6,066 matches
-
latină și nici în aceeași proporție, iar uneori reflectă chiar stadii diferite ale latinei înseși. Limba sardă, cu aproximativ un milion de vorbitori (în insula Sardinia), este cea mai arhaică dintre limbile romanice, relevînd fenomene caracteristice unei faze vechi a latinei. Articolul hotărît continuă în această limbă pronumele demonstrativ latinesc ipse, ipsa, ipsum, iar nu pe ille ca celelalte limbi din familie. Aspecte conservatoare atestă și dalmata (vorbită în trecut pe coasta Mării Adriatice), atestată în scris în secolul al XIV
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
prepoziție specială pentru complementul direct, dacă acesta se referă la o persoană (pe în română și a în spaniolă). Împreună cu italiana, limba română păstrează ca desinențe de plural mărcile caracteristice ale nominativului de declinarea întîi și a doua plural din latină. Între limbile romanice, româna are particularitatea că prezintă, la forma tip a infinitivului (forma scurtă) a verbului și cînd verbul are funcția de subiect, de atribut prepozițional sau de complement, o prepoziție antepusă (a din lat. ad: a merge), așa cum
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
O dată cu manifestarea curentului cultural iluminist Școala ardeleană, îndeosebi după 1780, s-a produs o reorientare în sensul modernizării, proces care a însemnat, printre altele, adoptarea alfabetului latin și reorientarea în ceea ce privește sursele împrumuturilor. S-au introdus astfel numeroase elemente lexicale din latina savantă și din unele limbi romanice occidentale, în special din franceză, dar și din italiană. S-au făcut, de asemenea, împrumuturi din germană, iar, din a doua jumătate a secolului al XX-lea, și din engleză. Limba italiană are în
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
și politic al Florenței și, pe de altă parte, creației de excepție a unor mari renascentiști precum Dante Alighieri, Giovanni Boccaccio și Francesco Petrarca, care au folosit-o în creațiile lor. Această limbă literară a cunoscut o puternică influență a latinei literare (savante) de-a lungul întregii ei existențe, cu o perioadă de apogeu în vremea Renașterii. Limba franceză ocupă, din punctul de vedere al răspîndirii, locul al treilea între limbile romanice, după spaniolă și portugheză, și are în jur de
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
Ciad, Coasta de Fildeș, Congo, Ga-bon, Guineea, Madagascar, Mali, Niger, Rwanda, Senegal, Togo, Volta Superioară, Zair. Este limbă uzuală în Algeria, Kampuchia, Laos, Liban, Maroc, Tunisia și alte state (insulare) mici. Franceza are evoluția cea mai divergentă în raport cu situațiile din latină și multe caracteristici care nu merg în comun cu ale celorlalte limbi romanice. Substratul este celtic, reprezentat de limba triburilor galilor, iar, după romanizare, pe teritoriul actual al Franței s-au stabilit triburile germanice ale francilor, care au dat numele
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
secolele al XIII-lea și al XVIII-lea și a cuprins în sud teritoriul pe care s-a format limba provensală (occitană). Statul centralizat francez a dus permanent o politică de unificare lingvistică, printr-o ordonanță din 1539 interzi-cîndu-se folosirea latinei sau a limbilor regionale în redactarea actelor oficiale și impunîndu-se franceza ca limbă oficială unică. Deși dialectele franceze se deosebesc foarte mult între ele, trăsăturile lor de bază le unesc, aceste trăsături fiind de obicei atribuite substratului celtic și adstratului
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
Europa denumiri pentru realități exotice din continentele american, african și asiatic. Deși răspîndită pe un teritoriu imens, spaniola modernă nu prezintă semne de segmentare în dialecte noi și cu atît mai puțin în limbi diferite, așa cum s-a întîmplat cu latina. Limba portugheză are peste 160 de milioane de vorbitori, în Portugalia și nord-vestul Spaniei (Galicia), în Insulele Azore în Insulele Madeira precum și pe alte continente, în America: Brazilia, în Africa: Angola, Mozam-bic, Guineea-Bissau, Capul Verde, Săo Tomé și Principe, în Asia
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
arabă. Transplantată în alte continente, portugheza s-a îmbogățit cu elemente lexicale preluate din limbile autohtone, elemente care au fost ulterior aduse în Europa și împrumutate și de alte limbi pentru a denumi realități din alte continente. Evoluția gramaticală de la latină la limbile romanice Dintre compartimentele limbii, gramatica, în mod deosebit morfologia, prezintă trăsăturile cele mai numeroase și mai convingătoare pentru gruparea limbilor din punct de vedere genealogic. Fonetica, deși nu este neglijabilă sub acest aspect, reflectă în mai mare măsură
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
aspectele de unitate și de diversificare, de interferență sau de evoluție în cazul limbilor romanice și germanice. Ceea ce se poate prevedea ca fiind element unificator într-o astfel de evaluare își are întemeierea: 1) în originea comună indo-europeană a limbilor-bază (latina și germanica), 2) în tendințele similare de evoluție sau 3) în contacte și influențări între limbile din grupul romanic și din grupul germanic. Uneori, dacă influențarea ca atare nu s-a produs, fiind-că în gramatică influențele sînt de obicei reduse
