40,856 matches
-
-i constituționale erau neautentice: după cum spunea Fassbinder, „democrația noastră nu e câștigată prin luptă; ea a fost instaurată În zona de ocupație occidentală prin decret”. Intelighenția tânără și radicală din Germania anilor ’60 acuza Republica de la Bonn că acoperă crimele generației precedente. Mulți dintre cei născuți În Germania postbelică nu-și cunoscuseră părinții: nu știau cine fuseseră, ce făcuseră. La școală nu Învățaseră nimic despre istoria germană de după 1933 (și nici prea mult despre Weimar). Peter Schneider nu e singurul care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor cu „Vestul” și cu America reprezenta În primul rând un refuz de a asuma apăsătoarea „germanitate”. Efectul era că, pentru copiii lor, ei nu reprezentau nimic. Realizările lor materiale erau pătate de moștenirea morală. Dacă a existat vreodată o generație a cărei revoltă pornea realmente din refuzarea a tot ceeea ce reprezentau părinții - tot: mândrie națională, nazism, bani, Vest, pace, stabilitate, lege și democrație -, aceștia erau „copiii lui Hitler”, radicalii vest-germani din anii ’60. În ochii lor, Republica Federală degaja
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prezent, cât și pentru cea fascistă din trecut. Mai grav, permitea stângii radicale să recicleze ideea că adevăratele victime au fost germanii Înșiși, concepție asociată până atunci cu extrema dreaptă 21. Nu e de mirare, așadar, că În ciuda resentimentelor față de „generația Auschwitz”, tinerii germani din anii ’60 nu erau foarte preocupați de Holocaust. Ca și părinții lor, ei erau jenați de „chestiunea evreiască”. Preferau să solicite cursuri universitare despre Faschismustheorie, ocultând dimensiunea rasistă a nazismului și subliniind mai degrabă legăturile sale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lagărele de concentrare. Uite, părea să spună: mai Întâi au fost victimele lui Hitler, acum trupurile revoluționarilor maoiști, dezgolite demonstrativ. Dacă germanii se pot uita la corpurile noastre, vor putea Înfrunta și alte adevăruri. „Mesajul” - că promiscuitatea adolescenților va forța generația mai vârstnică să fie mai deschisă În privința vieții sexuale, apoi În privința lui Hitler etc. - l-a făcut pe liderul SDS Rudi Dutschke (În această privință, un moralist de stânga clasic) să-i califice pe kommunarzi drept „nevrotici”. și fără Îndoială
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sub auspicile Partidului. Lucru care amintea la rândul său că sursa comunismului era autoritatea Moscovei: importante erau politicile și dispoziția conducerii sovietice. Până În 1964, istoria jumătății de est a Europei a fost scrisă de Nikita Hrușciov. Liderii sovietici din această generație Încă mai credeau În lupta mondială de clasă. Amintirea idealizată a revoluției sovietice, proiectată asupra revoltelor din America Latină, l-a făcut pe Hrușciov să comită gafele care au dus la criza cubaneză din 1962 și care i-au precipitat căderea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lucreze cu - și adesea În - Partidul Comunist. În mare parte de nevoie, desigur, dar și din convingere sinceră. Pe termen lung, această afiliație avea să-i izoleze și chiar să-i discrediteze pe comuniștii reformiști, mai ales În ochii unei generații noi, tot mai influențată de omologii occidentali, care lua ca punct de referință nu trecutul stalinist, ci prezentul capitalist din Vest. Dar, Între 1956 și 1968, momentul revizionist În Europa de Est a Însemnat pentru scriitori, cineaști, economiști sau jurnaliști un scurt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
stabilitate era „stalinismul național”. Era opțiunea albaneză: o societate Închisă, oprimată, condusă tiranic de un autocrat din partidul local, paranoic și atotputernic. Descriere care se potrivea din ce În ce mai mult și României. Hrușciov, care detesta România (sentiment des Întâlnit la rușii din generația sa), Încercase să-i atribuie un rol exclusiv agricol În distribuția internațională a muncii În blocul comunist. Dar șefii de partid de la București nu aveau de gând să se limiteze la aprovizionarea economiilor comuniste mai avansate și prospere cu alimente
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scriitor, Ladislav Mòačko, a publicat o critică usturătoare la adresa lui Novotný și a nomenclaturii de partid, abia deghizată Într-un roman cu titlu transparent, Gustul puterii. În același an, Kundera a publicat Zert (Gluma), un roman neoexistențialist și declarat autobiografic despre generația stalinistă În Cehoslovacia. Acei ani, „era construcției socialismului”, cum i se spunea oficial, deveniseră ținta predilectă a condamnărilor pronunțate de intelectuali: la al IV-lea Congres al Scriitorilor Cehoslovaci, În vara anului 1967, Kundera, Vaculík, dramaturgul și poetul Pavel Kohout
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
