12,214 matches
-
dintre filosof și supuși este unul sofistic și nu unul filosofic, chiar dacă, eventual, raportarea filosofului la inteligibil ar rămâne una autentică. Pe de altă parte, raportul dintre filosof și cetate este departe de a mai putea fi citit din pespectiva filosofului nedreptățit de cetatea tiranică, după critica bine întemeiată a acestui mit formulată de Andrei Cornea, pentru care Atena rămâne adevăratul spațiu de libertate al manifestării socratismului, iar nu cetatea lui Platon, unde Socrate nici nu ar fi fost condamnat, viața
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
acestui mit formulată de Andrei Cornea, pentru care Atena rămâne adevăratul spațiu de libertate al manifestării socratismului, iar nu cetatea lui Platon, unde Socrate nici nu ar fi fost condamnat, viața lui nefiind nici măcar posibilă. Dar acest raport simbolic al filosofului cu cetatea poate fi citit, chiar în Apărarea lui Socrate, din perspectiva unei substituții intenționate a lui Socrate față de tradiția și educația impersonală a cetății. Într-un scurt fragment al dialogului lui Socrate cu Meletos, când Socrate îl întreabă pe
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
anume faptul că cineva determinat ar primi ca sarcină educația celorlalți, adică formarea cetății. Or, așa cum același dialog o spune, cetatea este locul tuturor specialităților, ceea ce înseamnă că Platon ar propune aici o specialitate a tuturor specialităților, care să revină filosofului. Acesta pare a fi spațiul logic pe care el îl rezervă filosofului în Republica: un substitut al ființei cetății realizat prin știința lui, ceea ce probează, în fond, funcționalitatea primatului lui a ști asupra lui a fi. * Am propus în cele
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
formarea cetății. Or, așa cum același dialog o spune, cetatea este locul tuturor specialităților, ceea ce înseamnă că Platon ar propune aici o specialitate a tuturor specialităților, care să revină filosofului. Acesta pare a fi spațiul logic pe care el îl rezervă filosofului în Republica: un substitut al ființei cetății realizat prin știința lui, ceea ce probează, în fond, funcționalitatea primatului lui a ști asupra lui a fi. * Am propus în cele de mai sus o interpretare a construcției politice platoniciene pornind de la o
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
spiritului, să fie distribuite social de Platon: de partea supușilor, ahileicul cu lipsa lui de reflexivitate completă, garantat de corespondența cu atributele divinului și legitimat ontologic de schema cunoașterii inteligibilului și de mitul eshatologic din finalul textului; de partea suveranului, filosoful odiseic, care își asumă binele și conștiința restului și care legitimează minciuna politică, instituie eugenia, suspendă familia prin generalizarea ei la nivelul cetății, desființează istoria prin caracterul atemporal al regulilor instituite și suprimă, în general, întregul spațiu privat în numele stăpânirii
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
odiseicul pot explica măcar geneza acestor situații, ne putem formula o întrebare: dacă în contextul dialogurilor Menon, Phaidros sau Sofistul, problema inițială a lui Platon a oferit rezultate atât de consistente și de seducătoare filosofic, cum sunt teoria reamintirii, teoria filosofului psihagog sau descoperirea valorii negației ca armă îndreptată contra sofisticii, de ce aplicarea acelorași principii în spațiul filosofiei politice conduce la rezultate care par stranii și odioase aceleiași modernități care s-ar putea lăsa oricând ușor și sincer sedusă de principiile
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
avut experiența încercării îndreptării tiranilor din Syracusa, dar și pe cea a condamnării lui Socrate. Teoria ideilor, ax central al filosofiei platoniciene, este prea puțin invocată în acest dialog, dar nici ideile radicale privind proprietatea comună, separarea claselor sau supremația filosofului din Republica nu mai sunt susținute ca atare. Omul politic opune mitul țesătorului mitului omului de aur din Republica, în sensul că nu mai susține separația absolută între caracterele umane (și aceasta chiar pe criterii ereditare), ci o fuziune sistematică
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
mai mult, în cazul mai multor conducători, este mai bine ca ei să fie de caractere diferite (o oligarhie eterogenă). Totodată, determinarea științei sau artei politice, fie ea prin divizare dihotomică progresivă sau prin analogie, nu îl mai privilegiază pe filosof - lucru demonstrat atât de absența termenului de filosof din structura dialogului, cât și de indicația de la început, care trimite la un posibil alt dialog, dedicat filosofului, și care ar completa un triptic sofist-om politic-filosof. Să înțelegem că există un
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
