4,389 matches
-
strigătele și trosnetul focului ce devasta satul pierdut printre pădurile din Gallia Narbonensis. Rotocoale de fum negru se ridicau spre cer, împinse de un vânt prevestitor de rele. Prin perdeaua aceea deasă care acoperea totul, se contură tot mai clar silueta unui soldat roman. Era scund și îndesat, înspăimântător cu darda ce-i străpungea ochiul, o suliță înfiptă în umăr și alta în coapsă. El însă continua să înainteze încet, cu pași greoi, cu buzele crispate de durere și efort, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
chemare îndepărtată, pe care o recunoscu: a cocoșilor sălbatici. În jur domnea o liniște adâncă. Se gândi la Velunda. Îi despărțeau timpul și depărtarea, îi uneau nostalgia și dorința. Deodată, în fundul peșterii, calul începu să lovească nerăbdător pământul cu copitele. Silueta lui Lurr, ghemuit în prag, se profila întunecată pe zăpada ce sclipea în soarele dimineții. Rădăcinile copacilor căzuți desenau pe cer o lume răsturnată. Valerius se ridică. Răsuflarea i se prefăcea în abur în aerul dimineții de decembrie, în timp ce își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
că participase la uciderea guvernatorului Germaniei Inferior, dar reușise să-și dovedească nevinovăția și se întorsese la ai lui. Deodată, Tarosh dădu drumul lăncii și îl apucă pe Valerius de braț. Îl examină lung, din cap până-n picioare. Îi observă silueta zveltă sub veșmântul scurt de blană, umerii lați, puternici. Îi privi atent chipul. Când întâlni privirea lui Valerius, zâmbetul îi dispăru. — Ești un om care se teme, zise încruntat. — Eu sunt medic, ți-am mai spus... Sunt un om care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
acoperi gura. Dacă nu taci, ești mort. Am un pumnal. Valerius îi simți vârful împungându-i gâtul. — Fă cum îți spun. Cu o smucitură, omul din spatele său îl făcu să se ridice. Lui Valerius i se păru că zărește o siluetă zveltă dispărând în întuneric, în fundul grajdului. Ajunse afară, în lumina lunii, strângându-și traista la piept, cu pumnalul atingându-i șoldul și prins de după umeri de agresor, care-i îndruma pașii. Nimeni n-ar fi băgat de seamă ceva neobișnuit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Ține-ți gura. Valerius își așeză mai bine brațul gladiatorului pe umăr și-l strânse cu putere. Drumul mergea acum pe malul lacului, cenușiu sub zăpada care cădea. Toate culorile din jur erau stinse, iar pământul se confunda cu cerul. Silueta întunecată a lui Lurr apărea și dispărea după trunchiurile pinilor de pe partea dreaptă a drumului și în vegetația de pe malul lacului, în stânga. Cei doi cai erau priponiți sub un mic acoperiș, lângă o îngrăditură. Al lui Valerius, un cal iberic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
când simțeam că m-am cufundat undeva, din ce în ce mai jos... Tocmai când mi se părea că m-am distrus pe mine însumi, am văzut în spatele dușmanilor împotriva cărora luptam cu furia unui uragan... așa, deodată, am văzut înaintând spre mine o siluetă sinistră... Un om. Purta o toga praetexta și niște păsări ciudate se roteau deasupra capului său. Nu puteam să-i văd chipul, căci era ascuns de mantie. Când a ajuns în fața mea, și l-a descoperit: era un chip cinic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
gol, uns cu ulei. Antonius simțea frigul arzându-i pielea, simțea piatra înghețată sub picioarele goale. Într-o mână ținea daga, iar în cealaltă - scutul. În liniștea templului se auzeau timpanul și răsuflarea grea venind de nu se știe unde. Siluetele albe, mascate, nemișcate ce stăteau aliniate de-a lungul pereților păreau niște entități supranaturale. Pentru a-și liniști bătăile inimii, încercă să se concentreze asupra marelui ochi albastru, cu o privire teribilă, pictat pe peretele din fața lui. În lumina tremurătoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
se ivi, puțin câte puțin, luminat de torțe, altarul în formă de bazin. Antonius se întoarse și privi în jur. Spera să-l vadă pe Errius, să-i întâlnească privirea prietenoasă, însă îl văzu doar pe oficiantul care dispărea printre siluetele nemișcate de pe bănci, toate la fel, cu chipurile acoperite de măști identice, strălucind sinistru în penumbră. Măști de corb și de leu. Fantele din dreptul ochilor lor lăsau să se vadă doar niște priviri indescifrabile. Simți bătăile puternice ale unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
