41,195 matches
-
oratorului. Iată că de acum înainte ea începe să exercite o adevărată fascinație. 2.4.1. Un joc plin de naturalețe Cu drama burgheză, jocul actorului se modifică pentru a satisface exigența realismului iluzionist. Până la începutul secolului al XVIII-lea, actorul de tragedie, în Franța, adoptă un joc static, stând nemișcat în avanscenă, declamându-și cu emfază textul cu fața la public, fără să-și privească vreodată partenerul căruia nu pare să i se adreseze 31. Ne amintim cu ce vervă feroce Molière
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o scenă mai vastă, jocul poate deveni mobil și ritmul se accelerează, intrările și ieșirile fiind facilitate de eliberarea laturilor scenei. În ceea ce-l privește pe Voltaire, el a descoperit în Anglia un tip de joc diferit de cel al actorilor francezi, firesc și înfocat, căruia îi face elogiul din momentul întoarcerii sale în Franța, în 1730, și pe care Garrick 34 îl va arăta, douăzeci de ani mai târziu, cu ocazia triumfalei lui șederi în Franța. Cât despre Comedianții Italieni
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
desfigureze. În interiorul nebuniei lor, văd oameni plini de veselie care încearcă să se amuze, și care se lasă în voia imaginației lor arzătoare, și prefer această beție decât înțepeneala, îngreunarea și îmbățoșenia. Obișnuiți din cauza tehnicii improvizației cu jocul partenerului lor, actorii de la Commedia dell'arte nu privesc către public, ci joacă împreună. Fiecare brodează la rândul său pe improvizațiile celui de dinaintea lui. Atent la cel mai mic semn pe care-l prinde ca pe o minge în zbor, nu încetează să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cele ale camaradului cu care intră pe loc în întreg jocul și în toate mișcările pe care i le cere celălalt, astfel încât să facă pe toată lunea să creadă că erau deja înțeleși. Nu același lucru se întâmplă cu un actor care joacă numai din memorie: el nu intră niciodată pe scenă decât ca să debiteze cât mai repede ce-a învățat pe de rost și de care este atât de preocupat, încât, fără să ia seama la mișcările și gesturile camaradului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
simțim în același timp!" Pentru a-și concentra atenția, cu ocazia vreunei reprezentații, asupra gesturilor, Diderot, care știa pe de rost un mare număr din piesele repertoriului, povestește că se plasa destul de departe de scenă astupându-și urechile. Nu asculta actorul decât când gesturile sale păreau să corespundă cu textul. "Orice ați crede despre expedientul meu, îi spune el destinatarului Scrisorii despre surzi și muți, vă rog să considerați că dacă, pentru a aprecia corect intonația, trebuie ascultat discursul fără a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
când gesturile sale păreau să corespundă cu textul. "Orice ați crede despre expedientul meu, îi spune el destinatarului Scrisorii despre surzi și muți, vă rog să considerați că dacă, pentru a aprecia corect intonația, trebuie ascultat discursul fără a vedea actorul, este foarte normal să credem că pentru a judeca în mod corect gestul și mișcările, trebuie privit cu atenție actorul fără să-i ascultăm discursul." El citează exemplul lui Lesage (1668-1747) care, devenind surd la bătrânețe, asista totuși la spectacolul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
surzi și muți, vă rog să considerați că dacă, pentru a aprecia corect intonația, trebuie ascultat discursul fără a vedea actorul, este foarte normal să credem că pentru a judeca în mod corect gestul și mișcările, trebuie privit cu atenție actorul fără să-i ascultăm discursul." El citează exemplul lui Lesage (1668-1747) care, devenind surd la bătrânețe, asista totuși la spectacolul pieselor sale, afirmând că nu pierdea aproape niciun cuvânt din ele și că nu-și dăduse niciodată atât de bine
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lui Lesage (1668-1747) care, devenind surd la bătrânețe, asista totuși la spectacolul pieselor sale, afirmând că nu pierdea aproape niciun cuvânt din ele și că nu-și dăduse niciodată atât de bine seama de calitatea operelor sale și de jocul actorilor ca de când nu le mai auzea cuvintele. Diderot dorește ca muzica să adauge la puterea emoțională a gestului. Manifestându-și dorința față de acest "teatru total" la care va visa Wagner, el mai vrea ca ea să nu figureze ca simplu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai firesc personajelor să se miște decât să vorbească." El omagiază pantomima în care excelau romanii și ale cărei secrete timpurile moderne le-au pierdut. "Prea mult vorbim în dramele noastre, scrie el în Convorbiri despre Fiul nelegitim, și, drept urmare, actorii noștri nu joacă în ele destul. Am pierdut o artă, ale cărei resorturi erau bine cunoscute de antici. Pantomima reprezenta altădată toate condițiile sociale, pe regi, pe eroi, pe tirani, pe cei bogați, pe cei săraci, locuitorii orașelor, pe cei
