40,921 matches
-
Vâlcele (în ) este o comună în județul Covasna, Transilvania, România, formată din satele Araci (reședința), Ariușd, Hetea și Vâlcele. În anul 2002 avea o populație de locuitori, în majoritate romi de limbă maghiară. Prima atestare scrisă a satului Ariușd datează din anul 1468. În apropierea localității s-a descoperit o așezare neolitică (ceramică pictată, bijuterii din cupru), făcând parte din cultura Ariușd, Cucuteni, Coțofeni. Satul Hetea este populat în majoritate de cetățeni romi care desfășoară
Comuna Vâlcele, Covasna () [Corola-website/Science/310390_a_311719]
-
Obrenovici, care drept recunoștință pentru eficacitatea tratamentului efectuat a finanțat în anul 1843 construirea bisericii ortodoxe din localitate. Localitatea de reședință a comunei Vâlcele este satul Araci aflat la o distanță relativ egală față de celelalte sate care alcătuiesc comuna. Prima atestare documentară a localității există din anul 1332. Intensele legături dintre localnici și alte zone ale țării s-au concretizat printr-o permanentă și durabilă circulație a cărților și publicaților. Revelator este faptul că în 1938 în Araci erau 23 licențiați
Comuna Vâlcele, Covasna () [Corola-website/Science/310390_a_311719]
-
noțiunea „dornă” prin bulboană sau vale cu apă. Slavii au numit așezarea mlăștinoasă „dolină”, romanii au numit-o „durnacum”, iar la români a ajuns „Dorina”, care prin eliminarea vocalei „i” și prin rotacismul specific limbii române, a devenit „Dorna”. Prima atestare documentară a localității datează din anul 1592. La 14 mai 1600 Mihai Viteazul trimite spre Moldova armata condusă de generalul său, Baba Novac. Acesta urmează drumul prin Candreni, peste Mestecăniș, spre Câmpulung și apoi spre Suceava, în urmărirea domnului Moldovei
Vatra Dornei () [Corola-website/Science/297022_a_298351]
-
După 1945, în clădirea Judecătoriei a fost mutat Spitalul Orășenesc. După 2000, au început lucrările la noul sediu al Judecătoriei, o clădire modernă, terminată și inaugurată în 7 noiembrie 2008. În anul 2005, localnicii au aniversat 800 ani de la prima atestare documentară. În 2008 s-au împlinit 40 de ani de la declararea localității ca oraș. Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Jibou se ridică la locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt
Jibou () [Corola-website/Science/297052_a_298381]
-
din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, nu există o religie majoritară, locuitorii fiind reformați (43,37%), ortodocși (29,39%) și romano-catolici (21,19%). Pentru 2,71% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională. Prima atestare documentară datează din anul 1567, dar descoperirile arheologice dovedesc prezența omului aici încă din neolitic. Pe dealul „Cetatea Zânelor”, în partea de est a orașului, se găsesc ruinele dezvelite aproape integral ale unei mari fortificații a dacilor, cu ziduri din
Covasna () [Corola-website/Science/297051_a_298380]
-
tisa, tuia, alunul turcesc... Poziția încântătoare a Oraviței cu păduri bogate, cu stânci pleșuve, cu ape limpezi, l-a determinat pe Iosif Vulcan să-i cânte frumusețea în versurile publicate în "Familia (revistă)" nr. 38 din 11 octombrie 1874 Prima atestare documentară cu actualul nume este din 1697 în Conscriptia lui Marsigli. Urme de locuire se găsesc însă începând cu perioada neolitică, continuând cu perioada daco-romană, când în zonă au existat exploatări miniere, și pe toată perioada evului mediu fiind suficiente
Oravița () [Corola-website/Science/297035_a_298364]
-