se apropie din spate. Un bărbat. Chipul îi era acoperit de o mască neagră. Mantia în care era înfășurat din cap până în picioare era tot neagră, brodată cu alb. În aceeași clipă, în fața lui se ridicară din altar trei umbre. Siluetele a trei bărbați să zăreau, întunecate, în lumina slabă a torțelor. Chipurile lor erau acoperite de măști. În clipa următoare, Antonius își dădu seama că erau înarmați. Se puse imediat în gardă, în timp ce sunetul timpanului devenea tot mai puternic. Antonius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
dar poate că era doar croncănitul stolului de corbi care trecură prin fața lui, atingându-l cu apripile lor negre. — Iată-mă. Sunt eu, Velunda. Lângă un frasin cu trunchiul scorburos, se vedea în penumbră strălucirea unei mantii ce învăluia o siluetă înaltă, fragilă. Torentul izvora de la rădăcina frasinului, forma o baltă, apoi își continua drumul prin zăpadă, îngust ca și cum malurile lui n-ar fi fost niciodată îndepărtate unul de altul. Abia în clipa aceea Vitellius își dădu seama că ieșise din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
corbii înțelepți ce au în grijă ciclul lunar începuseră, potrivit credinței populare, să micșoreze discul luminos, lovindu-i marginile cu ciocul, un om ieși pe furiș din satul batavilor. Câteva ceasuri mai târziu se afla într-o tavernă, în fața unei siluete masive înfășurate într-o mantie. În localul luminat de strălucirea câtorva lămpi și de focul din cămin nu mai era decât hangiul. — A avut loc o adunare, la două nopți după ritul funerar în cinstea preotesei, spunea bărbatul în timp ce hangiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ducându-și mâna la piept. Sufletul nu moare dacă ne îndeplinim datoriile, dacă luptăm împotriva Răului. Așa dobândim viața veșnică. — Viața veșnică... Valerius privi în jur. De partea cealaltă a pârâului pe malul căruia înfloriseră narcisele și margaretele văzu o siluetă albă alunecând printre stejari. Strălucirea luminii în părul blond... O mână ridicată ușor, un semn... Era Velunda. — Ce s-a întâmplat? Antonius se uită la Valerius, care contempla malurile înflorite ale pârâului. Fratele său clătină din cap, fără să răspundă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Întoarce-te“, o rugă. „Știu că ai să te întorci.“ Simțea căldura părului și a trupului ei, căci Velunda stătuse lângă el. În lumina ce pătrundea prin ferestruica de sus, de lângă tavanul celulei, zări pe perete câteva desene grosolane reprezentând siluete feminine și inscripția morituri te salutant, zgâriată pe piatră nu se știe cu ce instrument, pentru că toți intrau dezbrăcați în celulă. Închise ochii. Dacă Manteus credea că o să-l înduplece lăsându-l să sufere de foame, se înșela. Valerius știa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
nou se ridică. Își dădea seama că înăuntrul lui se petrecea ceva: dispărea acea rezistență care până atunci îl împiedicase să țină o armă în mână și să lupte. Fiecare mișcare de atac sau de apărare era firească. Cele patru siluete care se învârteau în jurul lui într-un dans mortal nu-l mai speriau. Când primi o lovitură de trident în umăr, nu ținu seama de durere și continuă să-și urmărească adversarii. — Și totuși... zise într-o seară Valerius. Stătea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
a trebuit să construiți cu mâinile voastre două arene în care au loc rușinoasele munera ale lui Vitellius? Tăcu. Nimeni nu observase că se lăsase noaptea. Servitorii care trebuiau să aprindă torțele stăteau nemișcați, privindu-l pe Antonius, a cărui siluetă părea gigantică în întuneric. Legatul mergea înainte și înapoi, de la masa comandanților la grupul soldaților. Pașii lui răsunau ciudat, cu un ritm constant, ce părea să cheme din adâncurile pământului sau din cer spiritele războinicilor ce muriseră la Bedriacum cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mână. O luă la fugă, încercând să-l ajungă din urmă pe Vitellius, dar mulți i-o luară înainte, tăindu-i calea. Toți voiau să-l prindă pe împăratul înlăturat de la putere, care dusese poporul la ruină. Se strânseră în jurul siluetei înalte, sinistre, și-i smulseră mantia neagră. Îi recunoscură imediat chipul, pentru că îl văzuseră de nenumărate ori, nu doar la Ludi, ci și la adunări, pe străzi, la ceremoniile publice, căci Vitellius voise să-l imite pe marele Augustus, potrivit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ce credeau în pax romana, cei ajunși în mizerie din cauza războiului civil, cei ce luptaseră și își dăduseră viața pentru idealurile vechilor tradiții. Privi în jur. Oamenii tăceau. Le văzu chipurile crispate, luminate de torțe. Printre soldații călare, ale căror siluete se decupau pe cerul înnorat, îl recunoscu pe Antonius și i se păru că simte focul privirii sale ațintite asupra lui. Își dădu repede seama că fratele său era rănit. Strânse sabia cu mai multă putere. Mulțimea aștepta într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