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
văd; te aud. Îmi vorbești cu mâinile."37 "Ce efect, arta aceasta, adăugată discursului, nu ar produce? De ce am separat noi ceea ce natura a unit? În fiece moment, gestul nu răspunde vorbirii?" De aceea Diderot atribuie o putere imensă performanței actorului. "Ce anume ne impresionează în spectacolul omului animat de vreo mare pasiune? continuă el puțin mai departe. Discusurile sale? Uneori. Dar ceea ce emoționează totdeauna, sunt strigătele, cuvintele nearticulate, glasurile întretăiate, câteva monosilabe care scapă la intervale, un fel de murmur
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu termină niciunul; și, cu excepția câtorva sentimente pe care le redă în primul acces și la care revine neîncetat, restul nu este decât o înșiruire de zgomote slabe și confuze, de sunete pe cale să moară, de accente înăbușite pe care actorul le știe mai bine decât poetul. Vocea, tonul, gestul, acțiunea, iată ce aparține actorului; și asta ne frapează, mai ales în spectacolul marilor pasiuni. Actorul îi dă discursului tot ceea ce are mai plin de energie. El conduce înspre urechi forța
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și la care revine neîncetat, restul nu este decât o înșiruire de zgomote slabe și confuze, de sunete pe cale să moară, de accente înăbușite pe care actorul le știe mai bine decât poetul. Vocea, tonul, gestul, acțiunea, iată ce aparține actorului; și asta ne frapează, mai ales în spectacolul marilor pasiuni. Actorul îi dă discursului tot ceea ce are mai plin de energie. El conduce înspre urechi forța și adevărul accentului." Prin cuvintele pe care Diderot i le atribuie lui Dorval în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de zgomote slabe și confuze, de sunete pe cale să moară, de accente înăbușite pe care actorul le știe mai bine decât poetul. Vocea, tonul, gestul, acțiunea, iată ce aparține actorului; și asta ne frapează, mai ales în spectacolul marilor pasiuni. Actorul îi dă discursului tot ceea ce are mai plin de energie. El conduce înspre urechi forța și adevărul accentului." Prin cuvintele pe care Diderot i le atribuie lui Dorval în Convorbirile despre Fiul nelegitim, el exprimă dorința ca dansul, formă poetică
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ediții din Nunta lui Figaro, un crochiu, indicând plantarea decorului, dar și locul fiecărui comediant la începutul actului. Corneille, să ne reamintim, a atras primul atenția scriitorilor asupra necesității de a înscrie indicațiile scenice, pentru a evita interpretări greșite ale actorilor. Demersul lui Diderot este cu mult mai novator, pentru el pantomima nepropunându-și doar să clarifice intențiile autorului, ci să acorde dialogului o anume densitate, să-i dea ființă, în sensul propriu al termenului, prin descrierea atitudinilor, gesturilor, expresiilor vocii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
își va revendica la modul deschis un drept de a decide asupra regiei. 2.4.3. Sensibilitatea comediantului Chestiunea sensibilității comediantului constituie obiectul unei mari dezbateri de-a lungul întregului secol al XVIII-lea, care acordă un loc privilegiat emoției. Actorul trebuie sau nu să simtă ceea ce joacă? Arta sa, care le apare unora ca fiind produsul unei alchimii magice, suscită și analize raționaliste, cea a lui Diderot în special. Științele care încearcă să exploreze psyché-ul, psihiatria, fenomenologia, psihanaliza, deși încă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
întrevăd deja din suita strălucită de întrebări din Paradoxul asupra comediantului (Le Paradoxe sur le comédien). Luigi Riccoboni, venit din Italia pentru a recrea Teatrul Italian din Paris în 171638, a meditat îndelung asupra jocului grație triplei sale experiențe de actor, autor dramatic și director de trupă, experiență despre care ne aduce la cunoștință în Istoria teatrului italian (Histoire du théâtre italien, 1728) și în Reflecții istorice și critice asupra diferitelor teatre din Franța (Réflexions historiques et critiques sur les différents
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
critice asupra diferitelor teatre din Franța (Réflexions historiques et critiques sur les différents théâtres de France). Dornic să reabiliteze teatrul și să recuzeze punctul de vedere neoplatonician după care comediantul nu este decât un mincinos și jumătate, el afirmă sinceritatea actorului care, atunci când stârnește emoția publicului, nu-și joacă personajul, ci îl încarnează. Fiul său, François Riccoboni, care i-a succedat la trupă, apără, în 1750, în Arta de a face teatru (L'Art du théâtre) o teză radical opusă, atribuind
