5,950 matches
-
În spatele lor stă umbra unei mari tristeți. Conrad aruncă o ultimă privire lumii („o privire și fie cea din urmă!”) și privirii se arată o lume de corespondențe misterioase, obiecte aflate În dimineața existenței lor: „Plutește dulce vasul și boarea suflă-n vele; Scînteie-albastră mare sub ploaia sa de stele. Și luncile-eterate cu florile de foc Plutesc strălucitoare, strein și magic joc! Vezuvul varsă focuri În aria senină Și unda ce primește văpaia de lumină Răspunde printr-o ploaie de spumă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ascult adeseori Îndemnul său; Încep prin corespondența cu Londra, cu Parisul, cu Bucureștii, cu lașul, cu Montpellier, chiar și cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare mai serioasă și ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge și dacă suflă crivățul.” Însă bucuria scrisului se exprimă cu discreție, trebuie să citești cu atenție propozițiile pline de vaiete și suspine pentru a deduce, totuși, gîndul ascuns al așteptării, pregătirea discretă pentru o sărbătoare fără fast. Poeziile, proza, scrisorile sînt pline de
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
optsprezece zile am avut tot răgazul să observăm forma norilor, căderea ploilor și forța vîntului, căci de cînd am pus piciorul pe acest fericit țărm, norii n-au Încetat să facă evoluții aeriene, nici ploaia să cadă, nici vîntul să sufle. Așa o fi, oare, Întotdeauna În timpul iernii? Sau poate este o excepție făcută În cinstea noastră? Iată ce ne tot Întrebăm În timp ce supraveghem focul din cămin (În lipsă de soare), dar vai, șuieratul ascuțit al vîntului se Însărcinează să ne
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de glasul blîndei copilițe, a plecat „pe la ceasul doisprezece” și a căzut În prăpastie dimpreună cu calul său alb. Este concentrată și deconspirată, aici, o legendă. Poetul descrie cu oroare locul blestemat: „În prăpastia cea mare Unde vîntul cu turbare Suflă trist, Înfricoșat...” și dă sfaturi călătorului imprudent: „Călător nenorocit, Fugi de-acele căi pocite...” Un tablou mai substanțial nocturn aflăm În Noaptea Sfîntului Andrii din ciclul Mărgăritarele. Descoperim un Bolintineanu mai puțin nebun, un Eminescu fără metafizică: vîntul suflă turbat
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
turbare Suflă trist, Înfricoșat...” și dă sfaturi călătorului imprudent: „Călător nenorocit, Fugi de-acele căi pocite...” Un tablou mai substanțial nocturn aflăm În Noaptea Sfîntului Andrii din ciclul Mărgăritarele. Descoperim un Bolintineanu mai puțin nebun, un Eminescu fără metafizică: vîntul suflă turbat, stejarul se despică, luna se Îngălbenește, bufnițele țipă, lupii urlă cu ochii ațintiți la lună, cîmpul geme, arama rece din turn bate miezul nopții... Strigoimea, sub ochiul marelui Satan, Încinge o horă lingă turnul creștinesc. Din morminte ies sufletele
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
acele/că e lucru de rușine / Și a fi nu să cuvine”*. Vorbind „nu strîmba din gură”, este de ocară „să te-ntinzi fără rușine”, să-ți frîngi mijlocul ca proștii, nătărăii și dulăii... CÎnd Îți vine ceasul „ca să-ți sufli de muci nasul”, s-o faci cu pază și multă rușine, căci: „Foarte scîrbos lucru este Cineva cînd Își privește Mucii și nu-i Învelește Au cînd nasu-și curățește Cu unghia, ș-Îl zvîrcolește...” Pann prevede toate situațiile dificile. CÎnd
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se lovesc de vid balanța își pierde echilibru și o stea este ucisă de o flacără roșie și aruncată în abisul uitării. Și tortura începe deoarece îmbraci o coajă de portocală cănd de fapt tu ești o lămăie. Acea materie suflată în viață , sufletul, se chinuie, săngerează și țipă. De aceea îngerii bastarzi trec drept o cantitate neglijabilă, nu rezistă! Și pleacă umili către acea casă de nebuni roșie. Cei care rezistă sunt doar niște slugi ale Morții căci nu sunt
Lumi paralele. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Ionela-Roxana Alexandrescu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2296]
-
pomenise s-o facă, cu excepția ajunului Paștelui sau Crăciunului, la lumina flăcărilor din vatră; emoțiile îl răvășeau și odată ajunse la încheieturi, mâna executa o comandă nepotrivită. Renunță, își găsi un colț în fața vetrei, mai puse o buturugă pe foc, suflă în tăciuni. Caterina nu-l scăpa din ochi. Îi adusese bucate să mănânce, dar acestea rămăseseră neatinse și se răciseră, în fine, îl pofti să termine cu aerul ăla de înmormântare. Și-n plus, trebuia să fie gata să taie
