4,326 matches
-
sau buzunar specific pentru sens. Odată ce e adusă într-o conexiune durabilă cu o structură a prejudecății, muzica pur și simplu devine semnificativă." Muzică care pare a cere o interpretare, dar este destul de abstractă pentru a garanta obiectivitate (de exemplu Simfonia a VI-a, a lui Ceaikovski), este ceea ce Lydia Goehr numește drept "autonomie față-verso." Acest lucru se întâmplă atunci când proprietățile formaliste ale muzicii devin atractive pentru compozitori, deoarece, cu "nici un sens despre care să vorbești", muzica ar putea fi folosit
Muzică absolută () [Corola-website/Science/331513_a_332842]
-
atunci când proprietățile formaliste ale muzicii devin atractive pentru compozitori, deoarece, cu "nici un sens despre care să vorbești", muzica ar putea fi folosit pentru a prevedea o ordine culturală și/ sau politică alternativă, în timp ce evadezi de controlul cenzurii (deosebit de comun în simfoniile lui Șostakovici, mai ales în cea de-a IV-a și a V-a). Pe tema sensului muzical, Wittgenstein, în mai multe puncte din jurnalul său târziu "Cultură și valoare", atribuie sensul muzicii, spre exemplu, ca în final, să fie
Muzică absolută () [Corola-website/Science/331513_a_332842]
-
transmis de poem,sub percepția artistului. Urmărește atingerea unui echilibru între textul scris și imaginea vizuală, dar uneori caută opoziția, tocmai pentru a ilustra sentimentele transmise de odă. Picturile din această perioadă devin tot mai ermetice, căutând să atingă o simfonie bidimensională, greu de interpretat. Una din figurile preferate în operele sale și pe care a utilizat-o în mod frecvent, este silueta sumeriană, cu trupul tubular și lung, cu ochi goi ca expresie a formei umane. A înfățișat scene din
Arta Contemporană în Spațiul Arab () [Corola-website/Science/337434_a_338763]
-
Beethoven. Joachim a fost al doilea violonist care să interpreteze Concertul pentru vioară în Mi minor al lui Mendelssohn, pe care l-a studiat împreună cu compozitorul. Joachim a jucat un rol important în cariera lui Brahms, dirijând premiera engleză a Simfoniei Nr. 1 în Do minor al lui Brahms. Un număr dintre colegii compozitori ai lui Joachim, inclusiv Robert Schumann, Brahms, Max Bruch și Antonín Dvořák au compus concerte cu Joachim în minte, multe dintre ele intrând în repertoriul standard. Cu
Joseph Joachim () [Corola-website/Science/328421_a_329750]
-
Simfonia nr. 1 în Re major a lui Gustav Mahler a fost compusă între sfârșitul anului 1887 și martie 1888 deși incorporează muzică pe care Mahler a compus-o în lucrările sale anterioare. A fost compusă în perioada în care Mahler
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
deși incorporează muzică pe care Mahler a compus-o în lucrările sale anterioare. A fost compusă în perioada în care Mahler era al doilea dirijor al Operei din Leipzig, Germania. Deși în scrisorile sale Mahler a considerat întotdeauna lucrarea o simfonie, primele două interpretări au descris-o drept poem simfonic. Lucrarea a avut premiera la Sala de Concerte Vigadó din Budapesta în 1889 dar nu a fost bine primită. Mahler a realizat câteva modificări importante pentru a doua interpretare, care a
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
Mahler a folosit acest titlu doar în primele două interpretări și niciodată după ce lucrarea a atins forma finală de patru părți în 1896. O interpretare tipică a lucrării durează aproximativ 55 de minute fiind astfel una din cele mai scurte simfonii ale lui Mahler. Simfonia este compusă pentru orchestră mare de aproximativ 100 de muzicieni. Spre deosebire de simfoniile sale ulterioare, Mahler nu utilizează întreaga forță orchestrală în fiecare parte. Câteva părți sunt utilizate doar în ultima parte, în special pentru instrumentele de
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
titlu doar în primele două interpretări și niciodată după ce lucrarea a atins forma finală de patru părți în 1896. O interpretare tipică a lucrării durează aproximativ 55 de minute fiind astfel una din cele mai scurte simfonii ale lui Mahler. Simfonia este compusă pentru orchestră mare de aproximativ 100 de muzicieni. Spre deosebire de simfoniile sale ulterioare, Mahler nu utilizează întreaga forță orchestrală în fiecare parte. Câteva părți sunt utilizate doar în ultima parte, în special pentru instrumentele de suflat din lemn și
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
