27,141 matches
-
exercită întotdeauna în numele unei autorități măcinate de îndoieli, roase de neliniști, care pune la bătaie toate strategiile destinate să o apere de ceea ce amenință să o clatine, să o slăbească ori să o conteste. Cum facem însă deosebirea între „a supraveghea” și „a observa”? A priori, observarea se definește prin neutralitate: ea cercetează procese, studiază culturile microbiene și comportamentul cobailor, evoluția pieței și comportamentul clienților. În principiu, o observare corectă exclude orice implicare sau apreciere: ea furnizează informații și doar atât
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
îndelungate și de constituirea unui corpus de cunoștințe cu consecințe târzii, ea riscă să ia, cu multă ușurință, aspectul unei supravegheri. Când clienții sunt „observați” în vederea elaborării unei noi game de produse, n-am putea spune că, de fapt, sunt supravegheați? Întotdeauna va fi mai ușor să observăm electronii și nu oamenii: incidențele sunt complet altele. În Disputa, piesa lui Marivaux care se sprijină pe o situație-cadru, ne putem întreba: tinerii sunt observați sau supravegheați în scopul identificării acelui germene din
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
putea spune că, de fapt, sunt supravegheați? Întotdeauna va fi mai ușor să observăm electronii și nu oamenii: incidențele sunt complet altele. În Disputa, piesa lui Marivaux care se sprijină pe o situație-cadru, ne putem întreba: tinerii sunt observați sau supravegheați în scopul identificării acelui germene din care încolțește, în dragoste, greșeala? Întrebare rămasă fără răspuns. A veghea - a observa - a supraveghea: Trei verbe ce desemnează acțiuni asemănătoare, dar cu consecințe extrem de diferite. Termenul „supraveghere” a cunoscut în ultima vreme o
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
altele. În Disputa, piesa lui Marivaux care se sprijină pe o situație-cadru, ne putem întreba: tinerii sunt observați sau supravegheați în scopul identificării acelui germene din care încolțește, în dragoste, greșeala? Întrebare rămasă fără răspuns. A veghea - a observa - a supraveghea: Trei verbe ce desemnează acțiuni asemănătoare, dar cu consecințe extrem de diferite. Termenul „supraveghere” a cunoscut în ultima vreme o extindere deosebită. Îl întâlnim folosit cu o frecvență semnificativă pentru integrarea conceptului și a practicilor supravegherii în societățile actuale. Ne referim
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
plan moral, ca la Seneca, ci mai ales pe planul masei ponderale și al preocupărilor de ordin corporal (supravegherea siluetei, de pildă). Ceea ce implică o divizare și o obiectivare chiar și în raport cu propria persoană, căci asta se întâmplă atunci când te supraveghezi: te disociezi, tocmai pentru a te controla mai bine! Eu și dublul meu... supravegherea se face în doi. Supravegherea și pedepsirea sau supravegherea și protejarea. În sfârșit, o formă derivată a supravegherii, considerată deseori ca fiind versiunea ei secretă, pulsională
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
este, la rândul lui, văzut. Redistribuirea rolurilor interzice dihotomiile definitive sau evaluarea morală durabilă: nimeni nu e mai vinovat decât alții și fiecare e vinovat, rând pe rând! Reciprocitate absolută, imposibilă în afara acestui conglomerat uman, în sânul căruia toată lumea se supraveghează. Strehler a avut intuiția a ceea ce supravegherea de proximitate poate genera ca implicare afectivă și reconciliere ce nu trebuie niciodată exclusă, căci, spre deosebire de supravegherea „dură”, cea „moale”, „blândă” nu se exercită în numele unei puteri exterioare și nu este însoțită - cel
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
și, devenită rigidă, fixează personajele în tipare, reducându-le la o funcție precisă. Să cităm, cu titlu de exemplu, un text emblematic, Gaițele, de Alexandru Kirițescu. Protagonistele (într-adevăr, toate femei) și-au făcut un obicei statornic din a-și supraveghea vecinii, de unde și comentariile și analizele vieții orășelului, întreprinse pe baza informațiilor astfel dobândite. Din nou, funcționarea perfectă a supravegherii de proximitate se dovedește a fi legată de delimitarea clară a mediului observat care, prin însăși circumscrierea sa, se constituie
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
înfierează tocmai această transformare a copiilor în unelte ale Puterii naziste, care profită de informațiile obținute printr-o supraveghere de proximitate, deturnând-o în scopuri politice. George Orwell avea să evoce același mecanism în 1984, unde copiii acceptă să-și „supravegheze” și să-și denunțe părinții, după modelul celebrului „erou” sovietic Pavel Morozov care, în numele fidelității față de comunism, își trimisese tatăl în Gulag. Folosirea „proximității” de către puterile totalitare sfârșește prin a afecta încrederea în cei apropiați; neîncrederea se generalizează treptat și
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
