5,945 matches
-
nu-l mai poate ignora. Cum se explică însă teribila rezistență pe care i-o opune de atâta timp, chiar cu riscul de a destabiliza țara? Regimul comunist s-a impus în numele unei doctrine ce se voia definitivă și infailibilă. Orgoliul puterii l-a făcut nesimțitor la nevoile celor de jos și opac față de evenimentele în curs pe plan mondial. Stafia evocată de Marx acum un secol și jumătate, izgonită din alte regiuni, părea să afle adăpost sigur la noi, într-
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
însă care se plătește individual. Neșansa noastră a fost că echipa de la vârf, recrutată în bună măsură din sfera nomenclaturii, să nu priceapă că lumea se mișcă în altă direcție și că orice întârziere, orice ocol, indiferent de motiv, costă. Orgoliul originalității à tout prix în materie costă enorm. Azi ni se spune că e perimată monarhia constituțională, al cărei aport la crearea României moderne a fost totuși esențial și care continuă să fie, în alte țări, o formulă eficientă și
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
tace, dar consimte în adevăr? Azi știm că tăcerea e un alt fel de discurs, care de-alungul istoriei și-a dobândit o anume elocvență. Există o retorică a tăcerii. Când lupta pentru bine nu e posibilă cu armele comune, slăbiciunea, orgoliul, sapiența, nebunia se comportă diferit. Una se supune pur și simplu, alta plânge ori se agită, dacă nu știe să suporte. Tăcerea e, în viziunea unui moralist, lotul înțelepciunii, cel mai bine plasat și în scara de valori ce se
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
îndoială, o alegere dramatică. Tânărul filosof renunța la comodități firești într-o lume așezată, deprinsă cu rânduiala, cu recunoașterea muncii oricui, pentru a încerca să pună temelie solidă culturii din patria sa. Jertfea performanța personală, de natură a mulțumi un orgoliu de rând, pentru a se înhăma la o trudă sisifică, ale cărei mizerii nu le punea nici bănui. Desigur, Maiorescu nu era primul silit la un atare sacrificiu. G. Lazăr, între alții, se recomandă numaidecât ca un destin analog. Kogălniceanu
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
alături de alte scrieri. Nu era firesc oare să se vorbească și de influența română în Apus? Se va spune mai târziu despre câțiva dintre cărturarii noștri care au scris în limba respectivă că "ei au românizat oarecum Franța". Fără fals orgoliu și dorința de a supralicita însușirile de care ne-am învrednicit în istorie (n-au fost toate bune), trebuie să constatăm o tendință de a se democratiza istoria prin deplasarea interesului de la eveniment și erou la viața anonimă, la masele
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
popor la statutul de simplă populație. În tot cazul, dreptatea pe care culturile "mici" caută să și-o facă în vremea noastră și vor căuta cu atât mai mult în viitor, nu trebuie să ducă la exclusivitate. A înlocui un orgoliu prin altul, o injustiție prin alta e la fel de condamnabil. Cultura impregnată de "viziunea învingătorilor" spunea J.M. Domenach, nu trebuie să facă loc unei viziuni de "învinși". Echilibrul spiritual la care se cuvine să aspirăm în mod firesc trebuie să se
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
profesionalism" și iubitorul de lume Sábato, căruia nu i-a fost străină nici una din ipostazele absolutului: singurătatea, iubirea, moartea. Exponenți ai unor popoare mici, susceptibili, așadar, că aparțin și unor literaturi mici încă o rațiune de a fi nefericiți -, pentru că "orgoliul unui om născut într-o cultură mică este întotdeauna rănit"5, atât Cioran, pesimist nevindecabil, cât și Sábato, pesimist cu speranță, spun ceea ce alții refuză și să gândească, având curajul să adune, unificând-o, întreaga lume, "măcar așa adevărul să
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
a devenit Cioran un specialist al obsesiilor, cum afirma chiar el la începutul cărții Mon pays? Puțini scriitori au plătit pentru profesia și convingerile lor un pret atât de scump și dureros că argentinianul Ernesto Sábato. La început, a fost orgoliul de a refuza fanatismul politic și falsă glorie științifică, urmat de marginalizare și suferințe. A urmat zbaterea interioară pentru a ajunge la o concepție proprie unificatoare a lumii și salvatoare a omului; în sfârșit, efortul imens de a plăsmui o
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