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
îl încarnează. Fiul său, François Riccoboni, care i-a succedat la trupă, apără, în 1750, în Arta de a face teatru (L'Art du théâtre) o teză radical opusă, atribuind "meseriei" de comediant mult mai multă importanță decât geniului său. Actorul talentat joacă, după părerea lui, cu sânge rece, supunându-se în cadrul jocului său unor reguli stricte: de-abia atunci impresionează publicul. Aceștia sunt termenii polemicii atunci când Diderot abordează subiectul la rândul său în A Doua Convorbire despre Fiul nelegitim (1757
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
atunci când Diderot abordează subiectul la rândul său în A Doua Convorbire despre Fiul nelegitim (1757). El susține aici un punct de vedere identic cu cel al lui Luigi Riccoboni, afirmând că marele comediant este animat de entuziasm. "Poeții, scrie el, actorii, muzicienii, pictorii, cântăreții de prim ordin, marii dansatori, amanții, adevărații cucernici, toată această trupă entuziastă și pasionată simte cu putere și gândește puțin." Diderot îl îndeamnă pe comediant să joace după cum simte, și nu în funcție de stereotipuri învățate. Fiul nelegitim, trebuie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
putere și gândește puțin." Diderot îl îndeamnă pe comediant să joace după cum simte, și nu în funcție de stereotipuri învățate. Fiul nelegitim, trebuie să ne amintim, se bazează pe ficțiunea unui teatru în care realul și reprezentația se confundă. Dorval, prezentat drept actorul model, își joacă, în propriul său salon, și fără public, istoria vieții, cumulând cele două funcții de protagonist și de actor al dramei. În Paradoxul despre comediant 39 unde Diderot părăsește teza entuziasmului pe parcursul jocului pentru a o susține pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să ne amintim, se bazează pe ficțiunea unui teatru în care realul și reprezentația se confundă. Dorval, prezentat drept actorul model, își joacă, în propriul său salon, și fără public, istoria vieții, cumulând cele două funcții de protagonist și de actor al dramei. În Paradoxul despre comediant 39 unde Diderot părăsește teza entuziasmului pe parcursul jocului pentru a o susține pe cea a insensibilității, se exprimă principii noi. În această operă care îmbracă forma dialogului filosofic drag lui Diderot, unul din cei
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe cea a insensibilității, se exprimă principii noi. În această operă care îmbracă forma dialogului filosofic drag lui Diderot, unul din cei doi protagoniști, numit când "Cel Dintâi", când "omul cu paradoxul", declară, în mod provocator: "Ceea ce-i face pe actori mediocri este extrema lor sensibilitate; iar lipsa absolută de sensibilitate îi pregătește pe actorii sublimi". El îl opune în mod constant pe comediantul "din fire", care se încrede în sensibilitatea lui, celui care muncește neobosit pentru rolurile sale. "Ceea ce-
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dialogului filosofic drag lui Diderot, unul din cei doi protagoniști, numit când "Cel Dintâi", când "omul cu paradoxul", declară, în mod provocator: "Ceea ce-i face pe actori mediocri este extrema lor sensibilitate; iar lipsa absolută de sensibilitate îi pregătește pe actorii sublimi". El îl opune în mod constant pe comediantul "din fire", care se încrede în sensibilitatea lui, celui care muncește neobosit pentru rolurile sale. "Ceea ce-mi întărește opinia, spune el, este inegalitatea actorilor care joacă cu sufletul. Nu vă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
absolută de sensibilitate îi pregătește pe actorii sublimi". El îl opune în mod constant pe comediantul "din fire", care se încrede în sensibilitatea lui, celui care muncește neobosit pentru rolurile sale. "Ceea ce-mi întărește opinia, spune el, este inegalitatea actorilor care joacă cu sufletul. Nu vă așteptați la ceva unitar din partea lor; jocul lor este rând pe rând puternic și slab, cald și rece, plat și sublim. Mâine nu vor reuși în locul în care au excelat astăzi; în schimb, vor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
vreun ideal, din imaginație, din memorie, va fi unul singur, același la toate reprezentațiile, mereu la fel de perfect: totul a fost măsurat, combinat, învățat, ordonat în mintea lui; în declamația lui nu există nici monotonie, nici disonanță." După părerea lui, talentul actorului nu aparține geniului, ci este produsul unei munci înverșunate. Marele comediant, obișnuit cu frecventarea teatrului, a observat îndelung tehnica actorilor care i-au arătat, prin jocul lor, un anumit număr de procedee, de care se servește la rândul lui. Obișnuit
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]