481 matches
-
mai complicată. La origine a fost format de patru șefi de pupitre ai Orchestrei Operei din Budapesta. Trei dintre ei, violoniștii Emil Hauser și Alfred Indig (înlocuit în 1920 de Imre Poganyi) și altistul Istvan Ipolyi, erau unguri. Al patrulea, violoncelistul Harry Son era de origine olandeză. Cvartetul s-a transformat treptat într-unul cu muzicieni de origine rusă, într-o tranziție ce a durat până în 1936. Odată cu muzicienii s-a modificat, evident, și tradiția interpretativă din care se revendica cvartetul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2206_a_3531]
-
și, tot cu Budapest Quartet, un ultim disc, cu interpretări de o rară frumusețe ale cvintetului „Păstrăvul“ și ale celui pentru coarde. Celor patru muzicieni li se alătură, în înregistrări perfect restaurate, datând din 1950, respectiv 1941, pianistul Miecyzslaw Horszowski, violoncelistul Benar Heifez și basistul George E. Moleux. Ar mai fi de adăugat că United Archives este în măsură, la ora actuală, să mulțumească toate gusturile colecționarilor. Celor care le place pianul, le-aș recomanda înregistrările Columbia USA ale lui Claudio
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2206_a_3531]
-
punctând uneori puternic ritmul cu bătăi energice în lemnul scenei. Sigură pe sine și Laura Samuel, cea de-a doua vioară, și ea una prețioasă, a grupului. Antoine Lederlin, francez, membru al orchestrei simfonice din Basel, recent atașat grupului ca violoncelist, dă culoare acestui cvartet vădit internațional, dar unit prin educația muzicienilor săi, primită la Royal College of Music, la Londra, unde s-a și constituit în 1994. În lumea internațională a muzicii de cameră, Belcea nu mai are nevoie de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2168_a_3493]
-
căutam din ochi pe Zander. Lângă mine, pianistul își mișca energic coatele, omoplații și spinarea stând pe scaun, cu o carte de note ruptă așezată sub el; apoi se lăsă pe spate, și speteaza murdară a scaunului începu să trepideze. Violoncelistul își pleca fața cu sprâncenele ridicate își lipea urechea de degetul care luneca pe strune, în timp ce violonistul, stând cu picioarele depărtate, își agita torsul, plin de pasiune. Îmi era jenă de fața lui fericită care, cu atâta bucurie, te invita
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
al războaielor mondiale. Mama era fosta Virginia Crocker, fiica unui fotograf de portrete din Indianapolis. Era casnică și violoncelistă amatoare. Cânta la violoncel în Orchestra Simfonică din Schenectady și cândva visa să cânt și eu la violoncel. Am eșuat ca violoncelist fiindcă eu, ca și tatăl meu, nu am deloc ureche muzicală. N-am avut frați și surori, iar tata venea rareori pe acasă. Așadar mulți ani am fost principalul companion al mamei. Ea era o persoană frumoasă, talentată, morbidă. Cred
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2334_a_3659]
-
trompete, galben și de enorma masă de culoare iradiantă... care începe să tremure asemenea unui organism viu“ , transmițându-i forța copilului ce se află în fața suflătorului din trompetă, prin puterea muzicii. Alte tablouri ce marchează expoziția sunt două portrete ale violoncelistului Pablo Casals cântând, reunite pentru prima dată. Casals, și el în termeni amicali cu Kokoschka, a acceptat să-i pozeze la începutul anilor ’50, pe când violoncelistul dădea cursuri de măiestrie la Zermatt. Spațiul nu-mi permite să amintesc decât desenele
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2178_a_3503]
-
din trompetă, prin puterea muzicii. Alte tablouri ce marchează expoziția sunt două portrete ale violoncelistului Pablo Casals cântând, reunite pentru prima dată. Casals, și el în termeni amicali cu Kokoschka, a acceptat să-i pozeze la începutul anilor ’50, pe când violoncelistul dădea cursuri de măiestrie la Zermatt. Spațiul nu-mi permite să amintesc decât desenele și gravurile prietenilor muzicieni ai pictorului, între care Yehudi Menuhin, Furtwaengler și Sviatoslav Richter și imaginile decorurilor și costumelor realizate pentru Flautul fermecat la Festivalul de la
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2178_a_3503]
-
loc și debutul oficial cu Orchestra Filarmonică, interpretând Concertul No. 1 în si bemol minor de Ceaikovski. În octombrie 1948, debuta și în recital, în sala mare a Ateneului, într-o seară de sonate, în care a împărțit scena cu violoncelistul Vladimir Orlov. Cariera avea să i se dezvolte în condițiile tipice ale anilor ’50, trimis să cânte în Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria; la Budapesta, în concerte memorabile dirijate de Constantin Silvestri. În țară, deși pianist concertist al Filarmonicii