și 1773 arată că în zona Uricaniului exista un număr însemnat de gospodării românești. În anul 1788, Uricaniul este prădat de turcii adalai care iau robi 16 oameni, îi taie capul preotului de la acea vreme și dau foc bisericii. Prima atestare oficială a orașului, sub denumirea de Hobiceni-Uricani, este menționată într-un document datând din 1818, numele venind de la locuitorii a două sate, Hobița și Uric, situate la nord, dincolo de munți, în zona localității Pui. În toamna anului 1916, pe perioada
Uricani () [Corola-website/Science/297055_a_298384]
-
1578, în actul privilegial al principelui Cristofor Báthory acordat paznicilor exploatărilor de sare de la Sovata. În 1876 s-a primit autorizația ca apa lacurilor să fie utilizată pentru băi, iar în 1884 Sovata a fost atestată oficial ca stațiune balneară. Atestare documentară a orașului, cu denumirea de "Sovata", este din anul 1602. Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Sovata se ridică la de locuitori, în creștere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt maghiari
Sovata () [Corola-website/Science/297054_a_298383]
-
funcție industrială și agricolă, însă acestora li se adaugă și funcția de transport, comercială, de învățământ, cultural-științifică, rezidențială, sanitară și nu în ultimul rând, turistică. Orașul Găești, străveche așezare ce a împlinit la 19 iulie 1998, 500 de ani de atestare documentară, este situat din punct de vedere geografic in extremitatea de sud-vest a județului Dâmbovița, la contactul dintre Câmpia Româna (Găvanu - Burdea) cu Piemontul Cândești, între văile râurilor Argeș la Sud-vest și Potopu, la Nord-est. Se poate preciza că Potopu
Găești () [Corola-website/Science/297029_a_298358]
-
98%), cu o minoritate de romi (5,78%). Pentru 8,18% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (91,04%). Pentru 8,2% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională. Prima atestare documentară datează din anul 1384 când mama domnitorului Petru Mușat își stabilește curtea aici. În Evul Mediu aici a funcționat o curte domnească, în care Ștefan cel Mare a ridicat o biserică, care poate fi văzută și azi. Hârlău a
Hârlău () [Corola-website/Science/297053_a_298382]
-
pe vremea cavalerilor teutoni (1211-1225). Pe aici trecea drumul pe Valea Teleajenului, care asigura legătura de comerț cu Brașovul." Județul avea ca stemă doi butuci de vie. Mihail Cantacuzino a descris în "Genealogia Cantacuzinilor" județul Săcuieni astfel: Una dintre primele atestări ale acestui județ este din 1577, un document în care se face referire la localitatea Salcia, menționată într-o listă a "megieșilor" care aleg partea banului Radu din moșia Poieni, județul Saac. Printr-un hrisov din septembrie-decembrie 1636 mănăstirea Slobozia
Județul Săcuieni () [Corola-website/Science/305030_a_306359]
-
locuri. A doua versiune este legată de o legendă conform căreia primul om așezat pe aceste locuri îl chema Nicipor (sau Nisipor) de unde și numele localității. În latină, toponimic denumirea ar suna că: Nisporenium, Nisporenae, Onisiphorium, Onisiporium, Onisiphoropolis, Onisiporopolis. Prima atestare documentara a localității Nisporeni este reflectată în cartea de hotar semnată de domnitorul Moldovei Gaspar Vodă la 4 ianuarie 1618. Conform datelor unei numărări din secolului al XVIII-lea în Nisporeni erau 73 de case și bordeie. Ocupația de bază
Nisporeni () [Corola-website/Science/305046_a_306375]
-
