5,184 matches
-
stiliste. în principiu, stiliștii au aceleași date ale credinței ca și ortodocșii de stil nou. Există însă anumite diferențe, cum ar fi cele sintetizate de Constantin Cuciuc: a) rânduiala sărbătorilor calendaristice este cuprinsă în Pascalie. Ea a fost realizată la Sinoadele de la Niceea i (325) și antiohia (345). Or, această rânduială nu se schimbă; b) în conformitate cu canoanele apostolice, preoților nu li se permite să facă politică; c) Biserica Ortodoxă de Stil vechi nu admite incinerarea morților; d) recomandă „portul mustății de către
Sociologia religiilor: credințe, ritualuri, ideologii by Nicu Gavriluță () [Corola-publishinghouse/Science/610_a_1439]
-
Biserica. Mai mult, condiția vieții feminine nu este văzută ca fiind compatibilă cu viața spirituală religioasă și, cu atât mai puțin, cu o funcție de conducere în bisericile creștine. Decizia de a hirotonisi femei a fost mai apoi asumată și de Sinodul Bisericii anglicane, în 1992. Cele două biserici protestante nu sunt singurele care admit femei preoți, cu sau fără funcții de conducere. Din acest grup mai fac parte armata Salvării și unele biserici afro-caraibiene, Biserica reformată unită și Biserica Metodistă, respectiv
Sociologia religiilor: credințe, ritualuri, ideologii by Nicu Gavriluță () [Corola-publishinghouse/Science/610_a_1439]
-
alcoolul, instrumentele muzicale, spectacolele și distracțiile”. O altă ramură este formată de metodiștii liberali. Aceștia nu mai sunt vegetarieni și „acceptă valorile culturale, spiritul modern”. caracteristicile specifice cultului metodist sunt: * respinge Sfânta Tradiție a creștinismului clasic. Trimiterea este la hotărârile Sinoadelor Ecumenice și la scrierile Sfinților Părinți. * Biblia este valorizată ca fiind „singura sursă de cunoaștere a lui Dumnezeu...”. * Dintre cele șapte taine creștine, metodismul acceptă doar două: botezul și Împărtășania. * Din cadrul Sfintei Treimi, metodismul privilegiază importanța și rolul Sfântului Duh
Sociologia religiilor: credințe, ritualuri, ideologii by Nicu Gavriluță () [Corola-publishinghouse/Science/610_a_1439]
-
29. Alexandru Lapedatu o considera o necesitate, declarând: ,,Crearea Patriarhatului Român e reclamată e situațiunea actuală de superioritate numerică și morală a Bisericii Ortodoxe Române față de celelalte biserici ortodoxe străine”30. La ședința solemnă de la 4 februarie 1925 a Sfântului Sinod de proclamare a Patriarhatului Bisericii Ortodoxe Române, Lapedatu a afirmat existența unei legături indisolubile între Stat și Biserică: ,,Organizarea bisericii Ortodoxe Române stă în așa de strânsă legătură cu cea a Statului, că fazele dezvoltării acestuia sunt și ale aceleia
Alexandru Lapedatu - Omul politic by Mitrofan Dana () [Corola-publishinghouse/Science/1628_a_3042]
-
pe care statul român și-a câștigat-o în sud-estul Europei”33. În baza legii, mitropolitul Miron Cristea a devenit primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Ceremonia investiturii și încoronării a avut loc la 1 noiembrie 1925, în prezența Sfântului Sinod, a reprezentanților statului și a celorlalte culte din România. Lapedatu, fiind de asemenea prezent, în cuvântarea lui, l-a întâmpinat pe patriarh, numindu-l ,,Pontif al unuia dintre cele mai numeroase și mai însemnate popoare drept credincioase”34. Cel mai
Alexandru Lapedatu - Omul politic by Mitrofan Dana () [Corola-publishinghouse/Science/1628_a_3042]
-
