40,856 matches
-
reprezentat o sursă vitală de comuniune și coeziune socială. Numeroși comentatori de astăzi tind să vadă În proprietatea de stat și În dependența față de stat explicația problemelor Europei, iar În salvarea venită de sus - marea iluzie a epocii. Însă pentru generația de la 1945, găsirea unui echilibru viabil Între libertățile politice și funcția de distribuitor rațional și echitabil a statului-administrator părea singura soluție pentru ieșirea din prăpastie. Asistența socială universală nu era unica expresie a dorinței de schimbare după 1945. Primii ani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a lucrătorilor agricoli. Altă cauză era declinul prelungit al prețului produselor agricole În comparație cu cele industriale - tendință exacerbată, Începând cu anii 1870, de importul de cereale ieftine și carne din cele două Americi și dominioanele britanice. În anii ’30, aproape trei generații de țărani Își văzuseră situația Înrăutățindu-se constant. Mulți dintre ei - din Grecia, sudul Italiei, Balcani, Europa Centrală și de Vest - emigraseră În America, Argentina sau În altă parte. Cei rămași s-au dovedit o pradă ușoară pentru demagogia naționalistă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
partidele creștin-democrate erau ideal plasate pentru a profita de fiecare aspect al situației postbelice: dorința de stabilitate și siguranță a zilei de mâine, speranța schimbării, absența alternativelor tradiționale de dreapta și nădejdea pusă În stat - pentru că, spre deosebire de politicienii catolici din generațiile precedente, liderii partidelor creștin-democrate, precum și mai tinerii lor simpatizanți radicali, nu ezitau să folosească puterea de stat pentru a-și atinge țelurile. Principalul oponent al creștin-democraților din primii ani de după război era mai degrabă liberalismul pieței libere decât stânga colectivistă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În 1958. Chiar și așa, MRP a rămas un arbitru al jocului politic, cu o prezență incontestabilă În ministere-cheie (În special Externele). În Benelux, partidele catolice de orientare creștin-democrată au deținut puterea fără Întrerupere timp de mai bine de o generație, iar În Austria până În 1970. Liderii creștin-democrați, asemenea lui Winston Churchill, erau oameni dintr-o altă epocă: Konrad Adenauer se născuse În 1876, Alcide De Gasperi cu cinci ani mai devreme, iar Churchill Însuși În 1874 - și aceasta nu este
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
oameni dintr-o altă epocă: Konrad Adenauer se născuse În 1876, Alcide De Gasperi cu cinci ani mai devreme, iar Churchill Însuși În 1874 - și aceasta nu este o simplă coincidență biografică. Până În 1945, multe țări europene pierduseră deja două generații de lideri potențiali: cei din prima - victime sau invalizi ai primului război mondial; cei din a doua - seduși de tentația fascismului sau asasinați de naziști și simpatizanții lor. De unde calitatea În general mediocră a tinerilor politicieni din acești ani (Palmiro
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fim atât de surprinși. În primul rând, acești oameni erau excepționali prin faptul că traversaseră, nepătați politic și etic, treizeci de ani de tulburări; astfel de traiectorii rarisime le amplificau credibilitatea politică. În al doilea rând, ei proveneau dintr-o generație remarcabilă de reformatori sociali care au atins maturitatea politică Între 1880 și 1910 - fie ei socialiști (Blum, Attlee), liberali (Beveridge sau viitorul președinte italian Luigi Einaudi, născut În 1874) sau catolici progresiști (De Gasperi, Adenauer). Instinctele și interesele lor se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să vedem Europa invadată de barbari În secolul XX și violența Întinzându-se mai departe În Est, trebuie să găsim o cale pentru a pune capăt politicii abuzive a Uniunii Sovietice... Dacă nu ne ocupăm de aceste probleme acum, următoarea generație va trăi În epoca sovietică”. Deși difereau implicit În răspunsurile propuse la acțiunile sovietice, Harriman și Kennan erau perfect de acord asupra a ceea ce făcea Stalin. Alți lideri erau Însă mult mai optimiști, și nu doar În primăvara anului 1945
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Vichy au jucat cum le cânta Germania. Indiferent ce au declarat public, liderii și responsabilii francezi Înțelegeau perfect ce s-a abătut asupra țării lor. La o săptămână după eliberarea Parisului În 1944, un document oficial francez consemna: „Dacă, În generația următoare, Franța va fi supusă la un al treilea asalt, avem motive să ne temem că... se va nărui pentru totdeauna”. Dar aceste declarații nu erau făcute publice. Oficial, politicienii francezi de după război insistau ca țara lor să fie recunoscută
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