care a dezvoltat această idee încă din 1968, fiind autorul primelor lucrări normative pentru această limbă (vezi mai jos Oficializarea limbii muntenegrene). Adepți ai acestuia sunt Vuk Minić, Sreten Zeković, Jevrem Brković, Rajko Cerović etc. Ei aduc că argumente și atestările mai vechi ale termenului „limba muntenegreană”. Adversarii ideii de limbă muntenegreană sunt totodată adepții uniunii statale cu Șerbia, de exemplu lingviștii Mihajlo Sćepanović, Branislav Brborić, Slobodan Remetić, Drago Ćupić și Mâțo Pižurica. Ei consideră că muntenegrenii vorbesc limba sârbă și
Limba muntenegreană () [Corola-website/Science/305074_a_306403]
-
în partea de vest a orașului pe o lungime de circa 3 km. curge râul Prut, al doilea ca mărime din republică. Orașul Lipcani a fost întemeiat în sec. XV și populat de lipcani, de unde-i vine și denumirea. Prima atestare documentară a localității datează cu 17 iunie 1429. În sec. XIX și începutul sec. XX devine un important centru comercial din nordul Basarabiei. La târgurile săptămânale din Lipcani se vindeau pentru export, în special în Austria, vite, cereale, piei, pește
Lipcani () [Corola-website/Science/305085_a_306414]
-
9.820 ha, vii - 1.336 ha, livezi - 299 ha. Orașul dispune de 3 parcuri cu o suprafață totală de 3,8 ha. Suprafața fâșiilor de protecție din jurul orașului este de 275,4 ha. Fondul forestier constitue 800 ha. Prima atestare documentară a orașului datează cu anul 1605. Denumirea orașului, conform unei legende vechi, vine de la numele unui oarecare Volcan. Legenda spune că salvându-se de dușmani și-au găsitaici refugiu niște păstori armeni. Frații Volcan, Vetdu și Carabet s-au
Vulcănești () [Corola-website/Science/305090_a_306419]
-
conform cărora localitatea Telenești a fost populată din vremea dacilor. Dimitrie Cantemir afirmă, că pe locul Teleneștilor ar fi existat o cetate gotică (dovadă a acestei afirmații este faptul că în îmrejurimi s-au găsit rămășițe). În privința apariției sau primei atestări documentare a Teleneștilor există foarte multe neclarități. Unii cercetători consideră că într-un document din 1437 se vorbește despre o oarecare localitate "Moiatinul de Jos", care se presupune că ar fi Telenești. Un alt document din 1497 vorbește despre un
Telenești () [Corola-website/Science/305084_a_306413]
-
documente mai vechi, satul ar fi existat cu o altă formație decât cea de pe timpul lui Mihai Racoviță, în anul 1473. Din păcate aceste documente lipsesc și urmează poate a fi găsite. Totuși cel mai vechi document găsit cu prima atestare incotestabila a Durleștilor datează din 1 iunie 1656, data indicată pe un uric (sau hrisov) domnesc, emis de domnul Moldovei Gheorghe Ștefan, întărind lui Onofrei și lonascu Bucșan mai multe cumpărături din satul Durlești. Biserică Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil
Durlești () [Corola-website/Science/305101_a_306430]
-
umane apărute cu mai bine de 12.000 ani.în.Hr (Ion Hîncu "Vetrele Strămoșești") pe locurile lor fiind colectate oase de animale, carbune de lemn,așchii și unelte din cremene toate acestea datînd din perioada tîrzie a paleoliticului. Prima atestare documentară a satului Gura Căinarului apare la 20 august 1588, cînd voievodul Moldovei, Petru Șchiopul, îi făcuse danie lui Andrei hatman și pîrcălab de Suceava un rînd de sate din lunca Răutului, inclusiv Nemteni și Căinărești din preajma rîului, inclusiv un
Gura Căinarului, Florești () [Corola-website/Science/305113_a_306442]
-
nisipuri, argile și piatră. Rezervele de ape subterane permit aprovizionarea satului cu apa potabilă, iar rezervele de ape ale Nistrului permit desfășurarea lucrărilor agricole pe teritorii ce suferă de secetele verilor. Din cercetările unor vechi surse aflăm că anul primei atestări documentare a satului Puhăceni este 1523. Istoria satului ține de numele postelnicului Cozma Șarpe, care avea în posesia sa satele Lațcani, Rediul, Brusturi și altele, de asemenea și o parte din Șerpeni și Puhăceni din ținutul Orheiului. Iar în 1665
