6,113 matches
-
altceva. Își spune: „Dar într-o bună zi mâna mea va fi în stare totuși să se ridice împotriva trupului meu, ca să mă izbăvesc în sfârșit de el” (idem). Se însumează aici stările de exasperare, iar Cioran, cu atât mai disperat, se simte neputincios să profite de aceste experiențe teribile. Iată: „E trecut de miezul nopții. Tensiune nervoasă vecină cu epilepsia. Îmi vine să țip. Mă dor toate membrele. Mă stăpânesc că să nu explodez în bucăți. Nu ești nimic, dar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
când de umor. „De dimineață până seara, nu fac decât să mă răzbun. Pe cine? Pe ce? Nici eu nu mai știu, sau uit, de vreme ce tuturor le vine rândul... Nimeni nu știe mai bine decât mine ce e aceea furie disperată” (I, 13), spune Cioran la un moment dat. În fond, în tot ce există în jur, Cioran se privește pe sine; prin urmare, cu disperarea celui care știe că, neputincios, nu există decât prin ele, își atacă bolile așa cum îi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ireductibile; astfel, o dublă și ireconciliabilă ereditate îmi apasă spiritul” (I, 24). Sau: „În familia mea, nimeni, afară de mama, nu s-a dovedit în stare să înfrunte viața cu încredere și curaj. Cu toții au fost mai mult sau mai puțin disperați și timorați, începând cu mine. Disperarea unui neam întreg” (III, 320). Curios să spună Cioran asta despre propria mamă. Căci, asemenea lui însuși, mama este „orgolioasă, capricioasă, melancolică” (I, 65). Să fie acestea argumente pentru înfruntarea vieții? În alt loc
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ura de sine e trăsătura fundamentală a evreilor” (III, 237). Comentariile lui Cioran nuanțează: “însă trăsătura asta se însoțește la ei cu un mare orgoliu, explicabil și legitim, inexistent la român, care nu are drept compensație decât naționalismul, un naționalism disperat și pe care nu-l cunoaște decât intermitent, în accese de febră...” (idem). Nici nu știi dacă nu cumva Cioran vorbește exclusiv de sine. Oricum, el identifică în propriul portret imaginea țării, în propriile defecte, defectele alor săi, în negativitatea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
e unul și același cuvânt. Să nu poți fi altul decât cel care ești. Sunt imposibil de schimbat, și sufăr pentru asta în fiecare clipă. Dați-mi un alt eu!” (II, 179). Dar dincolo de fatalitatea aceasta alienantă, care provoacă strigătul disperat al nevoii de a fi altul, de reținut fascinația predestinării. Cioran e atras de tot ce înseamnă eșec, ratare, neîmplinire, nenoroc. „Binecuvântate fie eșecurile! Le datorez tot ce știu” (II, 122), spune la un moment dat. Sau: „Nu mă poate
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se schimbă: totul devine opusul său. Este motivul pentru care, mai mult decât să se descopere pe sine, Cioran se construiește pe sine. Și se construiește mereu ca fiind celălalt, altul. E ca și cum, uitându-se în oglindă, ar face eforturi disperate să vadă pe altcineva. Iar când, după flagelări perseverente în scris, reușește acest lucru, nu-și poate șterge din memorie chipul real, sau chipul imaginat ca fiind real. Căci, în urma succesivelor metamorfoze, chipul real nu-i altceva, el însuși, decât
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
îndoiala "o pune la îndoială"!) este debusolată, arbitrară și grotesc dictatorială. Pledoaria argumentelor la scopul "salvator", propus fiind de tipul judecăților logice deduse dintr-o premiză falsă, Ilie acționează în funcție de mereu o altă minciună de bună credință: autoiluzionarea. În căutarea disperată a unei certitudini, funcționarul de la Asigurările sociale își fabrică soluții utopice cu care se îmbată: idealul muncii "corecte", maniacale, menit să-l readucă pe linia de plutire în organigramă; "cavoul" plasament în jurul căruia se concentrează sensurile vieții; "calul verde" încercare
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
eroziunea în timp a cuplului, lipsit de ideal existențial. Soții Mina și Ilie din Calul verde ajung să se refugieze într-un soi de "realitate de gradul doi", populată de fantome absurde (cum este și calul verde), inventată din nevoia disperată de a umple cu ceva vidul sufletesc în care se mișcă și acționează. Montarea lui Dan Nasta (semnatar atât al regiei cît și al scenografiei) a accentuat caracterul "derizoriu" al tragediei din Calul verde, astfel încît micimea ambiției morale a
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
