10,335 matches
-
intenție. În primul rând, el joacă rolul de spion și de informator al regelui Manase: nimeni nu ar fi cunoscut ascunzătoarea lui Isaia. În al doilea rând, Beshira - nume derivat din ebraicul behîr râ’, „alesul răului” - constituie pretextul unei digresiuni consacrate „genealogiei falsului profetism”. Unchiul lui Beshira ar fi fost Sedechia, conducătorul celor patru sute de profeți ai lui Baal de la curtea regelui Achaab, care, din servilism, i‑au prezis acestuia cucerirea unei cetăți inamice (3Rg. 22; 2Cron. 18). Faptele s‑au
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
măsuri represive. Cine nu este cu el este împotriva sa. În consecință, cei care se împotrivesc vor pieri de sabie: „Și vor fi mulți martiri” (2, 10). Tema martiriului caracterizează ultimele versete ale capitolului; ea va fi reluată în secțiunea consacrată Judecății de Apoi, cu detalii asupra cărora nu este nevoie să ne oprim. Reținem doar faptul că apocrifa se referă evident și direct la o situație de persecuție suferită de creștini. În privința Anticristului, autorul pare să aibă în vizor un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îi amintește apoi pe cei trei tineri evrei, Anania, Azaria, Misael, care, prin refuzul de a se închina idolului, prefigurează situația martirilor creștini. Ei sunt profeții trecuți prin „încercarea focului”. Ultima parte a micromonografiei (V, 30, 1‑30, 4) este consacrată numelui Anticristului. Iată planul secțiunii: 1) contestarea cifrei 616 pe care unii o atribuie Anticristului (30, 1) - contra argumente: a) varianta 666 se regăsește în cele mai vechi manuscrise ale Apocalipsei; b) dispunem chiar de mărturii din partea celor care l
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prezent în capitolul 17 din Apocalipsă: „Ea era și nu este și va să se ridice din adânc și să meargă spre pieire” (17,8). Capitolul III Anticristul tiran și katechon în scrierile lui Hipolit I. Enigma Hipolit Prima monografie consacrată integral Anticristului aparține lui Hipolit, autor enigmatic, multă vreme identificat - atât de tradiția apuseană, cât și de cea răsăriteană - cu unul dintre episcopii Romei. În Istoria bisericească VI, 20, 22, Eusebiu amintește în treacăt: „Beril, episcopul Bostrei, în Arabia, a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
legătură cu martirul Hipolit. Nautin îi atribuie numele Iosipos menționat de câteva manuscrise. Al doilea grup de texte ar aparține unui episcop care a trăit în Orient, pe la jumătatea secolului al III‑lea. În 1959, J.M. Hanssens publică o lucrare consacrată liturghiei lui Hipolit, în care avansează o teză la fel de îndrăzneață ca a lui Nautin, dar care se dezvoltă în direcție opusă. Potrivit acestei teze, Hipolit, autor unic al tuturor scrierilor care ne‑au parvenit, nu ar fi fost de origine
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ca toți să poarte pe cap o cunună de foc, o cunună a morții, nu a vieții” (49, 4). Această „cunună a morții” este, la rândul ei o trimitere la cununa rituală, împletită din iederă, pe care participanții la ceremoniile consacrate lui Dionysos erau obligați să o poarte (cf. 2Mac. 6,7; 3Mac. 2,29). Ea este opusul cununii „vieții”, cununii martirilor. Hipolit îl menționează pe Antiochos Epiphanes, primul care a impus iudeilor asemenea sacrificii, din două motive: Antiochos constituie, în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
timp, îi amenință cu pedepse pe împărații care nu vor pune capăt persecuțiilor. Venirea Anticristului Sfârșitul lumii va fi precedat de venirea obligatorie a lui Anticrist. Acesta beneficiază de o descriere convențională, în limitele „tradiției” reprezentate de textele noutestamentare deja consacrate și de scenariul de la Irineu: „Atunci când pe pământ va fi nelegiuirea nelegiuirii și când fiara de fier care trăiește acum se va împărți în zece coarne, atunci când vor avea loc revoluții și neînțelegeri, întrucât fiecare va trage puterea de partea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
urmă tiran va desăvârși răul pe care predecesorul său nu l‑a realizat decât parțial. În opinia lui autorului nostru, este indiscutabil faptul că Anticristul nu se află încă pe pământ. În demonstrația sa, Hipolit se sprijină pe credința deja consacrată a săptămânii milenare. Prima parusie „a avut loc în a opta zi din calendele lui ianuarie, într‑o miercuri, în anul patruzeci și doi al domniei lui Augustus, anul cinci mii cinci sute după Adam” (IV, 23, 3). De aici
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
scurt fragment are meritul de a face o excelentă sinteză a „cazului Origen”. Imensa bibliografie secundară care acoperă practic toate aspectele operei lui Origen ne‑a determinat să examinăm numai pasajele care figurează în antologia lui Fausto Sbaffoni în capitolul consacrat maestrului alexandrin, în contextul lor imediat și, acolo unde aceasta se impune, în contextul mai larg al gândirii origeniste. Dar, înainte de a trece la analiza propriu‑zisă, am dori să facem o scurtă încadrare a lui Origen în contextul istoriei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
