KorAP: Find »[drukola/base=uimi & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...161 162 163 ...207 >

5,154 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332

din copac și, cine știe de ce, în clipa aceea el își aminti de „musca“ din „raza fierbinte de soare“, despre care scria Ippolit că “își știe dorul, participă la corul general și numai el e un avorton“. Această frază îl uimise atunci, lucru pe care și-l aminti acum. O amintire demult uitată se zvârcoli în el și deodată totul se limpezi. Se întâmplase în Elveția, în primul lui an de tratament, chiar în primele luni. Pe atunci încă mai era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
ci se făcu palidă la față și brusc se ridică în picioare ca în transă, dar imediat, dezmeticindu-se, se așeză la loc; buza ei continuă să tremure încă mult timp. Tăcerea dură cam un minut. Prințul era teribil de uimit de ieșirea ei surprinzătoare și nu știa ce cauză o fi având. — Nu te iubesc deloc, spuse ea pe neașteptate, parcă vrând să-i închidă gura. Prințul nu-i răspunse; tăcură iarăși, preț de un minut. — Îl iubesc pe Gavrila

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
gelozie! Ea... dumneata chiar crezi că se va mărita într-adevăr cu Rogojin, cum scrie aici, în scrisori? S-ar sinucide chiar a doua zi după ce ne-am cununa noi! Prințul tresări; inima i se opri în loc. Dar o privea uimit pe Aglaia: i se părea ciudat să recunoască acum că acest copil este de mult femeie. — Dumnezeu mi-e martor, Aglaia, că mi-aș da și viața ca să-i redau liniștea și s-o fac fericită, dar... n-o mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
rezistat și vă deranjez câteva clipe. În decursul acestor două ore am vegheat lângă pat; acum i-a venit rândul lui Kostea Lebedev. Burdovski a plecat. Așa că, prințe, culcați-vă; noapte... Ba nu, zi bună! Numai să știți că sunt uimit! — Firește... toate astea... Nu, prințe, nu; sunt uimit de Confesiune. Mai ales de pasajul în care vorbește despre providență și viața de apoi. Este acolo o idee gi-gan-ti-că! Prințul îl privi blând pe Kolea, care, desigur, nu intrase decât ca să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
acestor două ore am vegheat lângă pat; acum i-a venit rândul lui Kostea Lebedev. Burdovski a plecat. Așa că, prințe, culcați-vă; noapte... Ba nu, zi bună! Numai să știți că sunt uimit! — Firește... toate astea... Nu, prințe, nu; sunt uimit de Confesiune. Mai ales de pasajul în care vorbește despre providență și viața de apoi. Este acolo o idee gi-gan-ti-că! Prințul îl privi blând pe Kolea, care, desigur, nu intrase decât ca să discute cât mai repede despre ideea gigantică. — Dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
întorci pe aici, uite, pe banca de colo am stat. — Chiar ea a vrut s-o însoțești? — Și ce-i cu asta? rânji Rogojin. Am văzut ceea ce știam. Ai citit scrisorile, nu? Cum, le-ai citit și tu? întrebă prințul, uimit de acest gând. — Ba bine că nu; fiecare scrisoare mi-o arăta. Doar ți-amintești de brici, ha-ha! E nebună! strigă prințul, frângându-și mâinile. — Nu se știe, poate că nu, spuse încet Rogojin, ca pentru sine. Prințul nu-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