ci ca să-i vindece pe oameni. Novalis spunea că filosofia este într-un cuvânt dor, este dorința de a fi peste tot ca acasă, iar pentru că mintea umană să fie peste tot ca acasă, trebuie să accepte să renunțe la orgoliul sau, înlocuindu-l cu altceva, care va părea, în mod curios, lipsit de sentiment și simplist din punct de vedere intelectual. Singurul lucru de care e nevoie spune, cu multă ironie, filosoful american John Cage, citat de Susan Sontag este
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
Isus. Creștinii l-au aruncat pe o linie moartă și l-au făcut de râsul bărbaților. De-ar fi spus el o singură dată adevărul, fiul ar fi rămas un evreu obscur. Triumful creștinismului își are originea în lipsă de orgoliu a unei virilități"6. Creștinismul este o religie a răbdării, a așteptării, spune Cioran, pentru creștini, această viață este o punte spre adevărată viața, cea trăită alături de Dumnezeu. Omul trebuie să dovedească pe parcursul vieții, prin faptele sale, că merită să
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
lui Dumnezeu. Or, spune Cioran, nu numai că acesta nu a reușit nicicum să răscumpere suferință umană, pentru că omul continuă să sufere și după el, dar a și reușit să le ia oamenilor singura modalitate de a lupta contra suferinței: orgoliul. Normalizând suferință, făcând din această o condiție de acces la divinitate, căreia i se supune el însuși, Cristos le interzice oamenilor să-și conceapă suferință că pe o alegere, nu divină, ci intimă, ca armă cea mai potrivită împotriva mediocrității
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
dacă ne-am mântui, ni s-ar lua motivele de a mai suferi. Este ca și cum spune Cioran o dată mântuiți, ne-ar fi frică să nu fim dați deoparte de divinitate și am prefera o rătăcire pentru a ne împlini un orgoliu absolut. Cu toatea acestea, nu există nimeni care să nu privească pierderea mântuirii că pe cea mai mare ocazie pierdută, precum nu există nimeni care "să nu se îmbujoreze în visul alb al transfigurării. Și aceasta situatie e atat de
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
S-a văzut în el un mistic "sans absolu", un om care nu crede în nimic. Potrivit lui Patrice Bollon 25, Cioran rămâne definitiv condamnat la necredința, pentru a se fi ridicat împotriva spiritului de umilință propovăduit de creștinism, la care orgoliul sau nu putea să adere. Patrice Bollon nu vrea să vadă în rechizitoriul, cu adevarat fulminant, pe care Cioran îl face creștinismului o iubire ignorată, reversul unei dorințe ardente de comunicare; după el, Cioran ar reveni la teme mistice doar
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
chinuri veșnice?" spune Pascal 37. Este un Dumnezeu calculat, rece, care duce prea departe actul pedepsirii fiului său de către om. A greși e omenește, spun anticii, Dumnezeu poate să ierte, însă nu se întâmplă așa, spune Cioran, care vede în orgoliul divin un păcat mai mare decât crucificarea Mântuitorului de către om: "Cum să gândești că o rugăciune ar fi altceva decât un monolog, ca un extaz ar avea valoare dincolo de el însuși, că i-ar pasă vreunui zeu de mântuirea sau
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
Franței, "La France éternelle", cum o numește, a cărei istorie nu a fost decât desfășurarea concretă a unei misiuni pe care o avea în sânge și o înfăptuia natural. Există la Cioran o veritabilă frică de succes, el are chiar orgoliul eșecului: "i-am spus lui Arșavir că, fără orgoliul eșecului, viața ar fi aproape insuportabila"98, găsește satisfacție în a spune că aparține unei nații pentru care eșecul este endemic. Cioran își reneagă strămoșii, "neam de fataliști", dar își reneagă
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
istorie nu a fost decât desfășurarea concretă a unei misiuni pe care o avea în sânge și o înfăptuia natural. Există la Cioran o veritabilă frică de succes, el are chiar orgoliul eșecului: "i-am spus lui Arșavir că, fără orgoliul eșecului, viața ar fi aproape insuportabila"98, găsește satisfacție în a spune că aparține unei nații pentru care eșecul este endemic. Cioran își reneagă strămoșii, "neam de fataliști", dar își reneagă, în același timp, propriul trecut: "Cât de adevărat este
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
A da existenței expresie caracteristică lui Cioran, care implică și divinizarea ființei care face acest sacrificiu, pentru că aceasta repeta gestul primordial al Creatorului"72. Acest sacrificiu, deși nu îi aduce lui însuși salvarea, dar altora, da, Cioran îl proclama cu "orgoliu luciferic": "Este moartea mea cea care este condiție de supraviețuire sau de naștere a valorilor sau a unei ființe"73. Pentru Sábato, iubirea îmbracă forme diferite. Este emoționantă dragostea pe care omul-Sábato o are pentru semeni, compasiunea să pentru suferință