genunchi și din acest rîs Ilie trece în spasme de plîns, Mina sesizează și se oprește) Ce-i cu tine, plîngi! Ilie, te rog... ne simțeam atît de bine... Hai, rog, nu mai plînge. Mi-e milă... te iubesc... Ilie: (disperat) De ce? De ce?! Mina: Ce anume de ce? Ilie: Îngrozitor! Mina: (zgîlțîindu-l) Ce e îngrozitor? Ilie: Nu trebuia să ajungem aici! Toată povestea asta cu... Mina: Povestea! Și ce dacă-i poveste! Las-o să fie! Am jurat și mă țin de
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
știut niciodată. Maria: Te cred și eu că nu știi. Păi cînd să fi avut, săracu', timp și pentru patine, cînd toată viața lui a muncit, a învățat, a luptat și activat! Cînd să mai și patineze?! Alex: (către Mihai, disperat și amenințător) Mi-am închipuit că știi. Am crezut, am fost convins... Trebuia să știi! (țipat) Maria: Dar ești complet caraghios! Irina: Hai, măi Alex, dă-o-ncolo, ce naiba! Alex: Să taci! Să tăceți! Sînt caraghios! Poate că sînt! Poate
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
să facă un fel control al încăperii; se uită pe sub masă, pe sub fotolii...) Oricum, se cade să fim mai serioși și mai atenți de-acum înainte... Maria: Ce înseamnă... de-acum înainte?! Nu plecați? Vecin 1: Nu. Mai stăm. Irina: (disperată) Nu se poate! Nu se poate! Maria: Da' acum n-am mai făcut gălăgie! Tocmai ne luam rămas bun... ne îmbrățișam... Vecin 1: Poate că tocmai de asta...Da, da, tocmai de asta...! Maria: Domnule, dacă nu plecați, eu nu știu ce
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
să facă; Vecin 1, către Vecin 3 și Vecin 4) Ei, ce faceți? (și ei încep să danseze împreună) Bravo! Ei, și restul? (Alex plînge, iar Val stă și privește la ce se întîmplă ca și cum n-ar vedea el; Mihai, disperat, se îndreaptă spre Val, care îl privește drept în ochi, o clipă lasă impresia că o să-l ia la dans, trecînd pe lîngă el, se duce la Maria, cu care începe să danseze) Nu-i rău deloc! (văzîndu-l pe Mihai
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
pînă în pragul patologicului; Ea 2, intrînd și asistînd la o parte din această scenă, nu știe ce să facă, cum să intervină să-l liniștească, e speriată de propria-i neputință; revine și Ea 1, vede și e speriată, disperată și plînge; intră El n, apreciază situația, se îndreaptă spre cei trei care, simțindu-se presați, se așează cuminți unul lîngă altul; El 1 a tăcut, Ea 1 nu mai plînge, Ea 2 îl mîngîie pe El 1 ca pe
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
am rugat să-mi dați numele celor care m-au turnat... Și? Supraveghetorul: Este nevoie de cercetări... de timp... sînt milioane de dosare... și de cereri... Dosar nr.: Și eu am făcut cerere pentru deconspirarea turnătorilor... Sursa dublă: Mamă, ce disperat ești! Dosar nr.: Nu m-aș mira să dau și peste numele tău... Sursa dublă: Și dacă o să dai, ce? O să-l uiți imediat... cum uiți drumul spre casă..., cum îți uiți și numele Dosar nr.: Ești obraznic! Supraveghetor: Vă
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
cerere..., ce fel de cerere..., ce dosar? Supraveghetorul: Dacă vreți, pot să vi le arăt. Dosar nr.: Păi... da... le-am citit pe toate..., nu le-am citit? Supraveghetorul: Ați citit un singur dosar..., ăsta de pe masă. Dosar nr.: (din ce în ce mai disperat și mai absurd) Fugi, dom'le, de aicea..., am citit mai multe... mai multe... Supraveghetorul: (cu un soi de toleranță) Ați citit numai dosarul ăsta de pe masă... vi se pare că ați citit mai multe... (subliniat) vi se pare... Dosar
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
vânzărilor companiei sale și scăderea cotei de piață. Dezamăgirea s-a accentuat după ce compania a făcut câteva schimbări pozitive cu privire la imaginea sa; marketingul ar fi trebuit să ducă la creșterea vânzărilor - dar nu s-a întâmplat așa. Într-o încercare disperată de a pune capăt problemei, schimbase de nenumărate ori grila de salarii, oferise bonusuri care nu fuseseră cerute de nimeni, dăduse premii pe care nu le câștigase nimeni și ținuse numeroase discursuri de încurajare la care avusese senzația că vorbește
151 De Idei Eficiente Pentru Motivarea Angajațilo by Jerry Wilson [Corola-publishinghouse/Science/1850_a_3175]
-
care clamează ideea de a fi liber de vorbire; din nou revine la sunetul "a", el reprezentând geneza, fără el omenirea ar fi liberă de vorbirea atât de imperfectă: "Cu tine mă culc, numai pe tine te vreau/ târfă fermecătoare/ disperată zeiță" și sunetul este un semn al morților, "vaginul imaginar al lumii, muzica ce târăște trupul deasupra cuvintelor". Poetul definește nașterea fizică a sunetului, trecerea lui prin cerul gurii, dinți, buze, ca apoi să devină cuvânt și să plutească asemeni