imagina o ordine europeană postbelică fără bariere vamale, cu o singură economie și o monedă unică. Viziunea lui Pucheu (Împărtășită de Albert Speer și mulți alții) era o versiune contemporană sub auspicii hitleriste a Sistemului Continental napoleonian și atrăgea o generație Întreagă de birocrați și tehnicieni care se confruntaseră cu dificultatea de a elabora politici economice În anii ’30. Aceste concepții erau cu atât mai tentante cu cât se prezentau ca izvorând din interesul comun paneuropean, și nu ca proiecții particulare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unii oficiali laburiști (În special ministrul de Finanțe, sir Stafford Cripps) au contribuit la succesul conservatorilor În alegerile din anii ’50. Senzația că nu aveai de ales și nu Îți rămânea decât să te Încrezi În guvern făcea ca prima generație a Angliei postbelice să fie, spre deosebire de cea care avea să-i urmeze, „prudentă, timidă, recunoscătoare pentru orice nimic și cu ambiții modeste”, cum Își amintește David Lodge despre anii tinereții. Dar nimicurile cu pricina nu erau de lepădat. Sam Watson
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și producția susținută de tancuri, arme și avioane au transformat URSS Într-o mașină de război surprinzător de eficientă, insensibilă la costurile umane sau bunăstarea soldaților, dar perfect capabilă de un război total. Cohorta birocraților de partid formați În timpul războiului - generația Brejnev - echivala puterea și succesul cu o producție uriașă În industria apărării, model după care avea să conducă țara Încă patruzeci de ani. Vechea metaforă leninistă a luptei de clasă se Împletea acum cu amintiri orgolioase dintr-un război adevărat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din Europa de Est (sud-vestul Poloniei, centura industrială din nord-vestul Bucureștiului) s-au transformat parcă peste noapte: orașe Întregi (ca Nowa Huta, lângă Cracovia) au fost clădite pentru a adăposti miile de muncitori care produceau fier, oțel și mașini-unelte. Industrializarea de primă generație a Uniunii Sovietice din anii interbelici, monolitică și semimilitarizată, se realiza acum, la scară mai redusă, În tot blocul comunist. Ca și cei din Rusia de altădată, comuniștii din Europa de Est reproduceau În versiune prescurtată și accelerată revoluția industrială occidentală din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
relațiile cu Polonia sovieticii abordau un stil circumspect cu care ne vom mai Întâlni era exclusiv o mișcare calculată. Spre deosebire de ceilalți supuși din estul Europei, polonezii erau numeroși; capacitatea și predispoziția lor la răzvrătire Împotriva jugului străin erau cunoscute de generații Întregi de funcționari și ofițeri sovietici, iar dominația URSS le era, evident, mai nesuferită decât altora. Sovieticii erau agasați de opoziția poloneză (rămășițe ale mișcării partizane din timpul războiului au continuat lupta de gherilă Împotriva regimului comunist până la sfârșitul anilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ai ce-i face, uneori oamenii au păreri corecte din motive greșite... Teama de a nu fi Într-o bună companie nu-i expresia neîntinării politice; este expresia neîncrederii În sine. Arthur Koestler Cu o repeziciune ce avea să șocheze generațiile următoare, lupta europeană dintre fascism și democrație, abia Încheiată, a fost Înlocuită de o nouă falie: cea dintre comuniști și anticomuniști. Pozițiile politice și intelectuale pro și contra Uniunii Sovietice au apărut Înainte de divizarea postbelică a Europei. Dar linia care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înșelate s-au transformat În cinism sau În extremism de stânga: o lume polarizată În tabere politice ireconciliabile. Intelectualii europeni de după război erau grăbiți și prea puțin dispuși la compromisuri. Erau tineri. În primul război mondial a pierit o Întreagă generație de tineri. După al doilea război mondial, din scenă a dispărut o cohortă de oameni În vârstă, discreditați. În locul lor au apărut scriitori, artiști, jurnaliști și activiști politici prea tineri ca să fi apucat războiul din 1914-1918, Însă dornici să recupereze
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
al activităților din război, erau neobișnuit de tineri după criteriile europene tradiționale. În Franța, când războiul s-a terminat, Jean-Paul Sartre avea 40 de ani, Simone de Beauvoir 37, iar Albert Camus, cel mai influent dintre ei, doar 32. Din generația veche, numai François Mauriac (născut În 1885) se bucura de o influență comparabilă, tocmai pentru că nu fusese pătat de colaborarea cu Vichy. Dintr-o generație anterioară de personalități italiene rămânea doar filosoful napolitan Benedetto Croce (născut În 1886). În Italia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Simone de Beauvoir 37, iar Albert Camus, cel mai influent dintre ei, doar 32. Din generația veche, numai François Mauriac (născut În 1885) se bucura de o influență comparabilă, tocmai pentru că nu fusese pătat de colaborarea cu Vichy. Dintr-o generație anterioară de personalități italiene rămânea doar filosoful napolitan Benedetto Croce (născut În 1886). În Italia postfascistă, Ignazio Silone, născut În 1900, era printre cei mai vârstnici dintre intelectualii influenți; romancierul și comentatorul politic Alberto Moravia avea 38 de ani, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politic Alberto Moravia avea 38 de ani, iar scriitorul și editorul comunist Elio Vittorini era cu un an mai mic. În Germania, unde simpatiile naziste și războiul Îi seceraseră pe scriitori și intelectuali, Heinrich Böll - cel mai tânăr dintr-o generație de scriitori declarat nouă, care s-a coagulat În „Grupul 47” la doi ani după Înfrângerea lui Hitler - avea numai 28 de ani când războiul a luat sfârșit. În Europa de Est, unde elitele intelectuale din anii interbelici erau mânjite de ultraconservatorism