și omniprezentă, cu rădăcini ramificate, întinse la nivelul întregii societăți civile. Când, însă, puterea totalitară se radicalizează și face din supraveghere mai degrabă o practică de intimidare decât o strategie de informare, lucrurile se schimbă. Puterea nu se mai ferește, supraveghează „la vedere”, își expune instrumentele și își afișează agenții. Ea urmărește astfel să afirme explicit omniprezența unei supravegheri căreia nu-i poate scăpa nimeni și să determine, prin această operațiune deliberată de intimidare, o supunere generalizată. Caracterul evident, ostentativ al
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
a doi termeni cu grade diferite de vizibilitate. Diferențierea poate atinge un maximum în situația paradigmatică în care una dintre persoanele implicate este perfect vizibilă, iar cealaltă pândește ascunsă undeva, nu se știe unde. Acesta este prealabilul oricărei relații supraveghetor/supravegheat și ecuația pe care trebuie să o rezolve orice regizor. În fond, regizorii sunt puși în fața aceleiași dileme cu care se confruntă atunci când au de-a face cu reprezentarea fantomelor: ei trebuie să aleagă fie soluția unei fracturi vizibil/ invizibil
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
abstractă, a supravegherii: domnul și stăpânul pândește din culisele întunecate... se sustrage privirii noastre, precum o fantomă ce stă retrasă pe margine și nu înaintează... În schimb, Alain Bézu nu ne ascunde nimic, tot dispozitivul e la vedere, supraveghetori și supravegheați deopotrivă; mai mult decât atât, la el, Nero intră chiar în sală, ca un spectator de onoare ce confirmă și consolidează propriul nostru statut de public supraveghetor. În felul acesta, supravegherea devine cumplit de crudă, de nemiloasă, căci, în mod
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
se explică tocmai prin decizia de a arăta supraveghetorul și de a materializa scenic supravegherea. Tânărul angajat să-i urmărească când pe unii, când pe ceilalți, stă cocoțat într-un copac plantat exact în mijlocul platoului de joc, de la înălțimea căruia supraveghează mișcările celor de jos. Dar și noi, spectatorii, vedem împreună cu el ceea ce ceilalți nu văd. Ne aflăm, așadar, într-o situație de superioritate, fapt ce trezește în noi o plăcere copilărească, „voyeuristă”, pe lângă plăcerea adultului martor al supravegherii, căreia îi
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
rând de la înălțimea tronului său ceresc. Numai că postura lui de supraveghetor pământean este complet lipsită de legitimitate spirituală și asta îl face detestabil: ceea ce putea fi acceptat ca un drept de netăgăduit al lui Dumnezeu (dreptul de a-și supraveghea supușii și de a le cântări purtarea) nu poate fi acceptat ca un drept acordat oamenilor. „Supravegherea profană” nu este decât mimarea caricaturală, grotescă chiar, a „supravegherii divine”. „Supraveghetorul” laic este absent, ca și Dumnezeu, și, la fel ca El
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
deține privilegiile unei instanțe inatacabile, obscure și mereu prezente, în timp ce mie îmi este rezervat banalul cotidian, cu toate detaliile lui, și materia cu deplina ei opacitate. O dată în plus, „dublul” funcționează total diferit și inechitabil, căci, a priori, instanța care supraveghează se definește prin „depersonalizare”, în vreme ce instanța supravegheată este redusă la o sumă de informații strict „personale”. Când nu e vorba de spionaj economic sau strategic, ci de supraveghere politică interpersonală, „supraveghetorul” pleacă de la premisa potrivit căreia îndeplinirea corectă a misiunii
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
mai poți ascunde nici între cei patru pereți ai odăii, nici în vreo sihăstrie îndepărtată. Pretutindeni și în veci „vom fi doi”, chiar dacă celălalt nu e decât o amăgire, o umbră care se strecoară în viața ta și ți-o supraveghează... În orice societate totalitară, câteva fraze au devenit refrene curente: „Fiindcă suntem întotdeauna doi și fiindcă nici unul nu are încredere în celălalt, ce bine-ar fi să fiu singur!”; sau „N-ai unde să te adăpostești”. Ceea ce nu-i împiedică
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
poate fi separată nici de o anumită organizare ierarhică: un superior care ordonă și un subaltern care execută ordinele în virtutea obligațiilor de serviciu sau în schimbul plății propuse. Stăpânii sunt cei ce comandă supravegherea, personajele de rang inferior sunt cele ce supraveghează. Treburile murdare sunt încredințate îndeobște servitorilor sau spionilor gata să se vândă. La Shakespeare, de ele se ocupă răufăcătorii sau ucigașii plătiți. Să ne amintim că, în Hamlet, Claudius, aflat în vârful piramidei sociale, făcea apel la curtenii manierați, „slujitori
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