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
jos pe-acele ziduri/ și în sus căutând gura și ființa lui Isus". Motivul vieții ca teatru, motivul comorii cu un teribil sentiment al proliferării amintesc de Ion Gheorghe "Și-ncep să se iubească bărbații și femeile,/ noapte de noapte, disperat ca-n ruguri,/ și joacă flăcări de comori pe dealuri/ pe pântecul femeii și pe pluguri". Demnă de remarcat este acea latură a liricii care încearcă să creeze noi mituri: universul stă pe un pește mare, Isus este fiul ninsorii
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
un ștreang." Un întreg trecut de sacrificii și de calvar răzbate prin versurile poetului "când au trecut toate/ am putut auzi/ muzeele sufocându-se de-atâta sânge reamintit" ("Fertile tăceri"). Versurile rămân sub constelația unei stări învălmășite, demonstrând un context disperat care l-a făcut să decanteze durerea: "O, disperații cântăreți/ ce rană veche apasă?/ Într-un mileniu târgoveț/ se stinge blând această rasă?" Ei vor vibra în vreme și poetul îi privește cu îngăduință: "Atât au avut de spus/ acești
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
calvar răzbate prin versurile poetului "când au trecut toate/ am putut auzi/ muzeele sufocându-se de-atâta sânge reamintit" ("Fertile tăceri"). Versurile rămân sub constelația unei stări învălmășite, demonstrând un context disperat care l-a făcut să decanteze durerea: "O, disperații cântăreți/ ce rană veche apasă?/ Într-un mileniu târgoveț/ se stinge blând această rasă?" Ei vor vibra în vreme și poetul îi privește cu îngăduință: "Atât au avut de spus/ acești copii prea cântători/ al căror trist și roz apus
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
realizasem spectacolul Tot ce avem mai sfânt după o piesă de Ion Druță, care devenise evenimentul teatral cel mai important din capitala rusească. În acest răstimp ministrul culturii din URSS Ecaterina Furțeva a venit în întâmpinarea cererii unor iluștri, dar disperați actori de la Teatrul MHAT de a-l numi în funcția de director artistic pe Oleg Efremov întemeietorul faimosului "Sovremennik". Situația la teatrul academic, înființat de C. S. Stanislavski și V. I. Nemirovici-Dancenco, era dramatică. Rutina pusese stăpânire pe cea mai
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
suferința de a nu putea cîștiga inima femeii pe care o iubește cu patimă și, totodată, e urmărit de o cumplită spaimă. Formidabila lui izbucnire din secvența în care izbește cu barda în pereții casei nu-i altceva decît încercarea disperată de a se apăra de această spaimă a omului vinovat. Apoi prezența celui ucis, a lui Dumitru care apare din cînd în cînd (dar nu ca o umbră incertă, hamletiană, ci ca un om real) este concretizarea puternicei spaime pe
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
în PCDR (partidul celor dezamăgiți din România). Dacă n-ar fi perfect realiste doar vedem asta în fiecare zi am zice că Alexa Visarion a abordat aceste secvențe într-o cheie realist-absurdă... grotescă și hilară, tragică și violentă, ridicolă si disperată... oglindă a zile. Cel de al treilea palier le este rezervat celor trei personaje principale. Trăiesc aici și acum, sfârtecați de realitatea unor vremuri noi, pentru care nu sunt pregătiți... ei vin din plămăda mitului. Al arhetipului. Alexa Visarion are
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
capabile să intre într-o horă a semnificațiilor, lădița cu bani a hangiului și lada cu odoare și monede a preotului, o ulcică cu vin, un șirag de mărgele, recuperate apoi din noroi, un sac cu mălai sfâșiat de săracii disperați etc. Și, tot de aici alungarea muzicii din acest film, ca dintr-o lume care își ajunge sie însăși, care are propriile ei semne de recunoaștere: tropăitul calului, deslușit de departe de urechile atente ale Anei, viscolul amenințător, râsul batjocoritor
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
talent masiv, cultivat, impetuos, regizorul unor aspre, severe sublimări estetice și filozofice. (Valentin Silvestru) 1981 ÎNGHIȚITORUL DE SĂBII Casa de Filme UNU [...] moartea, moartea artistului, asta cer... Moartea vie obol pentru artă... Una din cheile acestui film... [...] Strigătul din final, disperat și tragic, este, poate, un ultim semnal violent prin durere adresat optuzității, bestialității și indiferenței... Într-o lume stăpânită din ce în ce mai mult de imbecili, singura șansă a artei este să continuie. (Alexa Visarion, 24 octombrie 1981) Destinul eroului concentrează parcă grandoarea
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]