de „aleși”, Dumnezeu dorește să mențină trează și să fortifice credința creștinilor. Pe de altă parte, Hipolit încearcă să prevină orice deviere individualistă, al cărei exces ar putea primejdui însăși existența Bisericii ca instituție pământească. Montanismul, condamnat deja de anumite sinoade locale, nu pierduse nimic din puterea sa de atracție, cu precădere în partea orientală a imperiului. Odată cu această mișcare, una dintre manifestările excepționale ale creștinismului primar, profetismul, în varianta sa extatică, a fost pusă la stâlpul infamiei. Biserica a preferat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai întâi în Antiohia, dar moartea episcopului acestui oraș îl determină să plece către Tars, unde va primi găzduire din partea episcopului Siluan. Aici, intră în legătură cu gruparea homeusiană: Vasile al Ancirei, Gheorghe al Laodiceii, Eustathius de Sevasta. În septembrie 359, la sinodul din Seleucia, Chiril avea să își ia revanșa în fața lui Acachie, depus din scaunul episcopal sub acuzația că este eunomian. Un an mai târziu, el însuși va fi condamnat pentru convingeri homeusiene. Va trăi în exil până în momentul în care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
bisericești care o continuă pe cea a lui Eusebiu. Între domniile lui Valens și Grațian, episcopul nostru va avea parte de un al treilea exil, cel mai lung și mai dureros (367‑378, așadar, aproape doisprezece ani). Va participa la sinodul din Constantinopol (381), fiind conducătorul delegației ortodoxe. Moare cinci ani mai târziu. 2. Potrivit definiției lui Jean Daniélou, „cateheza este tradiția vie a depozitului de credință”. Ca gen aparte al literaturii creștine, ea se situează între kerigmă și omilie. „Cea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
logos se află la originea seriei de erezii subordinaționist‑deiste, apărarea unității monolitice a divinității constituind premizele ereziei monarhianiste, cu cele două variante: adopționism și patripasianism sau modalism (sabelianism). Încercând să salveze unitatea divină, Marcel al Ancirei, unul din protagoniștii sinodului de la Niceea, va merge până la respingerea ideii existenței din veșnicie a lui Cristos. Cu toate acestea, adopțianismul lui Marcel trebuie nuanțat. Teologia sa trinitară, analizată dintr‑o perspectivă nouă, în contextul polemic al epocii, se dovedește cu mult mai „ortodoxă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din comunitatea sa și numit - împotriva voinței sale, după cum el însuși mărturisește - episcop al micului oraș Cyr, în apropiere de Antiohia, unde își va petrece tot restul vieții. Activitatea exegetică a lui Theodoret cunoaște o dezvoltare cu totul deosebită după sinodul din Efes (431), soldat, pe teren dogmatic, cu victoria lui Chiril al Alexandriei și condamnarea tezelor nestoriene. Deși se află de partea învinșilor, Theodoret nu abandonează lupta, ci se hotărăște să o continue cu alte mijloace decât cele ale polemicii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care, adesea, dictează prejudecățile) aplecându‑se astfel asupra Sfintelor Scripturi, pe care le consideră unicul izvor al adevărului. Nu este deci o întâmplare faptul că primele sale comentarii, In Canticum și In Danielem, datează din anul 433, doi ani după sinodul din Efes și chiar anul proclamării edictului de Unitate, redactat în parte de Theodoret. Dincolo de rațiuni de prietenie sau pastorale, la originea programului hermeneutic al episcopului Cyrului se află un alt motiv, mult mai profund, pe care J.‑N. Guinot
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sau pastorale, la originea programului hermeneutic al episcopului Cyrului se află un alt motiv, mult mai profund, pe care J.‑N. Guinot îl rezumă în acești termeni: „Așa cum lectura Bibliei poate să ofere baza teologiei trinitare și cristologiei definite la sinodul de la Niceea, tot astfel ea arată și realitatea diofizismului antiohian. Iată de ce Theodoret are mare grijă să noteze în comentariile sale ceea ce se referă la natura umană și ceea ce revine naturii divine: neamestecarea naturilor este astfel fără încetare amintită și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu este un comentariu, ci un text polemic și dogmatic în același timp. Este vorba despre Haereticarum fabularum compendium, un tratat impresionant, pe care îl redactează către sfârșitul vieții sale (cca 453) - la cererea comes‑ului Sporacius, delegat imperial la sinodul de la Calcedon (451) - împotriva tuturor curentelor eretice de la Simon Magul până la Nestorie. Sporacius, prieten al lui Theodoret, dorea să cunoască cele două păreri implicate în controversa cristologică, cele două poziții care opuneau de ani de zile Antiohia și Alexandria. Potrivit lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