i-ai citit Confesiunea. Doamne, ce naivitate a impertinenței! E locotenentul Pirogov, e Nozdriov 63 într-o tragedie și, ceea ce-i mai important, nu-i decât un băiețandru! O, cu ce plăcere l-aș fi biciuit atunci, numai ca să-l uimesc. Acum se răzbună pe toți pentru ceea ce nu i-a reușit atunci... Dar ce-i asta? Iar fac gălăgie acolo! La urma urmei, ce-i asta? Așa ceva chiar că nu mai pot trece cu vederea. Ptițân! îi strigă el cumnatului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
s-a petrecut atât de simplu cum se întâmplă toate în realitate. Dacă de povestea asta s-ar apuca un romancier, ar îndruga o mulțime de tâmpenii și fapte neverosimile. — Ah, așa e! exclamă prințul. Și pe mine m-a uimit această idee, recent. Știu o crimă reală, pentru un ceasornic, despre care se și scrie acum în ziare. Dacă ar fi scornit-o un scriitor, cunoscătorii vieții poporului și criticii ar fi strigat că este neverosimilă. Dar, citind despre ea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
Napoleon, trecând la doi pași, îmi observă întâmplător privirea; eram într-un costum de odraslă boierească, mama mă îmbrăca bine. Fiți și dumneavoastră de acord, eram singurul care arătam așa, în toată mulțimea... — Fără îndoială, asta trebuie să-l fi uimit și îi dovedea că nu plecaseră toți, că au rămas și unii curteni cu copiii lor. Chiar așa, chiar așa! Voia să-i atragă pe boieri de partea lui! Când și-a aruncat spre mine privirea de vultur, probabil că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
e în stare, chiar și în dușmanul patriei sale, să remarce un om mare!“ Propriu-zis, nu-mi mai amintesc dacă așa i-am spus, cuvânt cu cuvânt... eram un copil... dar cert e că sensul era acesta! Napoleon a fost uimit, s-a gândit un timp și a spus spre suită: „Îmi place mândria acestui copil! Dar, dacă toți rușii gândesc ca acest prunc, atunci...“ N-a terminat ce avea de spus și a intrat în palat. Pe dată mi-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
ciudat îi licărește în ochi. „Copile, îmi zice el brusc, ce zici: dacă mă convertesc la credința ortodoxă și-i eliberez pe sclavii voștri, rușii mă vor urma sau nu?“ „Niciodată!“ am strigat eu cuprins de indignare. Napoleon a fost uimit. „În ochii strălucind de patriotism ai acestui copil, a spus el, am citit părerea întregului popor rus. Gata, Davout! Toate astea-s fantezii! Prezintă-mi celălalt proiect!“ — Da, însă și proiectul acesta era o idee îndrăzneață! spuse prințul, părând interesat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
care, desigur, nu poate avea nici cele mai mici consecințe... Ultimele cuvinte Aglaia le rosti accentuându-le în mod deosebit. Tatăl, mama și surorile ajunseseră la timp în salon ca să poată auzi și vedea toate acestea și pe toți îi uimi expresia: „stupizenie, care nu poate avea nici cele mai mici consecințe“ și, mai mult decât asta, seriozitatea cu care Aglaia se pronunțase asupra acestei stupizenii. Toți făcură schimburi de priviri întrebătoare; dar prințul, se pare, nu înțelesese aceste cuvinte și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
răsplată fizică... dar eu o scatoalcă morală... am primit... morală, nu fizică! Se așeză brusc fără multă ceremonie și începu să povestească. Relatarea lui era foarte incoerentă; prințul dădu să se încrunte și să plece, dar deodată câteva cuvinte îl uimiră. Încremeni de mirare... Domnul Lebedev povestea lucruri ciudate. După cât se pare, mai întâi era vorba despre o anumită scrisoare; fu rostit numele Aglaiei Ivanovna. Apoi, cu fervoare, Lebedev se apucă din senin să-l acuze pe prinț; se putea înțelege