conduce actul interpretării, transformându‑l într‑o veritabilă încercare existențială. O dată stabilite aceste câteva repere indispensabile, putem reveni la cele trei sensuri ale figurii Anticristului pe care le‑am menționat mai devreme. Anticristul vrăjitor eshatologic În scurta introducere la capitolul consacrat lui Origen din antologia despre Anticrist, Fausto Sbaffoni notează: „Anticristul pierde, în opera lui Origen, orice caracteristică a unui personaj concret și real; lipsit astfel de dimensiunea eshatologică, el este considerat doar un simbol al opoziției față de adevăr”. În cele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se petreacă, ele sunt anunțate de două ori” (9, 2). Exegetului îi revine identificarea redundanțelor revelației, condensarea lor și integrarea rezultatelor obținute într‑o structură logică. Procedeul, stabilit de Tyconius, va fi folosit cu succes de Augustin, în Epistola 199, consacrată, după cum vom vedea, chiar sfârșitului lumii. Victorin rezumă atât metoda, cât și intenția acestuia în cuvintele următoare: „Nu trebuie să căutăm o desfășurare cronologică în Apocalipsă, trebuie să încercăm să pătrundem sensul scrierii” (8, 2). Afirmația este reluată și dezvoltată
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și lui Hipolit. Iată câteva trăsături ale acestei teologii: - monarhianism (transcendență absolută a lui Dumnezeu); - necunoaștere a teologiei Logosului; - viziune pesimistă asupra lumii actuale; - milenarism; - Nero rediuiuus; - poporul ascuns. 3) De ordin istoric: Menționarea unei invazii a goților, în secțiunea consacrată eshatologiei, constituie un argument decisiv pentru datarea poemului între anii 240‑260. Carmen apologeticum În capitolul extrem de dens, din Origines du christianisme latin, consacrat lui Commodian, Jean Daniélou constată un paralelism aproape perfect între structura scrierii Demonstratio apostolica a lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
milenarism; - Nero rediuiuus; - poporul ascuns. 3) De ordin istoric: Menționarea unei invazii a goților, în secțiunea consacrată eshatologiei, constituie un argument decisiv pentru datarea poemului între anii 240‑260. Carmen apologeticum În capitolul extrem de dens, din Origines du christianisme latin, consacrat lui Commodian, Jean Daniélou constată un paralelism aproape perfect între structura scrierii Demonstratio apostolica a lui Irineu și cea din Carmen apologeticum: transcendența lui Dumnezeu; crearea îngerilor; căderea omului; istoria; venirea lui Cristos pe pământ; dosarul de testimonia; ultima tempora
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
790). Cutremur și încântare, teamă și bucurie, neliniște și fericire. Cutremur, provocat de gândul unui eventual eșec al existenței; dar și fericirea care vine din anticiparea unei împliniri. Iată, pe scurt, cadrul teologic și psihologic în care se înscrie secțiunea consacrată învierii și venirii celor „doi” anticriști (vv. 791‑940), a cărei traducere o propunem în paginile următoare. Datele textului Secțiunea eshatologică a operei Carmen apologeticum este una dintre cele mai captivante din întreaga literatură patristică. În opinia lui Commodian, momentul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prin conjuncția autem - referitor la începutul activității Anticristului, al cărei element determinant îl constituie. Există, așadar, în Instructiones un singur Anticrist, așa cum indică și titlul, și acest Anticrist nu este Nero rediuiuus”. În consecință, versurile 7‑11 constituie o paranteză consacrată lui Nero, în calitate de precursor al „Latinului”, în timp ce restul poemului vorbește de Anticristul principal. În realitate, cele două moduri de înțelegere ale acrostihului 41 nu sunt opuse, ci complementare. Teza susținută de Brewer și Poinsotte are totuși meritul de a arăta
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ceva astăzi, putem învăța mâine. Dimpotrivă, dacă uităm astăzi învățăturile pe care le primim treptat în renașterea noastră prin botez, oare când le vom mai desăvârși?”. În întreaga săptămână a Patimilor, cei botezați participau la o altă serie de cateheze, consacrate explicării tainelor botezului și euharistiei. S‑au păstrat sub numele lui Chiril cinci omilii de acest gen, numite „mistagogice” pe care însă critica modernă înclină să le atribuie mai curând discipolului și succesorului său, Ioan. Acestea nu prezintă interes direct