retoric. Dimpotrivă: ideea că exista o „a treia cale”, un socialism democratic compatibil cu instituții libere, care să respecte libertățile individuale și scopurile colective, aprinsese imaginația studenților cehi, ca și pe cea a economiștilor maghiari. Diferența dintre stalinismul discreditat al generației Novotný și idealismul reînnoit al erei Dubček era neîndoielnică - chiar și pentru membrii de partid, sau mai ales pentru ei11. Cum afirma Jiøi Pelikán În prefața la al treilea raport despre procesele politice cehe (comandat de Dubček În 1968 și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Prin Statuto dei lavoratori din mai 1970, lucrătorii italieni au câștigat dreptul la protecție Împotriva concedierii nejustificate. Laolaltă, astfel de schimbări constituie o transformare culturală implicită a societății europene; nu era Însă tocmai „revoluția” la care ținteau sloganurile și faptele generației 196818. Acea revoluție fusese de la Început condamnată la pieire. Mișcările care pretindeau că disprețuiesc și detestă „cultura consumului” au fost ele Însele, de la Început, un obiect de consum cultural, reflectând o disjuncție mai amplă Între practică și teorie. La Paris
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reprezentat un moment În care europenii din ambele jumătăți de continent au amorsat abandonul definitiv al politicii ideologice. Așadar, departe de a reînvia tradiția revoluționară, cu simbolurile și limbajul ei pe care se zbăteau să le resusciteze, sloganurile și proiectele generației șaizeciste au fost, după cum constatăm astăzi, cântecul ei de lebădă. În Europa de Est, interludiul „revizionist” și deznodământul său tragic au pus cruce ultimelor iluzii despre marxism ca practică. În Vest, teoriile marxiste și paramarxiste s-au Înălțat În sfera ideilor, pierzând
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se confruntau În anii ’70 factorii de decizie. Criza economică, oricât de circumstanțiale și conjuncturale vor fi fost elementele care au declanșat-o, coincidea cu o transformare de amploare pe care guvernele nu o puteau stopa. În cursul unei singure generații, Europa de Vest suferise o a treia „revoluție industrială”: industriile grele care marcau viața cotidiană cu numai câțiva ani Înainte erau pe cale de dispariție. Dacă minerii, oțelarii, lucrătorii din industria textilă și cea constructoare de mașini Își pierdeau slujbele, nu era numai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și În Scandinavia și În țările de Jos, unde legitimitatea fundamentală a instituțiilor reprezentative nu fost niciodată pusă serios În discuție, degringolada din sistemul monetar internațional, Împotmolirea vizibilă a economiei postbelice și dezinteresul electoratului tradițional au reușit să zdruncine Încrederea oarbă a generației de după război. Dincolo de accesele nebuloase de neîncredere și scepticism exista o amenințare foarte reală și, credeau contemporanii, foarte prezentă. După al doilea război mondial, conflictele civile și violența deschisă au ocolit Europa de Vest. Forțe armate au fost desfășurate cu urmări crâncene
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o sectă politică marginală care denunța Republica Irlandeză incompletă și, prin urmare, nelegitimă, reiterându-și În același timp aspirația „revoluționară” de a crea o Irlandă nouă, radicală și unită. Retorica Îmbâcsită și anacronică a organizației nu avea succes la o generație mai nouă de recruți (printre care tânărul de 17 ani Gerry Adams, născut la Belfast și Înrolat În 1965), mai interesată de acțiune decât de doctrină: ei și-au format propria organizație, IRA „Provizorie”8, clandestină. „Provizoriii”, recrutați În special
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au ucis pe străzile orașului Derry 13 civili. În același an, 146 de membri ai forțelor de ordine și 321 de civili au fost uciși În Ulster, și aproape 5.000 de oameni au fost răniți. Stimulată de o nouă generație de martiri și de Îndârjirea adversarilor, IRA Provizorie a orchestrat o campanie ce avea să dureze 30 de ani, În cursul căreia a Împușcat, bombardat și mutilat soldați și civili, În Irlanda de Nord și În Marea Britanie. S-a organizat cel puțin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Germania de Vest, energia emoțională investită În ura față de Republica Federală avea surse mai adânci și mai ascunse decât giumbușlucurile retorice prost adaptate ale radicalismului de secol al XIX-lea. Dorința de a prăvăli edificiul securității și stabilității În capul generației părinților era expresia extremă a unui scepticism mai general, În lumina trecutului recent, cu privire la credibilitatea locală a pluralismului democratic. Nu e o Întâmplare, așadar, că „teroarea revoluționară” a luat forma ei cea mai amenințătoare În Germania și Italia. Legătura dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
capitalismul american. „Crimele de război” erau acțiuni ale americanilor - Împotriva vietnamezilor, de exemplu. Un „nou patriotism” Înflorea În Germania de Vest: ca o ironie a sorții, Baader, Meinhof și prietenii lor, a căror revoltă violentă viza inițial patriotismul narcisiac al generației părinților lor, au fost recuperați de reverberațiile aceleiași moșteniri naționaliste. Nu-i deloc surprinzător că Horst Mahler, unul dintre puținii teroriști de stânga din RFG care au supraviețuit, a sfârșit trei decenii mai târziu la extrema dreaptă a spectrului politic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