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2210_a_3535]
-
văzut un asemenea disc urât sub aspect grafic. Un model pentru ceea ce discarii occidentali, după ce comandă setul, găsindu-l interesant, îl aruncă imediat în coșul cu solduri, înmormântându-l pe vecie. O fotografie a cărei claritate este axată evident pe violoncelistul din spatele dirijorului (când există atâtea zeci de fotografii atrăgătoare ale lui Silvestri!), apare meschin pe o copertă neatrăgătoare, pentru a nu-i spune direct căcănie; grafic, la ani lumină de ce se face în alte foste țări comuniste, care își prețuiesc
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2202_a_3527]
-
Filarmonica din Oslo Seara cu Voces - repetăm, excelentă, pentru că partea strict muzicală ne interesează în primul rând - a continuat cu năpusteala publicului la Sala Mare a Palatului. „Orchestre de Paris“ și Christoph Eschenbach sunt deja nume așezate în ierarhiile internaționale, violoncelistul britanic Steven Isserlis nu ne-a convins în Simfonia concertantă op.8, în si bemol minor de George Enescu. Este adevărat că avem de-a face cu o lucrare de tinerețe, unde încă nu s-a coagulat acel „sound“ unic
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2180_a_3505]
-
Bucureștii încă aveau un mare muzicant, vioristul Franz Schipeck. Ereau trei frați Schipeck, cehi de origină, muzicanți de întâia mână, însă Franz, cel întâi născut, erea cu mult superior fraților săi din urmă. Franz Schipeck și frații săi, dimpreună cu violoncelistul nostru Constantin Demetrescu, concertau în cuartet la Ateneu, unde alerga să asculte muzică aleasă tot Bucureștiul oamenilor de gust. Să dau o idee despre ce ereau alergările de cai acum 47 de ani. Alergările din primăvara anului 1880 au durat
Bucureştii de altădată by Constantin Bacalbaşa () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1328_a_2730]
-
a sunetului fantastică, o reprezentație sonoră și cunoștințe estetice foarte solide, în plus, o personalitate vulcanică“. Interesată și angajată, dincolo de repertoriul solo, în muzica de cameră și lied, Cătălina Butcaru îmi evoca în mod vădit cu plăcere și întâlnirea cu violoncelistul Valentin Erben. „Venită la 17 ani în Viena și neavând un pian sau posibilități de studiu, prin diverse cunoștințe am cunoscut o doamnă în casa căreia am putut lucra. Ea mi-a propus un an mai târziu, în Viena existând
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2209_a_3534]
-
diverse cunoștințe am cunoscut o doamnă în casa căreia am putut lucra. Ea mi-a propus un an mai târziu, în Viena existând tradiția unor Hauskonzerte, concerte private, să dau un recital, spunându-mi că printre invitați se află și violoncelistul cvartetului Alban Berg, Valentin Erben. Trebuie să spun că, venită proaspăt din România și fiind, practic, o elevă, nu știam cine sunt membrii cvartetului și nu auzisem nici măcar un disc cu ei. Așa că nu m-a impresionat prea tare ce
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2209_a_3534]
-
născut în 1951, vioara a doua a cvartetului din 1978, când l-a înlocuit pe Klaus Maetzl, a luat lecții și cu Sandor Végh și a fost violonist în Trio-ul de coarde din Salzburg și în cvartetul din Düsseldorf. Violoncelistul Valentin Erben, născut în 1945, a studiat muzica de cameră cu Joseph Calvet (prim violonistul altui cvartet celebru), violoncelul cu André Navarra și a devenit el însuși profesor la Musikhochschule. Întrebat într-un interviu despre referințele lor, Günter Pichler numea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2199_a_3524]
-
celor mai populari rămânând constant, așa cum o sugerează nominalizările pentru artistul anului. Între ele, dirijorii Claudio Abbado, Daniel Barenboim și Valery Gergiev, violoniștii Vadim Repin și Julia Fischer, soliștii scenei lirice Rolando Villazon, Bryn Terfel, Joyce DiDonato și Natalie Dessay, violoncelistul Steven Isserlis. În bună tradiție, comentatorii observă numărul mare de violoniști, cel puțin zece, de clasă internațională, mulți dintre ei sub 30 de ani (Hilary Hahn, Janine Jansen, Sergei Khachatrian și Lisa Batiashvili fiind cei mai populari în clipa de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2186_a_3511]
-
mine, eu sunt moartea, restul nu e nimic. Se ridică de pe scaun și se duse la fișier, de unde se Întoarse cu fișa suspectă. Nu exista nici o Îndoială, numele corespundea cu cel de pe plic, adresa la fel, profesia era cea de violoncelist, starea civilă era În alb, semn că nu era căsătorit, nici văduv, nici divorțat, căci În fișierele morții nu apare niciodată starea de necăsătorit, ajunge să te gândești ce prostie ar fi să se nască un copil, să i se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]
-