era permanent controversată (îi fusese atribuită chiar și lui Cerint, adversarul lui Ioan). Am discutat deja despre metamorfozele acestei cărți în capitolul consacrat lui Irineu al Lyonului. Apocalipsa nu figurează în canonul acceptat de Eusebiu, care se face ecoul hotărârilor sinodului de la Niceea. În H.E. III, 25, 1‑7, el vorbește de trei tipuri de texte: homologoumena (unanim acceptate), antilegoumena (controversate) și notha (necanonice). Canonul Noului Testament, prezentat de acesta împăratului Constantin, nu cuprinde Apocalipsa; ea este totuși enumerată printre homologoumena
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Alexandriei si Antiohiei. În timp ce Chiril redacta Anatemele împotriva condiscipolului său, Nestorie, care nu recunoștea Fecioarei însușirea de „maică a lui Dumnezeu”, Theodoret îl apără, acuzându‑l pe Chiril de apolinarism (în Cristos, natura umană este absorbită de cea divină). La sinodul de la Efes, alexandrinii se impun cu forța și au câștig de cauză. Nestorie este condamnat, iar împăratul Theodosie al II‑lea cere depunerea sa. Doi ani mai târziu (433), Theodoret redactează un „Act de conciliere”, dar nu îl semnează, pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Teologia pentru Morometetc "Teologia pentru Moromete" Putem muta un om în cioareci în Academia Română? Nu știu. Și eu am trăit zăpăceala asta. Nu poți absolutiza țăranul. Îl poți iubi că e viguros și e român. Petre Țuțea (1902-1991) Gazeta, între sinod și șezătoaretc "Gazeta, între sinod și șezătoare" Am avut în scurta noastră istorie culturală câteva „genii pustii”. Ca adevărați patriarhi ai deșertului românesc, ei au sfârșit prin a vorbi mulțimilor. Este poate destinul culturilor minore să-și consacre marile excepții
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Moromete" Putem muta un om în cioareci în Academia Română? Nu știu. Și eu am trăit zăpăceala asta. Nu poți absolutiza țăranul. Îl poți iubi că e viguros și e român. Petre Țuțea (1902-1991) Gazeta, între sinod și șezătoaretc "Gazeta, între sinod și șezătoare" Am avut în scurta noastră istorie culturală câteva „genii pustii”. Ca adevărați patriarhi ai deșertului românesc, ei au sfârșit prin a vorbi mulțimilor. Este poate destinul culturilor minore să-și consacre marile excepții vocației apostolatului. Căci acolo unde
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
români ai epocii. Aceasta se datorează și faptului că tradiția dezbaterilor publice este intrinsecă istoriei creștinismului. Biserica răsăriteană, fără să aibă un magisteriu sau un centru de autoritate infailibil, afirmă dialogul ca metodă de a surprinde esența participativă a cunoașterii. Sinoadele ecumenice exprimă adevărul dogmei, nu se angajează dialectic în descoperirea lui. În creștinism, legea formulării adevărului nu diferă de principiul revelației sale. Pe scurt, între un conciliu și o șezătoare, vlădica și opinca se întâlnesc cu aceeași nevoie de celălalt
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a criticat arivismul imperial în faimoasele sale omilii „la statui”? Nu oare cu același patos evanghelic al mărturisirii și-a scris Sf. Grigorie de Nazianz (329-389) ultima cuvântare ca arhiepiscop al Constantinopolului 1, plină de ironie vitriolantă la adresa colegilor de sinod (toți „ortodocși”)? Dojenindu-i pe cei care se revendicau a fi membri ai aceleiași Biserici, nici unul n-a pierdut pe drum porunca iubirii de vrăjmași sau de aproapele. Împreună cu acești dumnezeiești Părinți și „mari dascăli ai lumii”, credincioșii se roagă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