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
în momentul acela. Văzându-i lacrimile sincere, Nina Alexandrovna îi vorbi în cele din urmă, fără pic de reproș și aproape cu duioșie: „Ah, aibă-vă Dumnezeu în pază, nu mai plângeți, Domnul o să vă ierte!“. Lebedev fu atât de uimit de aceste cuvinte, încât toată seara nu mai vru să se îndepărteze de Nina Alexandrovna (și în decursul zilelor următoare, până la moartea generalului, rămase în casa lor aproape de dimineața până noaptea). Peste zi, la Nina Alexandrovna veni de două ori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
degrabă diminuat; e chiar diminuat, pentru că nu sunt în stare să mă exprim, dar... — Dar da-ți-mi voie! Prințul tăcu. Ședea pe scaun drept și nemișcat, țintuindu-l pe Ivan Petrovici cu privirea lui arzătoare. — Cred că v-a uimit din cale afară întâmplarea cu binefăcătorul dumneavoastră, observă bătrânelul cu blândețe și fără să-și piardă calmul. Sunteți înflăcărat... poate, datorită izolării. Dacă ați trăi mai mult printre oameni, iar în înalta societate, sper, toți se vor bucura să primească

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
să nu pomenim o senzație ciudată, care îl uluise chiar în clipa aceea și care i se limpezise brusc din învălmășeala tuturor senzațiilor lui tulburi și ciudate: nu de jenă, nu de scandal, nu de spaimă, nu de surpriză era uimit prințul, ci de faptul că prorocirea se împlinise! Dar nu și-ar fi putut preciza ce era atât de palpitant în acest gând; simțea doar că e uluit până-n adâncul inimii și încremenise covârșit de o spaimă aproape mistică. Încă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
numai să nu te înăbuși, observă ea. Și mai adineaori ai început cu gâfâitul și vezi unde ai ajuns. Dar nu te teme să vorbești. Domnii aceștia au văzut oameni și mai excentrici decât tine, n-ai cum să-i uimești. Iar tu nici nu ești cine știe ce ciudat, doar că ai spart vaza și ne-ai speriat. Zâmbind, prințul o ascultă. Apoi îl întrebă deodată pe bătrânel: — Nu-i așa că dumneavoastră i-ați salvat de la deportare, acum trei luni, pe studentul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
se însenină și Ivan Feodorovici. Spuneam că Lev Nikolaevici e un om... un om... pe scurt, numai să nu se înăbușe, cum a observat prințesa... bâigui generalul, cuprins de un fel de extaz bucuros, repetând cuvintele doamnei Belokonskaia, care îl uimiseră. Numai Aglaia era cam tristă; însă chipul ei mai ardea încă, poate și de indignare. Zău că-i foarte simpatic, bâigui iarăși bătrânelul spre Ivan Petrovici. — Am intrat aici cu un chin în inimă, continuă prințul, din ce în ce mai panicat, vorbind din ce în ce mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
când apăruse deodată Varvara Ardalionovna și-i spusese Lizavetei Prokofievna că Aglaia Ivanovna e acasă la ea de vreo oră, că se află într-o stare îngrozitoare și se pare că nu vrea să vină acasă. Această ultimă veste o uimise pe Lizaveta Prokofievna cel mai mult și era întru totul adevărată: într-adevăr, plecând de la Nastasia Filippovna, Aglaia ar fi preferat să moară decât să se arate în fața ochilor celor de acasă și de aceea se refugiase la Nina Alexandrovna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
pat, acesta trimisese dinadins pe cineva să-l cheme pe prinț pentru a-i transmite această știre. Nu știm cum aflase Ippolit acest zvon, dar când prințul auzise povestea cu lumânarea și degetul, râsese atât de tare, încât chiar îl uimise pe Ippolit; apoi începuse brusc să tremure și să plângă... În general, pe durata acestor zile era extrem de agitat, îl stăpânea o tulburare neobișnuită, confuză și chinuitoare. Ippolit susținea de-a dreptul că nu-l crede în toate mințile; dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
să-l vadă și imediat aduse vorba despre Epancini; acest început naiv și direct îl făcu pe Evgheni Pavlovici să se simtă cu desăvârșire degajat, așa că trecu fără ocolișuri la fondul problemei. Prințul încă nu știa că Epancinii plecaseră; fu uimit, se făcu palid la față, dar peste câteva momente, clătină din cap stânjenit și, căzând pe gânduri, recunoscu: „așa trebuia să fie“; apoi se interesă repede „unde au plecat“. Între timp, Evgheni Pavlovici îl observa cu atenție și toate acestea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
deosebită, bătătoare la ochi, ci este semnul chiar al unei dibăcii de om abil și de lume, arată că o face din calcul și, prin urmare, asupra prințului se poate trage o concluzie total contrară, favorabilă acestuia“... Această idee îl uimise și pe Lebedev; cu asta se alesese și acum, adăugă el, „acum, în afară de fidelitate și vărsare a sângelui, nu veți mai vedea nimic de la mine; de aceea am și venit“. În ultimele zile pe prinț îl deranja și Ippolit, trimițând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919

cetățuie a Dâmboviței, de țineam piept tătarilor pe Ialomița? Și acuma găsesc aci un oraș de două sute de mii de oameni? Dar cine să crează că el e geniul neamului românesc, pururea având în minte trecutul întreg și de aceea neuimindu-se de ceea ce vede acum? Ba, în mulțimea cea mare iată că se găsi un moșneguț cu fața vicleană, cu ochii bulbucați și cam cepeleag la vorbă, care începu ceartă cu omul pururea tânăr, zicînd: "Ce vorbești tu? De când sunt

Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
îl fac accesibil pentru fraza mare și surd pentru adevăr. De aceea e bine daca ochi sobri, cari disting măreția înscenării de însuși fondul piesei ce se joacă, [î ]i atrag atenția asupra acestui din urmă, pe când simțurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieții publice. Daca dar, în ajunul frumoasei serbări de încoronare, lăsăm tonul polemic de o parte, totuși lucrurile ce ne vin în minte nu este partea decorativă cu care se încheie era de la 1859 și până

Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
foi engleze; noi știm ce știm și partea decorativă a vieții noastre nu ne face a uita un moment relele adânci de cari suferim. Alaiul istoric și de bresle care și-au făcut trecerea solemnă pe dinaintea regelui nu ne-a uimit nici atât ca să uităm că, nu mai departe decât sub Vodă Știrbei, tot acest alai era compus din patruzeci și cinci de bresle cu steagurile și corporațiile lor și că din aceste 45 de ramuri de activitate onestă n-au rămas

Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]