10,371 matches
-
înghesuit, cu o grabă nu tocmai rafinată, să-și ia locul. Sala era împodobită cu flori de primăvară - narcise galbene, trandafiri galbeni, lalele, zambile - și parfumul lor înmiresma aerul. Câteva clipe mai târziu, Luke a intrat și a pășit înspre altarul de la celălalt capăt al sălii. Părul lui, care îi venea până la guler, era îngrijit și lucios și, deși purta costum, pantalonii păreau mai strâmți decât ar fi trebuit. Crezi că și-i strâmtează pe comandă? a întrebat mama în șoaptă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
Da. Asta era prima nuntă la care fusesem de la moartea lui Aidan. Nu am vrut să recunosc, dar îmi fusese groază de asta. Totuși, acum că se întâmpla, totul părea să fie în regulă. Tata și Rachel se îndreptau spre altar. Rachel purta o rochie dreaptă de un galben pal - sună oribil, dar era simplă și elegantă - și ținea în mână un buchețel de flori. O mie de blițuri i-au luminat calea. —Cravata lui taică-tău e strâmbă, fir-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
se închina Domnului Nostru, ce fericire poate fi mai mare pentru noi decât să primim în sânul Sfintei Noastre Biserici un nou Rege mag, venit tocmai de la marginile Berberiei spre a-și aduce ofranda în casa lui Petru! Îngenuncheat cu fața la altar, înveșmântat într-o lungă mantie de lână albă, eram amețit de mirosul de tămâie și strivit sub atâtea onoruri nemeritate. Nici una dintre persoanele adunate acolo nu ignora faptul că acest „Rege mag“ fusese capturat într-o noapte de vară de către
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
ca și pe cel al Granadei, că nicicând n-am întâlnit atâta bestialitate, atâta ură, atâta înverșunare sângeroasă, atâta satisfacție în măcel, distrugere și sacrilegiu! Oare mi se va da crezare dacă voi spune că au fost violate călugărițe pe altarele bisericilor înainte de a fi sugrumate de pedestrașii germani cuprinși de veselie? Mi se va da crezare dacă voi spune că mânăstirile au fost devastate, călugării despuiați de veșmintele lor și siliți sub amenințarea biciului să calce în picioare crucifixul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
de pumn! exclamă Vitellius. Băiatul nu se mișcă, dar lăsă capul în jos. Vitellius nu se mai uita la el. Se duse șchiopătând spre bustul lui Nero. Puse cu grijă peștișorul pe marginea piedestalului, cu gesturile celui care pune pe altar ofrandele destinate zeilor. — Pentru tine, Nero, prietenul meu din adolescență, mare luptător, sublim muzician. Pentru tine, fiu al zeilor, ucigașul mamei tale, iubitor al adulterului - luă peștișorul și i-l vârî în gură. Cu Poppaea ta am avut și eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
însoțit de Lurr, care veni lângă Valerius dând bucuros din coadă și se așeză la picioarele lui. Sunt stele, zise Antonius. Vântul care bate în jurul cortului creează fantasme. Rămâi aici, să nu ieși. În fundul cortului, în penumbră, se zărea micul altar al zeilor Lari. Antonius umplu cupa cu vin și o așează pe altar. Își oferea credința, însă nu le oferi zeilor victoria asupra quazilor. Îi arătă lui Valerius una dintre cele două saltele, iar el se întinse pe cealaltă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
așeză la picioarele lui. Sunt stele, zise Antonius. Vântul care bate în jurul cortului creează fantasme. Rămâi aici, să nu ieși. În fundul cortului, în penumbră, se zărea micul altar al zeilor Lari. Antonius umplu cupa cu vin și o așează pe altar. Își oferea credința, însă nu le oferi zeilor victoria asupra quazilor. Îi arătă lui Valerius una dintre cele două saltele, iar el se întinse pe cealaltă și adormi imediat. Valerius rămase să-i vegheze somnul, așa cum veghea bolnavii să învingă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
torțe a căror flacără tremurătoare desena pe pereți umbre neașteptate. Pe cele două laturi erau așezate bănci lungi, pe care stăteau deja câțiva adepți îmbrăcați în veșminte de culoare deschisă, cu chipurile acoperite de măști. În fundul încăperii se găsea un altar asemănător unui bazin mare, acoperit cu o pânză albă. În partea din față se vedea un mic canal săpat în podea, ce străbătea templul în lungime, ajungând în mijlocul lui, unde era un grătar metalic. Errius se aplecă să privească dincolo de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