italian Elio Vittorini observa cândva că, de la Napoleon Încoace, Franța s-a dovedit impermeabilă la orice influență străină În afară de filosofia romantică germană - lucru la fel de adevărat În 1957, când remarca a fost făcută, ca și 20 de ani mai târziu. Dacă generația precedentă, cu sensibilitatea ei umanistă, fusese atrasă de Marx și Hegel, posomorâtul deceniu al șaptelea a fost sedus de un filon mult mai sumbru din gândirea germană: scepticismul radical al lui Michel Foucault era În mare măsură o variantă a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
germană, după ce trecuse prin gândirea socială franceză, a ajuns În criticismul cultural englez (formele sub care le era cunoscută celor mai mulți cititori din acea vreme), vocabularul său inerent dificil dobândise un grad de opacitate expresivă care a atras irezistibil o nouă generație de studenți și profesori. Tinerii profesori angajați pentru a popula universitățile recent extinse absolviseră ei Înșiși facultatea În anii ’60, crescând În miezul tendințelor și dezbaterilor de atunci. Dar, dacă universitățile europene din deceniul anterior erau preocupate de teorii grandioase
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a popula universitățile recent extinse absolviseră ei Înșiși facultatea În anii ’60, crescând În miezul tendințelor și dezbaterilor de atunci. Dar, dacă universitățile europene din deceniul anterior erau preocupate de teorii grandioase pe diverse teme - societatea, statul, limbajul, istoria, revoluția -, generației următoare nu-i mai rămăsese decât Teoria. Seminariile de „Teorie culturală” sau „Teorie generală” au aruncat În aer barierele convenționale ale disciplinelor, respectate anterior chiar și În dezbaterile stângii academice. „Dificultatea” a devenit măsura seriozității intelectuale. Comentând fără iluzii posteritatea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să zică. „Vă place, nu vă place, noi suntem ce a mai rămas din ei.” Rebeliunea muzicală consta În piese furioase ce denunțau „hegemonia”, al căror fals conținut politic masca eviscerarea cronică a formei muzicale 14. Dacă politica și muzica generației punk erau contrafăcute, cinismul lor, În schimb, era cât se poate de real și cinstit dobândit. Ei constituiau doar extremitatea Înverșunată și lipsită de talent a unui Întreg spectru de revolte: față de trecut, față de autoritate, față de personalități și evenimente de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anotimp al pastișei. XVtc "XV" Politica Într-o cheie nouătc "Politica Într‑o cheie nouă" „Je déclare avoir avorté.” („Declar că am făcut un avort.”) Simone de Beauvoir (și alte 342 de femei) (5 aprilie 1971) În cel mult o generație, partidele comuniste francez și italian fie vor rupe legăturile cu Moscova, fie se vor micșora până la irelevanță. Denis Healey (1957) Prin acest Tratat nu pierdem decât ce am irosit, oricum, de mult. Cancelarul Willy Brandt (august 1970) Când două state
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Între 1960 și 1996 cu aproape 60%; Italia, Germania de Vest și Olanda aveau cifre apropiate. În câțiva ani de la reformele anilor ’70, nici o țară vest-europeană În afara Irlandei nu avea o rată a nașterilor suficient de mare pentru a Înlocui generația precedentă. În Marea Britanie, rata anuală a nașterii a scăzut În cele trei decenii de după 1960 de la 2,71 la 1,84 copii pentru fiecare mamă, iar În Franța, de la 2,73 la 1,73. Femeile măritate preferau din ce În ce mai mult să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Gabčíkovo-Nagymaros a devenit o sursă semnificativă de opoziție internă pentru guvernul de la Budapesta - și un impas major În relațiile dintre cele două state „vecine și prietene”3. În Cehoslovacia, o inapetență mai veche pentru modernitatea tehnologică a fost transmisă noii generații de intelectuali prin scrierile filosofilor Jan Patočka și Václav Bìlohradský; cel din urmă a scris după 1970 din exil (În Italia), iar cugetările sale neo-heideggeriene erau citite În țara de origine În samizdat. Ideea că efortul de a supune și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
frontiera din Berlin; iar America refuza, după cum a confirmat președintele Lyndon Johnson În octombrie 1966, să mai fie constrânsă În politica externă de principiul reunificării germane viitoare. Mesajul era limpede: În loc să ceară soluționarea „problemei germane” ca precondiție a destinderii, noua generație de diplomați germani trebuia să-și inverseze prioritățile dacă dorea să-și atingă scopul. Dorința lui Willy Brandt de a renunța la convențiile politicii vest-germane se baza În mare parte pe experiența lui ca primar al Berlinului de Vest. Nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]