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
entuziasm despre tinerii italieni care făceau voluntariat În Cehoslovacia. Ideea fascinantă a unui nou Început, adularea unei comunități muncitorești mai mult sau mai puțin reale, admirația pentru Soviete (și atotputernica lor Armată Roșie) constituiau tot atâtea mijloace prin care tânăra generație postbelică se distanța de originile sociale și de trecutul național. Hotărârea de a deveni comunist (sau marxist - ceea ce, În circumstanțele de atunci, Însemna, de obicei, comunist) era luată de timpuriu. Cum mărturisește cehul Ludìk Pachman: „Am devenit marxist În 1943
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
credință - cum observa ulterior Alexander Wat (alt viitor ex-comunist polonez), intelighenția laică din Polonia tânjea după un „catehism subtil”. Dintre studenții, dramaturgii, romancierii, jurnaliștii și profesorii est-europeni, numai o mică parte au devenit comuniști activi, dar ei erau adesea vârfurile generației. Pavel Kohout, care avea să capete În deceniile următoare faimă internațională ca disident și eseist/dramaturg postcomunist, s-a remarcat inițial În Cehoslovacia natală ca suporter ardent al noului regim. În 1969, el Își amintea că Încercase o „senzație de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
-n tărâm Îndepărtat Un drapel peste vechiul Castel: „Adevărul biruiește Întotdeauna!” Vorbele glorios se Împlinesc: Adevărul muncitorilor a-nvins! Viitor de aur țara noastră are. Slavă pentru Gottwald și partid! Slavă! Slavă!1 Acest gen de pioșenie era frecvent În generația lui Kohout. Așa cum observa Mi³osz, comunismul opera pe principiul că scriitorii n-au nevoie să gândească, ci doar să Înțeleagă. Înțelegerea se limita de fapt la angajament, iar tinerii intelectuali din regiune nu doreau mai mult. „Eram copiii războiului”, scria
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Mlynáø (care se alăturase Partidului Comunist Cehoslovac În 1946, la 15 ani), „și, cum nu apucasem să luptăm Împotriva nimănui, am dus mai departe spiritul războinic În primii ani postbelici, când aveam În sfârșit ocazia să ne batem pentru ceva”. Generația lui Mlynáø nu cunoscuse decât anii de război și ocupație nazistă, perioadă În care „erai de o parte sau de cealaltă - nu exista cale de mijloc. Experiența noastră unică ne-a inoculat astfel ideea că victoria concepției corecte Însemna pur
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Statele Unite, care o inventaseră. Viața intelectuală de la Începuturile Republicii Federale nu avea o orientare politică. Opțiunile extremiste de orice fel erau excluse explicit din viața publică, iar tinerii scriitori ca Böll ezitau să se implice În politica de partid (spre deosebire de generația care avea să urmeze). Debușeurile culturale nu lipseau, cu siguranță: până În 1948, penuria de hârtie fusese depășită, rețelele de distribuție reconstituite, peste două sute de publicații literare și politice circulau În Zona Vestică a Germaniei (deși multe aveau să dispară după
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
chiar și unii dintre cei mai fervenți simpatizanți ai fascismului, se formaseră În umbra lui Benedetto Croce. Amestecul crocean de idealism hegelian În filosofie și liberalism de secol al XIX-lea În politică funcționase ca reper etic pentru o Întreagă generație de intelectuali antifasciști, dar părea insuficient În circumstanțele de după război. Italienii se confruntau cu o alternativă brutală: clericalism politizat - alianța dintre Vaticanul conservator (sub Pius al XII-lea) și creștin-democrații sprijiniți de SUA - sau politică marxistă. PCI se diferenția de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
luxul de a refuza să aleagă politic: adevărata libertate consta În acceptarea acestei realități. În cuvintele lui Sartre, „a fi liber nu Înseamnă să faci ce vrei, ci să vrei să faci ceea ce poți”. Altă lecție pe care Sartre și generația lui pretindeau că au Învățat-o din război era caracterul inevitabil - și chiar dezirabil - al violenței politice. Aceasta nu era nici pe departe o interpretare tipic franțuzească a experienței recente: În 1945, mulți europeni traversaseră trei decenii de violență politică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]