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este bună în principiu); ea va suferi însă o profundă înnoire. Aceasta se impune tocmai pentru „mântuirea casei” căzute într‑o stare deplorabilă, din pricina „răutății”, a „jafului”, a „depravării” și a altor păcate de acest fel. Secțiunea teologică, precum și cea consacrată celor două veniri, beneficiază de o anexă scripturistică, formată din Is. 34,4 și Is. 57,1; Mt. 24,29.35; fragmente din Psalmul 101. Palingeneza cosmosului va însoți învierea oamenilor. Pentru a‑și „consola” auditoriul, îngrozit de perspectiva dezastrului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
va fi atunci, cum n‑a mai fost de la începutul lumii până acum” (Mt. 24,21; cf. Dan. 12,1) Seria „derapajelor” lui Chiril se încheie cu învățătura despre martiriul superior al contemporanilor Anticristului. Cele două capitole (16 și 17) consacrate persecuțiilor din perioada de sfârșit a istoriei se reflectă unul în celălalt. Cel dintâi distinge între grupul credincioșilor „lași”, „inferiori” (oiJ deiloi;), pe care Cristos însuși îi sfătuiește să fugă de Anticrist, de teama apostaziei, și grupul credincioșilor care vor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pronunțată în textul nostru, se înscrie în același curent din care face parte cateheza a XV‑a a lui Chiril (cu nuanțele pe care le‑am precizat). Acesta este motivul pentru care am hotărât să plasăm textul imediat după capitolul consacrat episcopului Ierusalimului. Am optat pentru o traducere a secțiunii anticristologice, în locul unei analize, din două motive: mai întâi, o atare traducere lipsește în franceza modernă (și în română); apoi, Pseudo‑Hipolit, în ciuda importanței sale de netăgăduit pentru istoria Anticristului în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
curând, înainte chiar de sfârșitul vieții ucenicului său cel iubit. În același timp, evanghelia transmite o altă interpretare, acceptată de anumite comunități creștine, potrivit căreia Ioan va rămâne în viață până la sfârșitul veacurilor, alăturându‑se astfel celor doi profeți, deja consacrați, Ilie și Enoh. Pe baza acestei interpretări - false, în opinia autorului Evangheliei - poate fi explicată prezența lui Ioan alături de Ilie și Enoh în De consummatione. Ar trebui deci să conchidem că autorul apocrifei noastre nu cunoștea avertizarea evangheliei? Credem că
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a celui de‑al treilea tractatus, consacrat „anticriștilor” de care vorbește pe larg Comentariu la Epistola întâi a lui Ioan. III. Comentariul la Epistola întâi a lui Ioan În mod paradoxal, episcopul Hipponei își expune concepția anticristologică într‑un tratat consacrat iubirii. Este vorba despre In Epistolam Ioannis ad Parthos tractatus decem. Cuvântul tractatus trebuie înțeles aici cu sensul de „omilie”. Într‑adevăr este vorba de un comentariu închegat al tuturor versetelor epistolei, realizat în perioada cuprinsă între Duminica Paștelui și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care o venerează, nu mai are timp să privească înainte, pentru a deschide noi căi, pentru a descoperi noi orizonturi. Măreția sa este cea a unui secerător de geniu; limitele sale, cele ale unui tradiționalist fără o amplă perspectivă. Textele consacrate Anticristului sunt edificatoare. Prin însuși caracterul demersului său, el ne oferă cel mai bun rezumat al cercetării pe care aproape am încheiat‑o. În al doilea rând, Theodoret practică o metodă exegetică mixtă, reușind să împace, pentru prima dată în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Cristos. Principalul său argument este faptul că autorul epistolei folosește expresia Β∀Δ≅ΛΦ∴∀ ϑ≅¬ 6ΛΔ∴≅Λ ≡:™였< ζ30Φ≅¬ ΟΔ4Φϑ≅¬ ca și cum tocmai ar fi inventat‑o. În ceea ce ne privește, considerăm că este vorba de o formulă teologică deja consacrată, care sugerează tehnicizarea efectivă a termenului Β∀Δ≅ΛΦ∴∀ în sens strict eshatologic; cf. Mt. 24,3.27.37.39; 1Cor. 15,23; 1Tes. 2,19; 3,13; 4,15; 5,23. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
De la règle mete prostheinai mete aphelein dans l’histoire du canon”, în Vigiliae christianae, 1984, pp. 1‑36) susține însă că autorii creștini, printre care Irineu, nu au fost influențați de Apoc. (aceasta folosește verbul epitheinai și nu prostheinai, varianta consacrată): „Expresia prostheinai kai aphelein a fost extrem de frecventă în religia greacă. O singură dată întâlnim o expresie sinonimă. În general, avem de‑a face cu o locuțiune fixă. Aristotel spune expressis verbis că este o expresie proverbială. Ea nu este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tocmai această inflație onomastică ar trebui, spune episcopul de Lyon, să ne facă circumspecți. . Journal of Theological Studies, 1995, pp. 99‑117. . Tertulian, Adu. Marc. 3, 3; 3, 21; 4, 6; 5, 16. . Hill, art. cit., p. 109. . Cf. paginile consacrate lui Commodian în această lucrare. Cazul lui Irineu este foarte dificil, chiar imposibil de clarificat; identitatea Anticristului fiind, în cazul său, destul de imprecisă. El vorbește în repetate rânduri de un tiran, dar nu spune despre el nimic mai mult decât
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]