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
doamne elegante și nobili se îngrămădiseră în naosuri și-și făceau loc cu coatele pentru a putea să ajungă cât mai aproape de oficierea slujbei. Răsfrângerea lui Dumnezeu plutește deasupra naturii... Omilia Arhiepiscopului dură mai bine de un ceas, mulțimea nu sufla și acele cuvinte "Răsfrângerea lui Dumnezeu plutește deasupra naturii" repetate din când în când în timpul predicii, i se întipăreau parcă în piept lui Tommaso, simțndu-le ca și cum i-ai fi fost adresate direct lui. Ridică pe furiș capul ca să-și dea
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
dreptate oamenii, ești într-adevăr mare dacă știi să povestești și gândurile tainice ale oamenilor solitari de teapa mea. Dumnezeu ți se alătură dacă iubești lumea și viața. Chiar așa. Căpitane, dacă marea ar fi mereu supusă și vânturile ar sufla lin și binefăcător în orice cursă, ai naviga fără să încerci spaime și fiori, fără să dai ochii cu abisurile morții atunci când se dezlănțuie uraganale. În cele din urmă te-ai plictisi să fii comandantul unui calm peren unde totul
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
imediat. Vorbești o franceză cam ciudată, din ce ținut ești? E o insulă, nimeni nu știe de ea, e foarte departe de-aici. Nu spuse numele, făcu un gest vag cu mâna și se opri. Vechiul instinct de apărare îi sufla să fie prevăzător, chiar dacă nu erau opreliști de vreun fel să-și vadă de drum. Cârciumarul se supără oleacă, cuvintele lui Tommaso i se păruseră a fi nemeritate și nu se abținu să-i spună pe un ton de reproș
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
mișcă-ți reportofonul și adu o votcă mare, nu vezi că-i e rău cumătrului ? Adu-i, să mai capete culoare în obraji. — N-am necazuri, zise, pentru sine, Petrache. Adică nici nu știu ce am. Cum ar fi să simți că suflă un vânt pe lumea asta, dar, când te uiți mai atent, vezi că nu bate de nicăieri. Or mai fi îmbătrânit și vremurile, săracele. Lumea e și ea ca omul, se naște, trăiește și îmbătrânește. Când lumea era mai tânără
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
și și-o puse pe cap. Se potrivi, de parcă Petrache și călărețul de bronz erau de-o seamă, fiecare în lumea lui. Se simți, dintr-odată, chiar și cu această putere nouă, foarte ostenit. Își strânse veșmintele pe trup, vântul sufla prin ele de parcă ar fi fost zdrențuite. Se ghemui la rădăcina zidului și adormi. Poate că visă și visul îl nedumerea, căci capul i se înclină într-o parte și, tot așa, cununa de spini, ca un cuvânt rostit doar
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
spate, pentru ca ochii, îndărătul pleoapelor căzute, să lase totuși senzația că privesc, pe direcția celui de-al treilea. Respiră lung și rar, de parcă ar vrea să împingă aerul în cotloanele cele mai ascunse ale trupului și, de acolo, să-l sufle cu forță în afară. Nările se strâng până se lipesc și apoi se cască, precum branhiile unei viețuitoare de apă. Apoi, brusc, respirația se întețește, ca și cum trupul ar fi început să alerge, aerul dă năvală printre buzele întredeschise, băr batul
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
fâșii. Rămaseră nemiș cați, atât capota, care oricum părea să nu se sinchisească de ei, cât și cei trei combatanți. Deodată însă, peste diagonalele scânteietoare ale cuțitului, veni șuierul ascuțit al ară tării, care își vârî degetele în gură și suflă în ele năprasnic. Șuieratul rău-prevestitor sugera că în afară de el ar mai fi putut fi careva primprejur. Pârnaie ciuli urechile. Aburii care mocneau se îndesiră. Cioburile începură să sclipească, de parcă ținuseră minte soarele care trecuse de partea cealaltă, și se înmulțeau
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
mănânce semințe de dovleac, băga câte una în gură și Puțică din stânga scuipa cojile. Apoi Puțică din stânga ceru un chiștoc aprins și trase un fum pe care Puțică din dreapta îl scoase pe nări. Apoi trase Puțică din dreapta și Puțică din stânga suflă câteva rotocoale desăvârșite. Fură atât de impresionați, încât Lucică încercă zadarnic, arătându-se pe rând ciung, olog, amândouă deodată, ba chiar făcând și o criză de epilepsie, să le stârnească interesul. Isaia socoti că a sosit clipa lui, trase o
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