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
grupul germanic. Uneori, dacă influențarea ca atare nu s-a produs, fiind-că în gramatică influențele sînt de obicei reduse, iar contactele dintre limbi au putut numai favoriza sau defavoriza tendințe existente deja într-o limbă, dar cu statut incert. În raport cu latina, de la care pornesc, limbile romanice au unele trăsături care le diferențiază de ea, realizînd, în sistemul gramatical, o reorganizare a elementelor originare sau o dezvoltare a unor situații care pentru limba-bază erau nespecifice. Astfel, în flexiunea nominală, se constată reducerea
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
refăcut de fiecare limbă romanică altfel. A apărut un nou mod, condiționalul, iar viitorul indicativ a devenit analitic. Tot analitică a devenit și diateza pasivă, care uzează întotdeauna de auxiliarul a fi, iar nu numai la timpurile perfecte ca în latină. De altfel, în limbile romanice s-au specializat pentru valori auxiliare și alte verbe (îndeosebi a avea). Desigur, studiul bazat pe metoda comparativ-istorică sau cel bazat pe metoda contrastivă, în măsura în care este orientat spre domeniul gramaticii, al morfologiei în primul rînd
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
poate adăuga apoi și conceptul de "omonimie gramaticală", operabil, la nivelul morfologiei istorice, atunci cînd din forme diferite ale limbii-bază s-a ajuns la forme identice, menținîndu-se însă diferențierea paradigmatică și funcțională. Astfel, prin căderea consoanelor finale, fenomen obișnuit în latina populară tîrzie, forma latinească sunt de la persoana a treia plural a verbului esse s-a redus la s, păstrat în limba română în forma conjunctă -s, care poate primi și un î protetic (aceștia-s elevi; aceștia îs elevi). Același
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
eu ți-s frate; eu îs elev). Ca atare, au rezultat forme omonime pentru persoanele întîi singular și a treia plural pentru indicativ prezent. Dar, forma redusă (și conjunctă) s era prea puțin relevantă în comunicare și, de aceea, în latina orientală, forma analogică *sintunt de la conjunctiv, persoana a treia plural, timpul prezent, a fost preluată la indicativ, iar sintunt, prin pierderea terminației, a devenit sint. Folosirea formelor conjunctivului la indicativ s-a produs, de altfel, și în alte situații, încît
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
preluată la indicativ, iar sintunt, prin pierderea terminației, a devenit sint. Folosirea formelor conjunctivului la indicativ s-a produs, de altfel, și în alte situații, încît mai mult ca perfectul indicativ românesc este urmașul mai mult ca perfectului conjunctiv din latină. Urmînd modelul omonimiei din cazul lui s, sint s-a folosit și la persoana întîi singular, unde în latină era sum. Evoluția fonetică obișnuită, în cadrul căreia i+n a devenit în, a produs forma românescă sînt, păstrată de româna populară
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
literară încă de la începuturile ei42. Unii dintre învățații latiniști din secolul al XIX-lea, care au fost partizani ai scrierii etimologizante, l-au redat pe sînt prin grafia sunt, care corespundea și formei de prezent indicativ persoana a treia din latină. La Paul Iorgovici, unde se înregistrează, se pare, prima dată grafia sunt, se întîlnesc numeroase alte forme etimologizante, precum potea pentru putea. Desigur, scrierea sunt pentru sînt este etimologizantă, iar nu etimologică, și nu presupune pronunția [sunt] decît în vorbirea
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
Un astfel de model se poate presupune în situația substantivelor auz și văz, de exemplu, care provin din formele vechi și populare de indicativ prezent ale verbelor auzi și vedea, printr-un paralelism cu gust și gusta, acestea moștenite din latină (lat. gustus și gustare). Tot printr-o lexicalizare, dar de data aceasta fără model, s-a realizat substantivul feminin iele, al cărui element originar nu este decît forma flexionară de feminin plural a pronumelui personal de persoana a treia. Un
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
se petrec în istoria limbilor, însă cele mai multe dintre ele au avut loc în perioadele de trecere de la limbile-bază la descendentele lor, deoarece atunci s-au produs numeroase prefaceri în intervale de timp relativ scurte. Astfel, de exemplu, în trecerea de la latină la română, unele forme de participiu prezent ale verbelor au devenit adjective, încît lat. fervens, -ntis a devenit rom. fierbinte, iar unele forme de plural ale substantivelor neutre au devenit singulare de feminin, încît judicata (pluralul de la lat. judicatum) a
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
devenit rom. judecată. Acest fenomen are însă uneori o manifestare panromanică, precum dovedește folia (pluralul lat. folium) din care au rezultat rom. foaie, it. foglia, fr. feuille. Există chiar situații de lexicalizare atît a pluralului cît și a singularului din latină, încît din lat. factum a rezultat rom. fapt, iar din facta a rezultat rom. faptă, uneori cu diferențieri semantice evidente: din lat. granum a rezultat fr. le grain și sp. el grano "grăunte", iar, din pluralul grana, descendenții sînt fr.