forma finală de patru părți în 1896. O interpretare tipică a lucrării durează aproximativ 55 de minute fiind astfel una din cele mai scurte simfonii ale lui Mahler. Simfonia este compusă pentru orchestră mare de aproximativ 100 de muzicieni. Spre deosebire de simfoniile sale ulterioare, Mahler nu utilizează întreaga forță orchestrală în fiecare parte. Câteva părți sunt utilizate doar în ultima parte, în special pentru instrumentele de suflat din lemn și alămuri. În forma finală, lucrarea are patru părți: Părțile sunt aranjate în
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
au fost pierdute. Mahler a renunțat la această parte după interpretarea de la Weimar din 1896 și a fost redescoperită abia în 1966 de Donald Mitchell. În anul următor, Benjamin Britten a interpretat pentru prima dată partea după moartea lui Mahler. Simfonia nu este aproape niciodată interpretată astăzi cu această parte inclusă, deși uneori este interpretată separat. În anii 1970 Eugene Ormandy și Orchestra din Philadelphia a realizat prima înregistrare a simfoniei de către o orchestră importantă care să includă și "Blumine". La
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
a interpretat pentru prima dată partea după moartea lui Mahler. Simfonia nu este aproape niciodată interpretată astăzi cu această parte inclusă, deși uneori este interpretată separat. În anii 1970 Eugene Ormandy și Orchestra din Philadelphia a realizat prima înregistrare a simfoniei de către o orchestră importantă care să includă și "Blumine". La ora actuală există în jur de 20 de înregistrări care să includă și "Blumine"; totuși majoritatea dintre ele o combină cu ediția revizuită a acelorași părți, realizând astfel o versiune
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
orchestră importantă care să includă și "Blumine". La ora actuală există în jur de 20 de înregistrări care să includă și "Blumine"; totuși majoritatea dintre ele o combină cu ediția revizuită a acelorași părți, realizând astfel o versiune "amestecată" a simfoniei care nu a fost niciodată autorizată de Mahler. Totuși, Mahler citează tema principală din "Blumine" în ultima parte precum și alte teme din părțile precedente, păstrând astfel practica proprie a lui Beethoven în Simfonia nr. 9 de citare a temelor din
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
părți, realizând astfel o versiune "amestecată" a simfoniei care nu a fost niciodată autorizată de Mahler. Totuși, Mahler citează tema principală din "Blumine" în ultima parte precum și alte teme din părțile precedente, păstrând astfel practica proprie a lui Beethoven în Simfonia nr. 9 de citare a temelor din prima, a doua și a treia parte în ultima parte. În mod interesant, versiunea în cinci părți are o durată de aproximativ o oră, la fel ca și celelalte simfonii ale lui Mahler
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
lui Beethoven în Simfonia nr. 9 de citare a temelor din prima, a doua și a treia parte în ultima parte. În mod interesant, versiunea în cinci părți are o durată de aproximativ o oră, la fel ca și celelalte simfonii ale lui Mahler (cu excepția Simfoniei nr. 4) are o durată mai mare de o oră. Mahler practic a continuat un precedent, instaurat de Beethoven în Simfonia nr. 9 și de Anton Bruckner în multe dintre simfoniile sale, o practică de
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
9 de citare a temelor din prima, a doua și a treia parte în ultima parte. În mod interesant, versiunea în cinci părți are o durată de aproximativ o oră, la fel ca și celelalte simfonii ale lui Mahler (cu excepția Simfoniei nr. 4) are o durată mai mare de o oră. Mahler practic a continuat un precedent, instaurat de Beethoven în Simfonia nr. 9 și de Anton Bruckner în multe dintre simfoniile sale, o practică de dezvoltare mai lungă și mai
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
cinci părți are o durată de aproximativ o oră, la fel ca și celelalte simfonii ale lui Mahler (cu excepția Simfoniei nr. 4) are o durată mai mare de o oră. Mahler practic a continuat un precedent, instaurat de Beethoven în Simfonia nr. 9 și de Anton Bruckner în multe dintre simfoniile sale, o practică de dezvoltare mai lungă și mai detaliată a temelor, de obicei având ca rezultat o interpretare de o oră sau mai mult. Sub forma inițială de cinci
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
fel ca și celelalte simfonii ale lui Mahler (cu excepția Simfoniei nr. 4) are o durată mai mare de o oră. Mahler practic a continuat un precedent, instaurat de Beethoven în Simfonia nr. 9 și de Anton Bruckner în multe dintre simfoniile sale, o practică de dezvoltare mai lungă și mai detaliată a temelor, de obicei având ca rezultat o interpretare de o oră sau mai mult. Sub forma inițială de cinci părți, lucrarea a fost imaginată de Mahler ca un masiv