o nouă surpriză ? Da. în premieră univesală voi efectua un salt creștinesc. De unde și...prezența lumânării, nu ? Mda. Decât să mi-o țină alții, mai bine...singur. Întrerup pentru o clipă micuțul interviu pentru că mi-a intrat ceva în ochi: silueta plină de farmec a asistentei Maestrului, domnișoara madam Paloma. Merci pentru înțelegere. Dragă Maestre, observ că acrobatul prinzător Maestrul Gutză Simplon, este tot mai nerăbdător. Vă face semne disperate să vă aruncați ! Să vă prindă !! Nu vă e teamă că
CÂINELE DIZIDENT by Aurel Brumă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/505_a_1289]
-
cu ruj strident Întins provocator pe tot obrazul, Împreună cu care mă uitam seara la televizor la meci. Un măr În floare. Naveta pe care-o reluasem de curînd, gîndul reconfortant al sinuciderii, coperta primei mele cărți, iepurele personal de la dispensar, silueta superbă a Mașei, ochii, părul, seringa cu care dormea sub pernă, cronicile pe care le-așteptam cu Înfrigurare prin reviste, năpîrlirea, rostul vieții. Greu de spus dac-am căutat o noimă acestei lumi pentru a mă salva, cred că n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
atîrnă gravuri ce explică modul de utilizare al aparatelor, le utilizau plini de rîvnă, conții, din vîrful unui turn admirăm orașul, e frig, a Început lapovița, studiem prin lunetă catedrala Saint Bavon, Înaintea căreia se află o sculptură modernă, cinci siluete din bronz, netede verzui, rugîndu-se În genunchi. La Bruges ploua mărunt. Însă Înainte de-a intra În oraș, n-am putut refuza propunerea lui Arie de a vizita celebra clinică universitară, cea mai mare din Europa, degeaba i-am spus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
așa suntem și noi, noi toți, domnule filozof: nu numai indestructibili, cum spuneai, ci și irecognoscibili... Dar văd că ești așteptat, adăugă întorcînd capul. În semiîntunericul care prevestea zorile, Darie zări la vreo douăzeci de metri, în plin câmp, o siluetă familiară, pe care nu izbutea totuși s-o identifice. Mult mai departe, în direcția șoselei pe care o traversaseră în noaptea aceea, se întrezăreau grupuri răzlețe, înaintînd încet, parcă ar fi șovăit. - Și trebuie să mă duc și eu, continuă
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
până atunci, un hohot continuu, cristalin, irezistibil, pe care, chiar dacă ar fi încercat, nu și-l mai putea opri. Începuse să se plimbe prin fața oglinzii, descoperind necontenit alte scorburi și alte stânci, și liane cu flori nemaiîntîlnite și, printre ele, siluete neverosimile ale invitaților, cu paharele de șampanie (înalte cât o cizmă sau largi cât găleata) în mână, având în mijlocul lor jilțul în care se odihnea, hieratic, Generăleasa, și acum râdeau și ei, un râs la început timid, puțin speriat, dar
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
Wemedge, spuse Kate, fă o săritură, nu vrei? Una ca lumea. Stăteau cu spatele sprijinit de un stîlp. — Una fărĂ zgomot, Wemedge, Îi spuse Odgar. — Bine. Șiroind de apă, Nick se duse către marginea trambulinei, repetîndu-și În minte săritura. Două siluete negre În Întuneric, stînd la capătul celălalt al trambulinei, Odgar și Kate Îl priviră cum se balansează și apoi Își face săritura pe care o Învățase urmărind o vidră. În apă, În timp ce se-ndrepta spre suprafață, Nick se gîndi: „Doamne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412]
-
e, n-avem. Cred că nici nu există prin partea asta din Boyne City. Se ascunseseră În magazie și Îi priveau pe cei doi bărbați care stăteau la o masă pe verandă. Luna nu apăruse Încă, așa că era Întuneric, dar siluetele celor doi bărbați se profilau În lumina care venea de pe lacul din spate. Acum nu vorbeau, Își rezemaseră coatele pe masă. Apoi Nick auzi cum cuburile de gheață răscolite se loveau de pereții găleții. — Nu mai e bere, spuse unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412]
-
vesel. — Mai taci. SÎnt vesel rău. — Bine, spuse Red. Ia sticla asta și cîrnatu’ și-ți spăl cămașa cît ai zice pește. Mersi mult, spuse Claude. L-am Împărțit pe jumătate și niciunuia nu-i plăcea partea sa. Peisaj cu siluete, o povestire legată de războiul civil din Spania, a fost scrisă În jurul anului 1938 și a fost una din povestirile pe care Hemingway ar fi vrut să le includă Într-un volum propus editorului Maxwell Perkins printr-o scrisoare din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412]