se scrie, nu profesia, pentru că Încă nu s-ar ști care-i va fi vocația, ci că starea civilă a nou-născutului este cea de necăsătorit. În ceea ce privește vârsta Înscrisă În fișa pe care moartea o are În mână, se vede că violoncelistul are patruzeci și nouă de ani. Dacă Încă mai este nevoie de o dovadă că arhivele morții funcționează impecabil, o vom avea chiar acum, când, Într-o zecime de secundă, sau chiar mai puțin, În fața ochilor noștri neîncrezători, numărul patruzeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]
-
de o dovadă că arhivele morții funcționează impecabil, o vom avea chiar acum, când, Într-o zecime de secundă, sau chiar mai puțin, În fața ochilor noștri neîncrezători, numărul patruzeci și nouă va fi Înlocuit cu cincizeci. Azi este ziua aniversarării violoncelistului titular al fișei, ar fi trebuit să-i fie trimise flori În loc de un anunț de deces peste opt zile. Moartea se ridică din nou, dădu ocol Încăperii de câteva ori, se opri de două ori unde se afla coasa, deschise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]
-
i se păruse la Început. Se așeză la masă și Începu să consulte de la coadă la cap listele mortuare din ultimele opt zile. Imediat În prima listă de nume, cea de ieri, și contrar așteptărilor, văzu că nu figura numele violoncelistului. Continuă să răsfoiască, una, alta, alta, Încă una, și Încă una, și doar În a opta listă, În sfârșit, Îl găsi. În mod greșit se gândise că numele ar fi trebuit să fie pe lista de ieri, și acum se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]
-
gândise că numele ar fi trebuit să fie pe lista de ieri, și acum se vedea pusă În fața scandalului nemaiauzit că cineva care trebuia să fie mort de două zile continua să trăiască. Și asta nu era principalul. Diavolul de violoncelist, care Încă de când se născuse fusese Însemnat să moară tânăr, la numai patruzeci și nouă de primăveri, tocmai Împlinise cu neobrăzare cincizeci, discreditând astfel destinul, fatalitatea, soarta, horoscopul, ursita și toate celelalte puteri care se ocupau cu contrarierea prin toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]
-
va tăia capul, acesta trebuie să fie motivul pentru care simt o enormă curiozitate să știu cum veți ieși din Încurcătura În care v-au băgat, cu această istorie a scrisorii care se duce și se intoarce și a acelui violoncelist care nu va putea muri la patruzeci și nouă de ani pentru că a Împlinit deja cincizeci. Moartea făcu un gest de nerăbdare, scutură sec de pe umăr mâna fraternală pe care o puseserăm acolo și se ridică de pe scaun. Acum părea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]
-
masa enormă de pământ care se află deasupra, și a plecat, așa cum hotărâse În forul ei intim după ce scrisoarea de culoare violetă i-a fost returnată pentru a treia oară. Știm unde se duce. Nu-l va putea omorî pe violoncelist, dar vrea să-l vadă, să-l aibă În fața ochilor, să-l atingă fără ca el să-și dea seama. Are certitudinea că o să descopere modalitatea de a-l lichida Într-una din zilele acestea fără să Încalce prea mult regulamentele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]
-
această sală rece fără ferestre și cu o ușă Îngustă care nu se știe la ce o fi bună, nu ne-am dat seama cât de repede trece timpul. E ora trei dimineața, moartea trebuie să fie deja În casa violoncelistului. Așa este. Unul dintre lucrurile care o obosesc mai mult pe moarte este efortul pe care trebuie să-l facă asupra ei Înseși când nu vrea să vadă tot ceea ce, peste tot, simultan, Îi apare În fața ochilor. Și sub acest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]
-
vadă fiecare lucru la rândul său, să se afle În fiecare moment Într-un singur loc. În cazul concret care ne ocupă atenția acum nu există altă explicație pentru faptul că Încă nu a reușit să treacă de intrarea casei violoncelistului. La fiecare pas pe care Îl face, dacă Îl numim pas o facem doar pentru a ajuta imaginația celui care citește, nu pentru că ea s-ar mișca efectiv ca și cum ar dispune de picioare, moartea trebuie să se lupte mult ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]
-
să se lupte mult ca să reprime tendința expansivă inerentă naturii sale, care, lăsată În libertate, ar face imediat să pocnească și să se disperseze În spațiu unitatea sa precară și instabilă, agregată cu atâta greutate. Distribuția Încăperilor apartamentului unde locuiește violoncelistul care nu a primit scrisoarea de culoare violetă aparține tipului economic modest, prin urmare propriu mai degrabă unui mic burghez fără orizonturi decât unui discipol al euterpei. Se intră printr-un coridor unde În Întuneric abia se disting cinci uși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]