a se confunda unul cu celălalt, întrețin raporturi deosebit de strânse. În Volpone a lui Ben Jonson, protagonistul, care vrea să testeze reacțiile celor din anturajul său, simulează o boală ce-l țintuiește la pat, stare ce-i permite să-i supravegheze nestingherit. De data aceasta, el însuși pune la punct strategia menită să-l protejeze și să-i apere bunurile. Volpone se convertește într-un „spion din interior” prin intermediul unei simulări deliberate. O situație aparent identică va fi exploatată de Pirandello
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
apere bunurile. Volpone se convertește într-un „spion din interior” prin intermediul unei simulări deliberate. O situație aparent identică va fi exploatată de Pirandello în Henric al IV-lea, unde protagonistul, închis într-un ospiciu după o criză de nebunie prelungită, supraveghează intrigile și mașinațiunile celor ce-l înconjoară și care, crezându-l cu mințile rătăcite, se poartă fără să-și mai ia nici o precauție. Spre deosebire de Volpone, ei sunt cei ce au diagnosticat boala regelui și au decis internarea lui, neștiind însă
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
constituie o materie pe care scriitorii o explorează cu predilecție: claritatea inițială se convertește treptat în ambiguitate și revine, în cele din urmă, mai ales în comedii, grație unui deznodământ fericit. La Shakespeare, cât și la Marivaux, decizia de a supraveghea pe cineva produce o doză de necunoscut, căci travestirea pusă în slujba obținerii de informații justifică recurgerea la camuflarea identității și la șiretlicuri menite să disimuleze sexul, pentru a se putea infiltra teritorii și a se apropia de personaje altminteri
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
început, ia amploare la Brecht, de pildă în Omul cel bun din Sâciuan, unde travestirea se afirmă în toată teatralitatea ei exacerbată. Da, travestirea este brechtiană. Și face posibilă supravegherea. Travestirea ține, cel mai adesea, de strategie. Dacă vrei să supraveghezi, să spionezi, să cercetezi în voie, trebuie să-ți schimbi înfățișarea, uneori și sexul, să accepți roluri subalterne - proceduri necesare, frecvente în asemenea cazuri. Travestirea implică, așadar, o metamorfoză observată de către spectatori, metamorfoză ale cărei forme de manifestare, mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
mi văd ochii? El să fie? Ce vrea să spună travestindu-se astfel? Dincolo de motivațiile strategice, travestirea „bruiază” identitatea persoanei, îi modifică aspectul, generând astfel situații favorabile amăgirilor și înșelătoriilor de tot felul, prin urmare favorabile unei excelente supravegheri. Ca să supraveghezi în liniște, trebuie să devii „altcineva” - moment premergător al strategiei spionului! -, dar cu ce preț! La Shakespeare, cât și la Marivaux, scenariul prevăzut inițial se complică pe parcurs până într-atât încât, la un moment dat, spionul nu-și mai
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
atât încât, la un moment dat, spionul nu-și mai poate ascunde adevărata „natură”; ea iese brusc la iveală, perturbând „funcția” care îi fusese atribuită la început. Spectatorul asistă mai întâi la instaurarea unui raport bazat pe principiul bipartiției între supravegheat și agentul supraveghetor: un raport de neutralitate perfectă, indispensabilă oricărei misiuni de acest gen. Ca să obțină informații, supraveghetorul, grație travestirii, pretinde a fi „altcineva”... și reușește până la un punct, când, progresiv, încep să i se dezvăluie spectatorului fisurile „măștii” și
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
ele conduc pe tărâmul unde, în alte împrejurări, agenții căzuți în propria lor capcană nu s-ar fi aventurat niciodată. Pentru că s-au supus unei operații de disimulare, au izbutit să descopere adevărul despre ei înșiși. S-au dus să „supravegheze” și să culeagă informații despre alții, dar au sfârșit prin a avea informații despre propria lor persoană. Au făcut un ocol care, prin minciună, i-a condus la centrul, unic și ireductibil, al ființei lor autentice. Supraveghindu-i pe ceilalți
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
au dus să „supravegheze” și să culeagă informații despre alții, dar au sfârșit prin a avea informații despre propria lor persoană. Au făcut un ocol care, prin minciună, i-a condus la centrul, unic și ireductibil, al ființei lor autentice. Supraveghindu-i pe ceilalți, au aflat adevărul despre ei înșiși. O ilustrare grăitoare în acest sens este cazul Ducelui din Măsură pentru măsură de Shakespeare. El decide să-l testeze pe Angelo încredințându-i tronul ducatului, fără ca tânărul să știe că
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
ceilalți, au aflat adevărul despre ei înșiși. O ilustrare grăitoare în acest sens este cazul Ducelui din Măsură pentru măsură de Shakespeare. El decide să-l testeze pe Angelo încredințându-i tronul ducatului, fără ca tânărul să știe că va fi supravegheat de Ducele însuși. Pentru a obține informațiile indispensabile, stăpânul recurge la o deghizare: nu va fi vorba de vreo „modificare” a sexului, ci doar de o schimbare radicală de statut. Travestit în călugăr, Ducele dă târcoale pe la Curte, se strecoară
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]