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
grain și sp. el grano "grăunte", iar, din pluralul grana, descendenții sînt fr. le grain și sp. la grana "sămînță". Există unele situații în care fenomenul lexicalizării atestă mutații ce sînt o mărturie a profunzimii transformărilor produse prin trecerea de la latină la limbile romanice, nu numai sub aspect fonetic, ci și sub aspect semantic. Astfel, pronumele latinesc nemo, -inis, care s-a păstrat în română (nimeni) și în unele graiuri italiene, a fost concurat și înlocuit în spaniolă de nadie, prin
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
volebam rom. eu vream, însă pe terenul limbii române nu s-a menținut un singur verb cu flexiune supletivă, ci s-au completat paradigmele pentru două verbe independente, a voi și a vrea. În același timp, probabil după model grecesc (latina orientală fiind, fără îndoială, asaltată de logica gramaticală grecească), aceste verbe vrea-voi au fost antrenate în realizarea timpului viitor și a modului condițional, pentru viitor fiind preluată ca auxiliar paradigma cu originea în prezent (voi), iar pentru condițional cea
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
și italiana) și alta vestică (franceza, provensala, spaniola și portugheza). Criteriul acestei clasificări este reprezentat de mărcile pluralului, în grupa estică acestea fiind vocalice, iar în cea vestică consonantice (desinența -s). În ambele situații însă originea acestor mărci este în latină, dar au fost continuate de aici fenomene diferite. Italiana și româna cunosc, în mod obișnuit, două desinențe de plural, -e și -i, dintre care prima este specifică substantivelor feminine, iar cealaltă substantivelor masculine. Desinența -e continuă pluralul substantivelor latine de la
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
casa pl. casae), care erau de obicei feminine, la care se adăugau unele masculine (nume de profesii: poeta, nauta, derivatele cu sufixul -ista), iar desinența -i o continuă pe cea de la declinarea a doua (sg. annus pl. anni), în care latina cuprindea substantive de orice gen, dar îndeosebi masculine. Tot la pluralul în -i au fost asimilate și alte substantive, precum cele de declinarea a treia, care în latină aveau pluralul în -es, -e fiind trecut la -i pentru a se
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
Italiana are, în afară de cele două desinențe comune cu româna (-e și -i) și o desinență folosită rar, -a: dito "deget", dita "degete", ginocchio "genunchi" ginocchia, legno "lemn" legna, osso "os" ossa etc. Această desinență continuă marca de neutru plural din latină, dar substantivele care o conțin în italiană, trecute la genul masculin, au și plurale cu -i, uneori cu altă semnificație: legna "lemne pentru ars", legni "lemne de diferite specii". În principiu, formele în -a au sens colectiv, aplicîndu-se la un
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
treia, care se realiza la nominativ și la acuzativ cu desinența -es (civis cives, pars,-tis partes), dar a fost susținută și de acuzativul plural de la declinările întîia și a doua, care uzau de desinențele -as (casas), respectiv -os (annos). Latina clasică avea cinci declinări (clase sau grupe de substantive), dar latina populară tîrzie vorbită în provincii prezenta numai trei, căci declinarea a cincea s-a confundat cu întîia, iar declinarea a patra cu a doua, datorită asemănărilor formale, dar și
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
-es (civis cives, pars,-tis partes), dar a fost susținută și de acuzativul plural de la declinările întîia și a doua, care uzau de desinențele -as (casas), respectiv -os (annos). Latina clasică avea cinci declinări (clase sau grupe de substantive), dar latina populară tîrzie vorbită în provincii prezenta numai trei, căci declinarea a cincea s-a confundat cu întîia, iar declinarea a patra cu a doua, datorită asemănărilor formale, dar și fiindcă cuprindeau un număr redus de substantive. În acest mod, facies
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]