zise un glas; Antonius îl recunoscu pe Valerius Mucrus, pater. Trebuie să scufunzi acel tinctorium sacru în bazin. Dacă reușești, vei fi răsplătit. Dacă vei da greș, vei fi distrus! Din întuneric se ivi, puțin câte puțin, luminat de torțe, altarul în formă de bazin. Antonius se întoarse și privi în jur. Spera să-l vadă pe Errius, să-i întâlnească privirea prietenoasă, însă îl văzu doar pe oficiantul care dispărea printre siluetele nemișcate de pe bănci, toate la fel, cu chipurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Simți cum cineva se apropie din spate. Un bărbat. Chipul îi era acoperit de o mască neagră. Mantia în care era înfășurat din cap până în picioare era tot neagră, brodată cu alb. În aceeași clipă, în fața lui se ridicară din altar trei umbre. Siluetele a trei bărbați să zăreau, întunecate, în lumina slabă a torțelor. Chipurile lor erau acoperite de măști. În clipa următoare, Antonius își dădu seama că erau înarmați. Se puse imediat în gardă, în timp ce sunetul timpanului devenea tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
astfel câteva minute. Deodată, o lovitură puternică îi șfichiui umărul. Furios, se întoarse spre bărbatul mascat din spatele lui. Încercă să-l atace, dar își dădu seama că gleznele îi erau prinse cu lanțuri, astfel încât nu putea merge decât înainte, spre altar. Simți că-i fuge pământul de sub picioare; se prăbuși, lovindu-se la cap. I se păru că lumea se prăbușește odată cu el. Pe când se zvârcolea, încercând să se ridice, văzu din nou simbolurile pictate pe peretele templului... Câinele și felina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
bărbatul mascat îl biciui, obligându-l să se apere cu disperare. Singurul mod de a evita teribilele lovituri de bici era să lupte cu cei trei bărbați înarmați din fața lui, care, asemenea unor porți închise, îl împiedicau să ajungă la altar. Încercă să pătrundă cu forța printre ei, dar fu împins înapoi. Se prăbuși iar. Doi oficianți se apropiară să vadă în ce stare era. Putea să continue. Antonius era prăbușit la pământ, cu ochii ațintiți la bărbatul mascat care era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
amintea de inviolabilitatea organismului său, deșteptând durerea aceea bine dozată, niciodată destul de intensă ca să-l facă să se prăbușească, dar nici ușor de îndurat. Loviturile de bici deveniseră o obsesie. Nu avea altă cale de ieșire decât să ajungă la altar. Furia lui Antonius își schimbă deodată ținta; nu se mai îndrepta împotriva bărbaților înarmați sau a bărbatului mascat din spatele său. Rămase nemișcat, mânios pe el însuși. El era vinovat că nu putea să înainteze. Nimeni nu-l împiedica să ajungă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
lui Antonius își schimbă deodată ținta; nu se mai îndrepta împotriva bărbaților înarmați sau a bărbatului mascat din spatele său. Rămase nemișcat, mânios pe el însuși. El era vinovat că nu putea să înainteze. Nimeni nu-l împiedica să ajungă la altar - doar neputința lui. Un nou semn, și omul mascat înfipse un clește în călcâiul lui Antonius. Acesta slobozi un strigăt de durere, apoi un altul. Se ridică și se întoarse spre cei trei bărbați. Simți în stomac o mare căldură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
dădu semnalul. Timpanul începu să bată repede, sălbatic. Deodată, cei doi bărbați înarmați se dădură în lături. Antonius simți că, în adâncul conștiinței sale, ceva se schimba. Se simți dintr-odată liber, cuprins de o profundă emoție. Se îndreptă spre altar, ridică tinctorium-ul și, cu furie și durere, ca și cum ar fi ucis o parte din el însuși, îl înfipse în pânza întinsă deasupra bazinului. Îl înfipse de mai multe ori; chipul îi era scăldat în lacrimi. Timpanul amuți. Se auzi zgomotul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
zăcea în propriul sânge. Antonius nu mai simțea nimic. Fu ridicat și condus în mijlocul încăperii, apoi fu pus în lanțuri și dus în camera subterană. Acolo fu lăsat pe podea, să se contemple pe sine și moartea sa rituală. Din altar, sângele taurului se scurgea în încăperea subterană, stropindu-l. Rămase mult timp în întuneric, simțind căldura sângelui ce părea să-i fermenteze în piele și să-i transforme conștiința. Nu avea cum să știe că afară se iveau zorii. Oficiantul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să fie pedepsită. Adepții cultului mithraic ieșeau din hipogeu. Valerius Mucrus își scoase masca și se îndreptă spre cel care îl torturase toată noaptea pe Antonius, biciuindu-l și rănindu-i picioarele cu cleștii ca să-l oblige să ajungă la altar și să împlinească ritualul; bărbatul își scoase la rându-i masca de corb. — Errius! Cei doi bărbați își strânseră mâinile. — Nu puteam avea un martor mai bun pentru botezul tribunului nostru. 15 Când soarele ajunsese la jumătatea drumului său în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