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
invenție a lui Mahler după cum se crede adesea ci mai degrabă astfel era interpretată melodia în Austria sfârșitului de secol XIX, început de secol XX. Un aranjament pentru pian la patru mâini a fost publicat de Bruno Walter în 1906. Simfonia lui Mahler publicată există în forma tradițională de patru părți. Prima parte este într-o formă de sonată modificată. Al doilea este un scherzo și trio bazat pe un Ländler, un dans tradițional austriac, precursor al valsului. Al treilea este
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
nota La. Un motiv descendent de două note este apoi prezentat de instrumentele de suflat din lemn și în cele din urmă devine repetitiv. Această introducere, în natura sa minimalistă și motivul descedent repetitiv, face aluzie la prima parte a Simfoniei nr. 9 a lui Ludwig van Beethoven. Tema este apoi întreruptă de un material cu aspect de fanfară prezentată de clarinete apoi de trompete. O melodie lentă este interpretată de corni, iar motivul de două note descendent este accelerat de
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
În cele din urmă motivul de două note preia ultimele măsuri, încheind partea într-un mod înflăcărat și comic. Partea a doua este un menuet și trio modificat. Mahler înlocuiește menuetul cu un Ländler. Este o structură populară în celelalte simfonii ale lui Mahler precum și în cele ale lui Franz Schubert. O temă principală se repetă de-a lungul întregii părți și capătă energie spre un final agitat. Trio-ul conține material mai liric; totuși, pe măsură ce se apropie de final, Mahler
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
gamă minoră. Subiectul este prezentat inițial de contrabas, urmat de fagot, tubă și în cele din urmă de întreaga orchestră. O contramelodie este interpretată peste canon de oboi. Starea se schimbă și urmează una dintre cele mai distinctive părți ale simfoniei. Mahler utilizează talgerele, toba mare, oboiurile, clarinetele și o trompetă solo pentru a produce un sunet de formație Kelzmer de dimensiuni mici; utilizarea de kelzmer de către Mahler este uneori atribuită rădăcinilor sale evreiești. După o scurtă revenire a deschiderii începe
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
Mahler incorporează toate cele trei elemente tematice una peste cealaltă. Totuși, componentele și motivele se destramă încet-încet iar partea se încheie cu alternanțe ale coardelor joase. Ultima parte este de departe cea mai extinsă. Readuce elemente din prima parte, legând simfonia ca un întreg. Partea începe cu o lovire bruscă a talgerelor, un acord tare al instrumentelor de suflat din lemn superioare, coarde și alămuri și o lovitură a tobei mari, toate în succesiune. Asta intră într-un contrast evident cu
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
cele din urmă fragmentele introductive ale alămurilor ies în evidență iar partea capătă din nou energie. Mahler prezintă motivul inițial în alămuri, de această dată în Re major iar cornii interpretează în forță o versiune modificată a tiparului de la începutul simfoniei, ca și când lucrarea se apropie de climax. Totuși, acest climax încă nu este realizat iar momentul se pierde într-o altă secțiune lirică, readucând fragmente din prima parte, inclusiv fanfarele. Este inclus de asemenea și material din "Blumine" înainte ca tema
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
din prima parte, inclusiv fanfarele. Este inclus de asemenea și material din "Blumine" înainte ca tema primară să revină în minor pentru ultima dată interpretată de către coarde, ducând la repetarea sa în Re major de către alămuri, ajungând la climaxul adevărat. Simfonia se încheie cu materialul de fanfară de la început.
Simfonia nr. 1 (Mahler) () [Corola-website/Science/328471_a_329800]
-
Ceaikovski și a primit un număr opus, 79, în catalogul lucrărilor lui Ceaikovski. Concertul pentru pian nr. 3 și "" sunt uneori interpretate împreună pentru a forma un concert "complet". "Andante și Final" își are originea în partea lentă și finalul Simfoniei în Mi bemol major a lui Ceaikovski, pe care a început să o compună în 1892. A abandonat simfonia în decembrie 1892 dar, după ce nepotul său Bob Davydov l-a mustrat, a început să organizeze lucrarea într-un concert pentru
Andante și Final () [Corola-website/Science/330005_a_331334]