Puhăceni, Anenii Noi () [Corola-website/Science/305132_a_306461]
-
și altele, de asemenea și o parte din Șerpeni și Puhăceni din ținutul Orheiului. Iar în 1665 satele sus-numite trec sub oblăduirea postelnicului Stamati, deoarece Cozma Șarpe s-a răzvrătit împotriva domnitorului, fugind în Polonia. Anul 1845 este anul primei atestări documentare a bisericii din satul Puhăceni, iar în 1874 s-a construit din piatră Biserica în numele Sf. Arhanghel Mihail. Serviciul divin se oficia în limba română. Se foloseau cărți de rit editate la tipografia eparhică din Chișinău. În anul 1878
Puhăceni, Anenii Noi () [Corola-website/Science/305132_a_306461]
-
ai lui Cozma Sandrovici. Zălucea a fost satul unde ședea Dragomir, dăruit boierului Mihail de la Dorohoi în ziua de 20 dec. 1437. Au fost atestate, de asemenea, sătișorul și moșia Cozareuți, menționate documentar la 15 iunie 1431. Rămânem la această atestare documentară, cu toate că drepcăuțenii de azi, și cei mai bătrîni, și cei mai tineri, și cei mai cu carte, nu prea știu de așa ceva și nici un toponim asemănător nu prea cunosc. Acesta poate fi satul Cozireni, care e la 7 km
Drepcăuți, Briceni () [Corola-website/Science/305137_a_306466]
-
cel Mare, suntem de acord cu Ion Proca, cel care, vizavi de mesajul istoric al acestui document mai scria că: „Chiar dacă luăm drept punct de reper ultimul an de domnie - 1504, Colonița ar fi existat cu 102 ani înainte de prima atestare”. Oricare i-ar fi destinul, dacă oamenii mai stau pe loc și nu-l părăsesc, dacă își mai cresc fii și fiiicele, satul își continuă existența și are viitor. Biserica din Colonița are Hramul „Nașterea Maicii Domnului” sau „Sfânta Maria
Colonița, Chișinău () [Corola-website/Science/305127_a_306456]
-
89.18% - ucraineni, 3.40% - ruși, 0.25% - găgăuzi, 0.25% - alte etnii. În comuna Halahora de Sus au fost înregistrate 669 de gospodării casnice în anul 2004, iar mărimea medie a unei gospodării era de 2.4 persoane. Prima atestare documentară a satului Holohoreni din ținutul Hotin datează din mai 1573, cînd Ioan voievod întărea împărțirea satului Holohoreni, care a fost a lui Badea paharnicul, între urmașii săi. Ca urmare satul a fost împărțit în opt părți. La puțin timpdupă
Halahora de Sus, Briceni () [Corola-website/Science/305139_a_306468]
-
ridice case. Așadar domnitorul, fiind mulțumit de slujba lor, le-a dăruit un loc foarte bun, cu pămînt roditor, cu piatră din belșug, cu lemn de stejar și apă de băut, de asemenea, foarte bună. Din acel document de istorică atestare a satului, semnat de domnul Moldovei Alexandru IV Lăpușneanu pe 7 apr. 1555, ne dăm seama că la începuturi satul se numea Capoteani și tocmai la înc. sec. XVII denumirea aceasta este înlocuită cu Cotiujeni. Primele case în sat au
Cotiujeni, Briceni () [Corola-website/Science/305136_a_306465]
-
Prut a fost un răzeș pe nume Gașcu, care se ocupa cu confecționarea cotiugelor de plug. De la ele, după V. Gajos, și provine denumirea satului - Cotiujeni. De altfel, aceeași legendă cu cotiugele povestesc și locuitorii actuali al satului. În privința primei atestări, însă, cercetătorul Vladimir Nicu e de altă părere. Si părerea domniei sale, de asemenea, e bazată pe documente. El scrie: "Sat vechi (Cotiujenii - n.n.) pe moșie boierească, atestat documentar la 8 iunie 1456 cu denumirea Sancăuți și Zamcăuți". S-ar putea
Cotiujeni, Briceni () [Corola-website/Science/305136_a_306465]