5,260 matches
-
mult zgomot și fără vreo pauză. Desigur, pricepeam (nu mă născusem alaltăieri), dar pentru mine totul se dusese de râpă încă de când îmi alesesem meseria asta infectă. Nu mai aveam loc de vise și prostii de-astea. Eram un funcționar deștept, bine învățat să tacă și să-și ascundă sentimentele, un robot performant, pentru care Statul plătea jumătate cât pentru o femeie de serviciu de la „Electrica“. Mergeam înainte însoțit de cohortele de studenți pe care îi păcăleam anual (de fiecare dată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pașii mari și necunoscuți. Mai târziu, când au ieșit desenele animate cu Dexter, am recunoscut scena: hoarda puradeilor țâșnind pe ușa școlii în urlete de bucurie și sărind în brațele stupide și nerăbdătoare ale părinților. Dexter stătea deoparte: singur, trist, deștept foc. Cum rămânea însă cu iubirea? Nici în liceu lucrurile nu-mi păreau mai clare. Corpul meu evolua viu, neatins, îmi aparținea doar mie, ca o batistă curată. Bineînțeles că aveam o prietenă (așa spunea obiceiul pe vremea aia și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ființa ei, buclate după ureche. Felicia avea gambele lungi, puțin prea lungi chiar, și niște genunchi proeminenți, de fată cuminte. Când urca pe scaun, începea să se foiască, azvârlindu-și picioarele înspre toate punctele cardinale, ca niște suliți. Era frumușică, deșteaptă, neîndemânatică, mai ales când scria poezii la interminabilul curs de dialectologie. Despre sânii ei, nu pot să zic foarte multe: nu cred că i-am atins de două-trei ori în primele cinci luni. Căminul Feliciei arăta ca viața ei. Discret
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mine: amândoi isteți, amândoi copii de profesori, slăbănogi și-antipatici (el mai mult, eu mai puțin). Aflasem că citea Freud și ținea un jurnal; două argumente temeinice să-l îndrăgesc, înainte de a-l demola. Te ungeau la suflet tipii ăștia deștepți, care abia așteptau să-ți ia locul la repartiție. Treceau multe conversații până să-ți dai seama că tu mai mult vorbești, iar ei mai mult te-ascultă. Întâi i-aș fi îndesat pe gât vata de zahăr, cu tot cu hârdău
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
toată lumea după cutremur: parcă ne urmăreau hoții. Tremuram amândoi în izoterme, și nu doar de frig. M-am gândit încă o dată la Mihnea. Locuia-n spatele spitalului „Grigore Alexandrescu“: o stradă îngustă, pietruită, iertată de Ceaușescu. Întotdeauna mă întrebasem ce deștept botezase spitalul cu numele ăsta, ce legătură secretă descoperise între poezie și operațiile de apendicită? Acum strada părea pustie, doar pisicile urcaseră pe case și se uitau după noi. Case vechi, cu oameni vechi, cum nu se mai fac. Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
motanul lui Mihnea. Un „albastru de Rusia“, cu păr scurt și lucios. Se ascunsese, ca ultimul laș. „Ce faci, mă?“, l-a luat Mihnea în brațe, „Ia zi: ai plătit chiria?“ Mereu îl întreba chestia asta tâmpită, la care motanul, deștept, nu răspundea. Alteori îl făcea stalinist. „Reclamă-l la Circa Financiară!“, l-am îndemnat. Maria mi-a tras un cot. „Apropo de finanțe, îi știți pe frații «Brothers»?“ Îi știam. Cinci băieți de cartier, toți frați, trași la indigo; îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
În locul lui, aș fi fost chiar îngrijorat. „Lăsați complimentele reciproce și explicați-mi și mie!“, a protestat Maria, urmărind cu neîncredere șiroaiele de date de pe ecran. „Ce se întâmplă aici?“ Mihnea a zâmbit larg, cu înțelegere. Eram toți trei frumoși, deștepți, dar niciodată în același timp. Ar fi ieșit un dezastru și n-am mai fi avut ce povesti. „Știți episodul din Star Trek cu mucosul ăla mic, nepotul căpitanului sau ce era?“ „Care din ele, că sunt vreo două sute?“, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Lepidopteros, înainte să ies. Îmi pregătise un nou fișier, străluceau vreo trei căsuțe pe ecran; probabil lucrase noaptea, amorțit dar viu, ca toate programele astea noi și sofisticate. L-aș fi întrebat niște chestii de suflet, așa, ca între mașinării deștepte, dar nu mai rămăsese timp. 11.01, zăream cifrele, dar minutarul nu stătea pe loc. Maria probabil se îngrijora deja. Am tras pe-o dischetă fișierul, discheta a zburat în rucsac. Pe-asta o să mi-o amintesc întotdeauna: verde-închis, ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