mai bine ca ei să fie de caractere diferite (o oligarhie eterogenă). Totodată, determinarea științei sau artei politice, fie ea prin divizare dihotomică progresivă sau prin analogie, nu îl mai privilegiază pe filosof - lucru demonstrat atât de absența termenului de filosof din structura dialogului, cât și de indicația de la început, care trimite la un posibil alt dialog, dedicat filosofului, și care ar completa un triptic sofist-om politic-filosof. Să înțelegem că există un raport de contrarietate între omul politic și filosof
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
fie ea prin divizare dihotomică progresivă sau prin analogie, nu îl mai privilegiază pe filosof - lucru demonstrat atât de absența termenului de filosof din structura dialogului, cât și de indicația de la început, care trimite la un posibil alt dialog, dedicat filosofului, și care ar completa un triptic sofist-om politic-filosof. Să înțelegem că există un raport de contrarietate între omul politic și filosof? Bineînțeles, fără o referire concretă în text, aceasta este doar o presupoziție, dar încă de la începutul progresiei dihotomice
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
filosof din structura dialogului, cât și de indicația de la început, care trimite la un posibil alt dialog, dedicat filosofului, și care ar completa un triptic sofist-om politic-filosof. Să înțelegem că există un raport de contrarietate între omul politic și filosof? Bineînțeles, fără o referire concretă în text, aceasta este doar o presupoziție, dar încă de la începutul progresiei dihotomice aria de acțiune a omului politic e foarte strict determinată, astfel încât doar un concept de filosof ca posesor al întregii științe ar
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
de contrarietate între omul politic și filosof? Bineînțeles, fără o referire concretă în text, aceasta este doar o presupoziție, dar încă de la începutul progresiei dihotomice aria de acțiune a omului politic e foarte strict determinată, astfel încât doar un concept de filosof ca posesor al întregii științe ar mai integra și știința politică; mai degrabă, acesta ar fi un sofist. Distincția se face atunci când știința teoretică este separată în directivă și critică, între acțiunea de a îndruma și cea de a judeca
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
și știința politică; mai degrabă, acesta ar fi un sofist. Distincția se face atunci când știința teoretică este separată în directivă și critică, între acțiunea de a îndruma și cea de a judeca. Un alt element care susține ideea contrarietății între filosof, om politic și sofist este afirmația de la începutul dialogului Sofistul, după care aceștia sunt trei lucruri diferite. Prin urmare, omul politic are un statut propriu, dar tot ceea ce face acest dialog este să construiască metodic o definiție. Raportul de contrarietate
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
sofist este afirmația de la începutul dialogului Sofistul, după care aceștia sunt trei lucruri diferite. Prin urmare, omul politic are un statut propriu, dar tot ceea ce face acest dialog este să construiască metodic o definiție. Raportul de contrarietate între omul politic, filosof și sofist nu se stabilește însă decât la nivelul teoretic și general al definiției și rămân vacante două poziții pentru filosof: sau să posede integral știința politică și să conducă (precum în Republica), sau să aibă o funcție normativă în
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
propriu, dar tot ceea ce face acest dialog este să construiască metodic o definiție. Raportul de contrarietate între omul politic, filosof și sofist nu se stabilește însă decât la nivelul teoretic și general al definiției și rămân vacante două poziții pentru filosof: sau să posede integral știința politică și să conducă (precum în Republica), sau să aibă o funcție normativă în stat, stabilind legile (ca în Legile). Ambiguitatea raportului provine din faptul că se caută deosebirile, și nu asemănările celui în măsură
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
pe principiul funcționalității, atunci acoperim și clasa funcției politice din afara individului, fără știință politică (atâta timp cât știința politică este dedicată speciei umane și indivizilor ce o compun). Am lăsat la urmă exemplul mai convingător, pentru că el a fost o problemă a filosofilor timp de mai multe secole. Pentru clasa științei politice din afara indivizilor care este și exercitată (7) propunem ca exemplu modelul politic ierarhic excentric medieval. După acest model, sursa puterii politice este Dumnezeu, iar preoții sunt funcționari ai Regelui suprem și
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
text intermediar între idealismul utopic din Republica și realismul politic (atât cât e posibil la Platon) din Legile. Faptul că gândirea lui Platon urmează un drum evolutiv de la dialogurile de tinerețe până la cele de bătrânețe a fost demonstrat suficient. Dacă filosoful antic nu își critică propriile teorii concurente, trebuie, credem, să acceptăm și un paralelism între ele. Varianta propusă aici pentru coexistența celor trei teorii este deosebirea lor metodologică, iar metoda de abordare trebuie să fie una comparativă. În concluzie, pentru