serviciu” ale preoțimii române, fiți siguri că este vorba despre o înscenare sau un complot masonic. Ortodoxia națională nu poate cădea. Dacă la Vatican trăiește un papă firav, dar infailibil, la București și mai jos de Dunăre nu există oare sinoade de ierarhi pe care ne place să-i credem nesupuși greșelii? Iată o convingere care abate multe suflete simple de la orice îngrijorare. Prin referința la instanța vagă a unei autorități precum sinodul, problemele de conștiință ale laicilor sunt delegate, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și mai jos de Dunăre nu există oare sinoade de ierarhi pe care ne place să-i credem nesupuși greșelii? Iată o convingere care abate multe suflete simple de la orice îngrijorare. Prin referința la instanța vagă a unei autorități precum sinodul, problemele de conștiință ale laicilor sunt delegate, iar sarcina răspunderilor noastre, oricum limitate, se ușurează. Ca tineri creștini în devenire, ne-am pierdut simțul autocritic al psalmistului, gustul ecleziastului pentru scepticism, ironia paulină și mai ales umorul sfinților nebuni întru
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
care neagă orice carență de raportare a comunităților rroma față de instituțiile clasice ale culturii și civilizației europene. Ortodoxia și datoria răscumpărăriitc "Ortodoxia și datoria răscumpărării" Situația Bisericii Ortodoxe - și a celorlalte confesiuni creștine - nu este foarte promițătoare. După știința mea, sinodul pravoslavnic de la București nu are nici un episcop de etnie țigănească și nici un departament misionar care să se ocupe serios de problemele acestei minorități. Lipsesc preoții cunoscători de limbă și cultură țigănească - buni duhovnici și neobosiți educatori - gata să asculte păsul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lui Hristos. Mulți seminariști sau studenți teologi de astăzi se vor simți „răs-bunați” în contumacie de notele critice semnate cu umor distrat sau grav de Gh. Racoveanu 1. Ele pomenesc fără perdea simonia și impostura unui oarecare decan, gafele unui sinod, lipsa de calificare a vreunui traducător, vanitățile câtorva episcopi sau deriva zelotistă a unor laici. Care este corespondentul actual al unei asemenea „reviste de critică teologică”? Există oare o tribună similară de la care membrii Bisericii să declare deschis ceea nu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sursă de înnoire pentru comunitățile nelipsite de conștiință apocaliptică. Tradiția era puntea de legătură între trecutul lui Israel, prezentul eclezial și viitorul eshatologic al umanității. Tradiția era, cu alte cuvinte, un loc geometric al inteligenței teologice, rezistând definițiilor juridice exhaustive. Sinoadele ecumenice, bunăoară, nu descoperă adevăruri fundamentale, ci doar le exprimă, cu mereu adâncite nuanțe. Pe scurt, pentru Biserica Ortodoxă, tradiția a rămas membrana pneumatică ce poate ține comunitățile locale înăuntrul matricei gestante a „Trupului mistic”. Exegeza Scripturilor, celebrarea liturghiei și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
își adaugă atributul ingenuității, care-i transformă identitatea aparent contradictorie într-un fapt paradoxal. H.-R. Patapievici a scris în ultimii ani cu o egală competență despre lumea lui Dante, istoria fizicii moderne, epistemologie contemporană, istoria ideilor, destinul „cerului” între sinodul de la Niceea și epoca lui Galilei, dar și poeme religioase ori fragmente autobiografice despre imaginarul copilăriei sale. Avid după cărți care angajează idei și tentat mai ales de argumentele analitice, detașat de lumea specialiștilor academici și angajat responsabil în dezbaterea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]