conacul. Bineînțeles că nevasta îți vorbea frumos, numai unt și miere. Habar n-aveai că ți se umblase la bibilică; îți vedeai liniștit de viață, cu-aceeași poftă și seninătate. Amintirile ajungeau în niște eprubete speciale, pe care un savant deștept dar corupt (trădătorul cauzei cetățenești, racolat de extratereștri) le combina între ele: puțină nefericire la grădiniță, o adolescență veselă, o tragedie în familie, două căsătorii ratate, o crimă, o bătrânețe după gratii. Ingredientele erau extrase și înlocuite sub supravegherea extratereștrilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de parfum?“ „Il sent bien. Atât spune. Bănuiesc că nu se referă la un camembert.“ Maria glumea rar, dar când o făcea, poantele ei semănau de minune cu-ale mele. În cinci ani de „concubinaj“, înveți trucurile celuilalt. Dacă ești deștept, știi și când să le-aplici. Până și plantele reușesc chestia asta: se cheamă mimetism. „Să adunăm lucrurile.“, am zis. „Ne-au ieșit o hartă și două nume. Pictori, amândoi. Și-un muzeu local, cu o super-expoziție de tablouri care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ruj, rimeluri cu-antenă; trebuia doar să știi să le folosești. Apoi, ca din întâmplare, a îndreptat oglinda spre cutia luminoasă, înainte s-o închidă la loc. Toată scena n-a durat mai mult de patru secunde. Nici cel mai deștept supraveghetor din lume nu ar fi remarcat că obținusem o poză digitală a cutiei lui Luchian. Ne-am mai învârtit puțin prin muzeu, apoi ne-am întors în curte, în galbenul tulbure al felinarelor. Umezeala filtra lumina și sunetele, cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
acolo, care ne-ar putea ajuta. Un avocat tânăr, colecționar de mașinării de pe vremuri: ceasuri, pistoale, mașini de scris, ordinatoare mecanice.“ „Și ce-au toate astea cu povestea noastră?“, a căscat Maria de sub plapumă. „Ai citit Patul lui Procust?“ „Normal, deșteptule. Toți îl citim, în liceu. Unii îl mai fac și-n facultate, în caz că ai uitat. Sau vouă nu vi s-a predat?“ „N-am uitat. Noi am făcut carte cu profesori buni; nu ca voi, care-ați făcut cu noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lume, nu puteai să arunci un ac. Era indicat să-ți ferești buzunarele și, mai ales, să nu te-oprești din mers. Și respirația trebuia să ți-o controlezi. Îți făceai repede cumpărăturile, și-o luai la picior. Dacă erai deștept, nu călcai prin zonă. Imprudenții soseau dimineața și, până seara, dispăreau. În fiecare săptămână se petreceau grozăvii, ieșea câte unul din complex în două-trei valize; îl adunau de pe câmp sau dosit în oraș prin canale, aici o bucată, dincolo alta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
avansat o explicație. „Bineînțeles!“, a confirmat Mihnea. Maria mi-a întins sticla cu precauție. Am lăsat-o lângă pat. „Măcar dacă era de Tulcea...“, a protestat tânărul Lupu, habar n-având ce spune. Căzuse singur în capcană. „Mă, da’ ești deștept tare!“, s-a enervat Mihnea. „Unde-ai auzit tu de țuică la Tulcea?“ „La lipoveni...“, a mormăit Lupu o explicație. „Pe naiba. Ăia beau o votcă dublu distilată. Seamănă într-adevăr cu țuica, doar că o trec de două ori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
noaptea?“, am luat-o imediat la rost. Nu-mi plăceau chestiile astea. „Știu, și cu asta, basta. De-aia sunt femeie.“ „O clipă, asta nu e tot. N-o să vă vină să credeți ce-a mai găsit progrămelul meu cel deștept!“ „Ce?“, m-am interesat, cu ochii pe laptop. Cuvântul strălucea negru, în mijlocul chenarului electronic. „Alt prieten de-al tău, Robane. Îți spune ceva numele Paul?“ „Paul? Paul Vasiliu?“ „Chiar el, amatorul de jurnale nocturne. Ghici care-i adevărata lui adresă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
oameni din Great Falls.“ „Mulțumesc, până aici, nimic nou. Dacă mă oprești să dorm doar ca să-mi ții prelegeri de teoria catastrofelor, las-o baltă. Eu Thom și Prigogine fac la facultate-n anul patru, la cursul de postmodernism.“ „Ești deștept, Robane, ce, am zis eu că nu ești?!“, a admis Mihnea. „Da’ mie posmodernismu’-mi pute, ți-am mai explicat. Nichita să trăiască, Dimov, Ivănescu și restu’. Scriau cu sufletu’, nu cu mecanismele alea metalice din creier...“ „Să-mi spui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
semnătura lor pe copertă! Așa-ți scot și eu zece cărți pe an, și iau și Premiul Uniunii Scriitorilor pe două din ele.“ „Irelevant.“, i-am tăiat-o. „Dă-mi fapte, nu literatură.“ „Păi tocmai asta-i problema. Dacă vreun deștept ar reuși să miște faptele din viața noastră de zi cu zi modificând un singur cuvânt, n-am ști ce s-a-ntâmplat cu-adevărat.“ „Nu mi-e foarte clar unde bați...“ „Gândește-te puțin: nu ți se pare uneori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