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cu versul 332 al tragediei (fragment care, cum se știe, a mai reținut atenția și lui Heidegger și lui Hans Jonas): „În lume multe-s mari minuni;/ Mai mari ca omul însă nu-s!”. Despre ce anume e vorba aici? Filosofului îi atrag atenția versurile următoare: „Purtat de vânt (el, omul - nota mea), străbate mări,/ Prin hulă și prin val spumos, / Prin val vuind vijelios”. Departe de-a fi o simplă figură retorică, pentru Patocka, acest pasaj are meritul de-a
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
într-o sferă care nu îi aparține și, finalmente, să dobândească o cunoaștere ce stă întotdeauna sub semnul excesului (drama Labdacizilor fiind ilustrativă în acest sens). Imergența filosofiei - o știm de la Aristotel, sub semnul mirării - destramă textura mitului. Căci, pentru filosof, lumea (totalitatea a ceea ce este) nu mai e dată ab initio (și, ca atare, depozitată într-o narațiune al cărui propriu e faptul de a ști - de a avea deja răspunsul), ci e direct manifestă, acum și aici, sub semnul
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ab initio (și, ca atare, depozitată într-o narațiune al cărui propriu e faptul de a ști - de a avea deja răspunsul), ci e direct manifestă, acum și aici, sub semnul mirării și al interogației la care aceasta conduce. Pentru filosof, întregul lumii nu mai aparține unei clarități situată dincolo de posibilitățile umanului (și care se cere doar respectată), ci e prezentă ca problemă. Ceea ce înseamnă că filosoful este cel căruia îi revine sarcina de a o face manifestă, adică de a
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
acum și aici, sub semnul mirării și al interogației la care aceasta conduce. Pentru filosof, întregul lumii nu mai aparține unei clarități situată dincolo de posibilitățile umanului (și care se cere doar respectată), ci e prezentă ca problemă. Ceea ce înseamnă că filosoful este cel căruia îi revine sarcina de a o face manifestă, adică de a sesiza, dincolo de manifestarea lucrurilor individuale, faptul de-a se manifesta propriu totalității. Filosofia nu suprimă mitul (căci deoarece acesta enunță un dat uman fundamental, el nu
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
nevăzută dintre faptul de a se manifesta și manifestările ca atare și e, finalmente, modalitatea prin care „sufletul devine ceea ce poate fi” (p. 91). Nu e vorba aici doar de niște lucruri de natură speculativă care au mobilizat gândirea unor filosofi pentru care virtutea s-ar identifica cu abstragerea din concret, ci cu o realitate efectivă și invadantă - întrucât ținea de viața însăși a cetății. Războaiele cu perșii fac manifestă ad oculos deosebirea dintre două modalități de a aduna lumea umană
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
urmă pervertește întregul spațiu comun. Pe de altă parte, prezența lui Socrate (inclusiv în atitudinea față de moarte) rămâne semnificativă; efigia sa marchează problema pe care urmașii săi (și în primul rând Platon) o vor tematiza: „proiectul unei comunități în care filosoful să poată trăi, în care să poată trăi omul căruia îi revine practicarea grijii față de suflet și realizarea ideii filosofice potrivit căreia trebuie trăit și gândit doar pe baza unei priviri în ceea ce este” (p. 98). Această întreprindere ia trei
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a menține dialogul deschis către ceea ce devine inteligibil pe parcursul său: adevărul. Dialogul este o formă de epochè care suspendă răspunsul aflat la îndemână pentru a purta investigația către substratul lucrurilor. Ceea ce înseamnă că dialogul filosofic nu este doar metoda unui filosof (în speță Socrate), ci deschiderea în care se înscrie întreaga filosofie. Desfășurarea interogativă a mirării în fața a ceea este rămâne sarcina formării sufletului de către sine însuși și - mai departe - sarcina întregii gândiri europene. Astfel, „sufletul, care făcând experiența ne-științei
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
limitat și nelimitat. În acest sens, „numerele primordiale nu sunt altceva decât modelele prime, cele dintâi paradigme ale reunirii celor două principii. Ideile nu sunt altceva decât raporturile prime, raporturile originare dintre nedeterminare și unitate” (p. 112). Matematicile sunt, pentru filosoful grec, deopotrivă intermediarul dintre „lumea sensibilă” și cea „inteligibilă” și domeniul de aplicație al sufletului. Sufletul ca atare, întrucât ține de interioritate, nu ne este direct accesibil, ci devine vizibil în felul în care, aidoma matematicianului, măsurăm, determinăm și relaționăm
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]