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
este prima manifestare de artă națională populară îi vor deschide apoi toate porțile, ca reprezentant al creolului în epoca amploarei imigrației de europeni în Río de la Plata. Din 1910, tangoul începe să se cunoască în Paris, ca semn distinctiv al orgoliului argentinian. Intelectuali de primă mărime, ca Borges, Sábato, Cortázar, scriu texte de tangouri, ca oglindă inevitabilă a psihologiei locuitorului din Río de la Plata. Metafizica tangoului se naște dintr-o fericită alianța dintre specific și dobândit. Prima sa fizionomie muzicală este
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
prin prisma sexului, există în tangou un resentiment erotic și o manifestare a sentimentului de inferioritate a noului argentinian, pentru că sexul este una din formele primare ale puterii. Machismul, trăsătură intrinseca a portenului, îl "obligă" pe bărbatul argetinian să aibă orgoliu în fața celorlalți, care îl judeca și îl ridiculizează în funcție de femeia pe care o are lângă el; de aceea, are resentiment față de ceilalți, dar, în realitate, acesta nu este decât aspectul exterior al resentimentului pe care îl are față de propria-i
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
are sensuri cu mult mai profunde, locatarul transformându-se "într-un observator detașat, situat, cu o inevitabilă trufie, deasupra oamenilor și lucrurilor", cum spune Vartic 100. Că și Hesse, mai tarziu, care se uită prin lucarna îngustă, cu sentimentul de orgoliu al observatorului care privește de la înălțime. Deși spre sfârșitul vieții Cioran îi mărturisește lui Liiceanu că a obosit să mai denigreze universul, iar a scrie este un chin, pentru că ce vede este cutremurător, nu poate renunța la voluptatea de a
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
atât de mare între publicarea operelor sale: "V-am spus că a scrie este pentru mine e o tortură, nu este o plăcere, nici o distracție. Faci niște schițe, pe unele le publici, însă eu prefer tabloul terminat. Din modestie sau orgoliu, nu știu, eu nu mă simt obligat să public aceste experiențe intermediare. Dacă genii că Stendhal n-au lăsat decât două cărți, dacă o minune că Cervantes trece în eternitate cu o singură opera, de ce să le cerem să scrie
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
și dascălul sau, se arătă interesat de fenomenul Gărzii de Fier și fascinat de figură liderului acesteia, în care vede "un gospodar instalat în absolut", care, "într-o nație de slugi, a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul". Prin el, continuă, exaltat, Cioran, "peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuita de esențial", unde "suferință devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În câțiva ani, România a cunoscut o palpitație tragică, a cărei intensitate ne
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
înțeleagă ceva din zbaterile veacului în care s-a născut? În 1937 este deja hotărât să se stabilească în Franța, poate ca să depășească "neajunsul de a se fi născut" într-o nație mică, "fără destin", așa cum spune de multe ori. "Orgoliul unui om născut într-o cultură mică este întotdeauna rănit" sunt cuvinte pe care Cioran le-a scris într-una din cărțile sale de tinerețe și, după Gabriel Liiceanu, "pot să ne dea cheia, daca nu a operei sale franceze
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
o fațadă, un rezultat al disperării omului în fața neantului. Lucrurile sunt înșelătoare pentru că sunt raportate ori la simțuri, care pot să fie iluzorii, ori la rațiune, care, prin logică internă, poate da greș, conceptele pe care le folosește nefiind operante. "Orgoliul filosofic e cel mai stupid dintre toate. Dacă printr-o minune oamenii ar adopta cândva toleranță, singurii care n-o vor dori, nici nu vor beneficia de ea vor fi filosofii. Căci o viziune despre lume nu poate să se
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
data aceasta categoric sabatiene: organizarea râului într-o putere subterană care guverneaza prin intermediul Sectei Orbilor și agravarea caracterului demonic al lui Fernando 88, care înlocuiește irascibilitatea lui Castel cu un sinistru complex: furia împotriva celorlalți, disprețul față de sine însuși și orgoliul de a fi o canalie, culminând cu degradarea generalizată din ultimul român sabatian, Abaddón, Exterminatorul, care îl atacă chiar pe autor, obligându-l să coboare printre personajele sale și să împărtășească tragică lor cădere. În faza să ultima, râul la
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]