îi spuse lui Valerius să mănânce. Puse pe masă mâncarea simplă a soldaților, completată de un fazan pe care el însuși îl vânase și îl gătise. În cortul lui Antonius Primus erau aprinse câteva lămpi, dintre care una pâlpâia în fața altarului zeilor Lari. Din când în când, Valerius se ridica și ieșea din cort, nerăbdător. De ce nu mai vine? Poate că nu l-au lăsat să intre în Ludi... Ar trebui totuși să-l lase, pentru că e tribun... — Tribun? zâmbi Errius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
scăzut, că numidul meu mi-a povestit că, după moartea lui Otho, pasărea aceea de pradă, divină, care venise în apropiere de Brixellum după înfrângere, și-a luat zborul. Sfârșitul acelei minuni coincide cu moartea împăratului nostru. Se duse la altarul aflat lângă un perete și aprinse lampa votivă, murmurând niște cuvinte pe care cei doi bărbați nu le înțelegeau. — Asta e pentru Otho? întrebă Antonius, arătând spre mica flacără. — Și ce dacă mă ura? răspunse Calvia fără să zâmbească. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ne împiedice să trecem în forță... Când ajungem de partea cealaltă, ne croim drum spre Roma. Antonius strânse mâna prietenului său. — Vom trece peste Appenninus repede, până la calendele lui decembrie. Se ridică și se duse să aprindă lampa de pe micul altar al Manilor. Rămase tăcut o vreme, apoi se întoarse spre Arrius. Cât va trebui să plătim pentru vina asta? Foarte mult, Antonius. Îmi doresc să pot plăti împreună cu tine. 39 După victoria asupra lui Antonius și a Cleopatrei, împăratul Augustus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să se plimbe de colo-colo prin cort. — Credeți oare că puținele trupe care v-au rămas sunt comandate de Julius Caesar? Caesar a murit acum mai bine de o sută de ani, înjunghiat de Brutus. Se opri o clipă în fața altarului Manilor, apoi continuă să meargă înainte și înapoi, urmărit de privirile atente ale lui Varus. Credeți oare că zeii vă sunt favorabili? Știm ce s-a întâmplat când Vitellius s-a dus la Mevania, la cererea soldaților... A ajuns acolo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
său au trecut în zbor o mulțime de păsări negre, care au întunecat cerul. Ăsta e un semn bun? Nu înseamnă oare că zeii i-au întors spatele? Iar când a săvârșit sacrificiul în cinstea zeilor, taurul a ieșit din altar și a fost ucis în timp ce fugea. E un semn nafast, după cum bine știți. Rămase tăcut, apoi se așeză, fixându-i pe cei doi ambasadori, care îl priveau muți. — Deci? întrebă după câteva clipe. De ce-ați venit? Vinicius Crulpus îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mei. Să se întoarcă la Roma și să-i dea raportul infamului pe care îl numește împăratul său. Antonius intră repede în cort. Acolo îl așteptau două persoane. Calvia Crispinilla, înfășurată într-o mantie de blană, privea flacăra micuță din fața altarului Manilor. La masă stătea un bărbat care ținea în mână un pergament. Îl privi grav pe Antonius, care se îndrepta spre Calvia. Ascultă tăcut discuția celor doi. — O să pun pe cineva să te însoțească înapoi la Perusia, spuse Antonius pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
toate plăcerile vieții înainte de a sfârși sub tăișul vreunei săbii. Luptele cele mai sângeroase se dădură la Castrul Pretoriului. Flavienii erau de-acum siguri de victorie, în timp ce vitellienii se apărau cu disperare. În retragere, distrugeau casele, templele, capelele votive și altarele și ucideau pe oricine le ieșea în cale. Reușiră să-i prindă în capcană pe Antonius Primus și pe Arrius Varus, pe Câmpul lui Marte. Errius Sartorius își deschise drum printre atacatori. — Du-te, Errius! strigă Antonius înfigând sabia în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mei, atunci oameni în floarea vârstei, încerc un dureros sentiment al regretului că nu m-am putut ridica la înălțimea lor... De unde acea energie și pasiune în tot ce făceau, acea totală dăruire acestei nobile profesiuni în care, asemenea slujitorilor altarului, cei lipsiți de har sunt tot de prisos? Fire voluntară, energică, harnic și devotat slujitor al școlii, profesorul MIHAI ALEXANDRU se bucura de un neștirbit prestigiu de educator, fiind preferat de autoritățile vremii pentru pasiune și perseverență, regăsite în toate
GÂNDURI DIN SUFLET DESPRE CEI CARE AU PUS SUFLE. In: ARC PESTE TIMP 40 ANI 1972 – 2012 by Loredana Ţară () [Corola-publishinghouse/Imaginative/288_a_583]