-ți explice procesul. În plus, vorba ta, marfa rezultată-i perisabilă. Dacă tot repetăm poveștile altora, înseamnă că punem în circulație un produs expirat. Sau măcar consumat; oricum, neatractiv.“ „Bine gândit, Robane. Da’ să știi că nu doar voi sunteți deștepți pe lumea asta. Dacă la voi se face lingvistică cognitivă, noi facem matematică cognitivă. Algoritmii mei cu-asta se-ocupă, cu relația dintre tiparele matematice ale gândirii și procesele electrochimice care duc la formarea și menținerea cuvintelor. De ce poveștile noastre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
întâmplări? Să te hotărăști să rostești un cuvânt, și să-ți iasă pe gură altul, în general opusul lui? Să te scoți erou, dintr-o scenă în care ai fost călcat în picioare? Dacă s-ar găsi cineva suficient de deștept să ia parametrii ăștia și să-i așeze-ntr-un tabel, am obține toate variantele posibile ale memoriei: cuvinte, imagini, obiecte, cu tot cu scheletul neuronal care stă la baza lor. Am putea descompune procesul bucată cu bucată, segment după segment, până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
alții să modifice un roman, lucrurile fuseseră date peste cap. Două secole de respect național se năruiseră într-o fracțiune de secundă. Trebuia să fii al naibii de nebun numai ca să te gândești la chestia asta, darămite s-o încerci. Sau al naibii de deștept. „Ești sigur că tipul ăsta are vreo legătură cu noi?“, s-a interesat Maria. „Nu suntem chiar rude, da’ uite-aici...“ Mihnea a tras cartea spre el, a deschis-o la întâmplare (sau doar aparent la întâmplare, mie mi se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
intrăm la conferință. Ne facem că-l ascultăm îl lăsăm să-și dea autografele și, la sfârșit, îl scoatem pe sus din culise. Gata.“ „La conferințe nu se dau autografe...“, a îndrăznit tânărul Lupu. „Bă, du-te-n babardeli, ești deștept cu mine?“, s-a enervat Mihnea. „Am o sugestie mai bună.“, a hotărât Maria. „Ia să vedem.“, am încurajat-o. „Oricum nu putem intra toți patru pe-o singură invitație. Ar da de bănuit și ne-ar lua la ochi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Chineză. Trebuia să faci schimb repede, altfel rămâneai cu Rotileanu din Piatra-Neamț sau cu cine se nimerea să ți-l repartizeze-n pat. Noaptea veneau controalele, milițienii băteau la toate ușile și răscoleau cu lanterna fețele adormite. Care se știa deștept tocmea pe-altul să-i ia locul și fugea-n Eforie la „Steaua de Mare“, etajul 14 (era singurul bar de pe Litoral deschis toată noaptea, până la 4 dimineața) sau rămânea ascuns pe-acoperiș, până trecea controlul. Nici dacă nu te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
-l, stimați părinți.“ „Stimați părinți/ Futu-vă-n dinți!“, a rostit Cezar, impecabil. „Oricum,“, l-a ignorat Mihnea, „să presupunem că-i una care-i umflă ficatul, i-l face cât plapuma. O scorpie, o jartea penală. E frumoasă? E deșteaptă? Are lipici la pat? Cu ce-l ține pe tip?“ „N-avem suficiente date.“ „Ba avem. Știm cum o cheamă: Adina. Cunoști vreo Adina?“ „Nu. Adina și-mai-cum?“ „Adina Gheorghe. Îi dă numele, chiar în Scrisoarea I. Nu e vreo colegă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
prezintă la ceremonie, li se confiscă premiul sau nu mai ajung niciodată pe listele cu nominalizări. „Cine chiulește nu mai ia premiu!“, mi-a citat Scurtu râzând, dar eu, bineînțeles, n-am crezut o iotă din ce spune. Unioniștii erau deștepți. Nu-și făcuseră site de Internet decât în 2005, știau că puteau fi atacați oricând. Informația fusese stocată în altă parte. Împreună cu Editorii, bombardau piața cu niște volume masive, de mii de pagini, ca niște anuare telefonice. Acolo s-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
la Viena. Nu e prost, dom’ profesor, trage la punct fix. Aș pune pariu c-are și-un nume de-anticariat sau o întâlnire c-un nene.“ „Bingo! Matematicianul nostru a refăcut traseul logic! Bine-ați venit în lumea oamenilor deștepți!“ „Așa mai merge.“, s-a liniștit Maria. „Cât îți iei tu Pif-ul, noi avem liber. O să pot și eu să fac liniștită turul magazinelor.“ „Exact ce-ți spuneam. Kärtner, Mariahilfer, Donau-Center... Te-așteaptă cu ușile deschise.“ Maria s-a întins
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]