rămăseseră câțiva cilindri de ceramică albă din care se răsfirau fire electrice. Cu stâlpul sprijinit în despicătura umerilor și mâinile întinse pe cele două brațe, fata făcu primii pași. Dar curând căzu în genunchi și se ghemui sub povară, abia suflând. Ceilalți tăceau. Lumina lunii le poleia fețele. Începură să urce în urma Magdalenei, oprindu-se odată cu ea. În depărtare, orașul se micșora și lumânările începeau să se stingă. Pe la jumătatea drumului, Magdalena se prăbuși. Trase, fără nădejde, de toate cele trei
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
Condiția libertății absolute. Ba nu, uite niște votcă pe un fund de sticlă. Măsură din cinci pași garsoniera și se aplecă pe fereastră. Întunericul creștea, parcă, din smârcurile de pe stradă, becurile chioare abia dacă izbuteau să lumineze ferestrele, cum nu sufla nici vântul, întunericul și lumina se țineau deoparte, fiecare cu un sentiment de nemulțumire. Aici era cartierul Bahne, nu se știe cine și de ce îi dăduse numele ăsta. Blocurile nu erau prea înalte și nu existau copaci, așa că luna și
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
să audă Maestrul păpușilor, zâmbi Tili. Lui nu i-ar veni să creadă. — Cine e Maestrul păpușilor ? întrebă Jenică, pe care povestea îl întristase peste măsură. — E un meșter care face păpuși din lut. Dar nu are și puterea să sufle duh peste ele. Bătrânul Coropciuc se ridică, ținând cu băgare de seamă cartea la piept și, cu mâna cealaltă, mâna micuță, strânsă ghem, a fetiței. Mă duc la tejghea. V-am spus, azi e lume multă. Mi-am luat ajutor
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
de cârnat, dacă te încumeți, măcar de poftă... Jenică înghiți în sec și-și trase mâinile de pe masă, adunându-le în poală. — E păcat, spuse, să trăiești și pe urmă să uiți. Ca și cum ai fi trăit degeaba. Ca și cum ai fi suflat într-un balon găurit cu acul, nu se umflă cât trebuie și pe urmă se dezumflă de tot și nu știi de ce. Auzi, adăugă aplecându-se peste masă, n-ar fi mai ușor să iertăm ? Tili și Maca se priviră
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
fi avut paharul cu vin, pe care uitase să-l lase pe masă. Paharul era plin și fruntea i se umplu de licoarea rubinie. Își sumese anteriul și scoase din buzunarul pantalonilor o batistă mozolită cu care se șterse. Își suflă nasul cu zgomot, apoi continuă cu un colț de batistă spre tâmple. Ce mai rămăsese dădu pe gât. — Nu prea bei, fiule, constată. — Sunt cu motocicleta. — Ad-o și pe ea să bea, nu se lăsă popa. Așa n-o să mai
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
căutați și altele. Când fetița o să intre în trimestrul al doilea, la școală, o să termine cu bastonașele. O să treacă la scris și citit. Atunci or să afle și alții cum e cu boala ei, a cititului... Noaptea era senină. Vântul sufla doar atât cât să clatine felinarele și să agite frunzele. Luminile pâlpâiau, așa că stelele păreau că se mișcă pe cer. În aer plutea o limpezime de parcă până atunci nu fusese nimic. — Poate că nici n-a fost, spuse Tili. Poate
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
fir cu tot. Nici măcar nu se osteniseră să-l deșurubeze. Simți în aer un vag miros de țigară puturoasă care nu lăsa niciun dubiu asupra celui ce pusese la cale dispariția becului. Când flacăra brichetei îi arse degetele, o aruncă, suflându-și în mâini înciudat. Slavă Domnului, nu e totul pierdut. Încă se mai găsește câte ceva de furat. Bâjbâi după scaun și, negăsindu-l, se așeză direct pe podea, rezemat de perete. Întunericul fremăta, apoi se coagulă în mogâldețe care începură
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
și o încolțiră. Se simți vinovat pentru pătimirile umbrei lui. Își întinse brațele în lături și umbra, în captivitatea zidului ei, repetă semnul crucii, ducându-și suferința până la capăt. Ar fi fost simplu, pentru a nimici poporul de umbre, să sufle în lumânare. Dar ele nu s-ar fi destrămat, dimpotrivă, s-ar fi eliberat. L-ar fi înconjurat, cu chipurile lor alungite și dansurile lor parșive, și atunci ar fi devenit el însuși umbra a ceva mult mai mare. Pe măsură ce
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
încep castanii. Ar trebui să-i pui și pe ei la socoteală. O fi destul ? Tili ridică din umeri. — Când se termină, spuse, înseamnă că a fost destul. Lumina era mierie, așa cum se întâmplă în amiezile sfârșitului de septembrie. Nu sufla nicio boare, flăcăruile se țineau drepte la căpătâiul mormântului. Crucea de lemn era înfiptă lângă cealaltă, de marmură. Dar nu se atingeau, de parcă cea nouă se simțea stânjenită, cu lemnul ei crud, încă viu. Poate că n-ar fi trebuit
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]