - bunurile durabile definitorii pentru acea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
economiile autarhice și a evita alegerile dificile. Miklós Németh, ultimul prim-ministru comunist al Ungariei, a recunoscut acest lucru câțiva ani mai târziu. Împrumutul de un miliard de mărci germane acordat de Bonn În octombrie 1987 și prezentat de politicienii vest-germani drept o contribuție la „reforma” economică maghiară a fost În realitate utilizat astfel: „Am cheltuit două treimi din el pe dobânzi și ce a mai rămas, pe importul de bunuri de consum, ca să atenuăm impresia de criză economică”. În Ungaria
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]