6,066 matches
-
de-a treia care întrunește verbe cu trăsături variate, nu mai reflectă aceeași continuitate cu stările originare. Limbile spaniolă și portugheză au tot trei conjugări, în -ar, în -er și în -ir, toate cu posibilitatea de a fi raportate la latină, căci, avînd în vedere aspectul infinitivului, s-a pierdut conjugarea a treia: lat. cantare > sp., pg. cantar, lat.pop. cadére (clasic cádere) > sp., pg. caer, lat. perdere > sp., pg. perder, lat. sentire > sp., pg. sentir. Desigur, fenomenul s-a produs mai
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
în schimbări atît de mari ca în alte idiomuri: fr. chanter, voir, écrire, venir; sp. cantar, ver, escribir, venir; pg. cantar, ver, escrever, vir. Din perspectiva conjugărilor, limbile neolatine realizează, prin urmare, două tipuri, unul cu patru conjugări (ca în latină) și altul cu trei conjugări, acesta cu două subtipuri, iberic și francez. O unitate accentuată dovedesc limbile romanice din perspectiva categoriei diatezei, în sensul că prezintă împreună alt tip decît latina, fără a cunoaște deosebiri marcante între ele. În latina
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
urmare, două tipuri, unul cu patru conjugări (ca în latină) și altul cu trei conjugări, acesta cu două subtipuri, iberic și francez. O unitate accentuată dovedesc limbile romanice din perspectiva categoriei diatezei, în sensul că prezintă împreună alt tip decît latina, fără a cunoaște deosebiri marcante între ele. În latina clasică, existau două diateze, una activă și una medio-pasivă, cea activă caracterizîndu-se prin imposibilitatea de a exprima un raport între un predicat și un subiect nedeterminat, adică valoarea impersonală. Forma medio-pasivă
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
latină) și altul cu trei conjugări, acesta cu două subtipuri, iberic și francez. O unitate accentuată dovedesc limbile romanice din perspectiva categoriei diatezei, în sensul că prezintă împreună alt tip decît latina, fără a cunoaște deosebiri marcante între ele. În latina clasică, existau două diateze, una activă și una medio-pasivă, cea activă caracterizîndu-se prin imposibilitatea de a exprima un raport între un predicat și un subiect nedeterminat, adică valoarea impersonală. Forma medio-pasivă putea avea în schimb mai multe valori: a) pasivă
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
și un subiect nedeterminat, adică valoarea impersonală. Forma medio-pasivă putea avea în schimb mai multe valori: a) pasivă propriu-zisă (amor "sînt iubit"), b) activă, în cazul verbelor deponente și semidepo-nente (hortator "eu îndemn") și c) impersonală (dicitur "se zice"). În latina vorbită, s-a produs o reorganizare a categoriei diatezei, verbele deponente și semideponente, datorită înțelesului activ, au adoptat diateza activă sau au dispărut, fiind concurate și înlocuite de verbe cu conjugare activă. La verbele tranzitive, atunci cînd agentul coincidea cu
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
reda în limbile romanice mai multe valori, printre care și unele ale vechii diateze medii. Transformări s-au produs și în cazul diatezei pasive, care are, în toate limbile romanice, numai forme analitice, ca urmare a continuării tendințelor manifestate în latina populară tîrzie. De altfel, încă din perioada preclasică, se folosea în vorbirea familiară, alături de structura amatus sum, care era forma pentru perfect pasiv, și structura amatus fui (cu perfectul lui esse, în loc de prezent), pentru a exprima mai intens caracterul perfectiv
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
de obicei prin intermediul categoriei modului, care s-a transmis limbilor romanice uneori cu modificări importante. Conjunctivul a cunoscut restrîngeri din mai multe puncte de vedere, în primul rînd prin înlocuirea lui în unele situații de condițional, un mod inexistent în latină. Condițional-optativul are, în limbile romanice, un prezent și un perfect, ambele perifrastice fiind alcătuite dintr-un auxiliar și dintr-o formă nominală a verbului de conjugat (infinitivul la prezent și participiul trecut la perfect). Auxiliarul este "a avea" în majoritatea
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
ca înțeles. Ca atare, forma verbală care exprimă din perspec-tiva aspectului acțiunea în curs de desfășurare, iar din perspec-tiva timpului simultaneitatea (măcar parțială) cu momentul vorbirii este prezentul, care continuă a fi folosit în limbile romanice cu aceleași valori din latină. Insistența asupra caracterului durativ al acțiunii, redată în limbi precum româna și franceza prin mijloace perifrastice, a fost gramaticalizată în italiană, spaniolă și portugheză, prin construcții cu anumite verbe, it. stare, sp., pg. estar: rom. Citesc o carte interesantă.; fr.
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
a fi" pentru realizarea perfectului compus, în cazul verbelor intranzitive și al celor reflexive: it. Sono tutti partiti.; fr. Ils sont tous partis. Acest timp a rămas însă în limbile romanice un concurent al perfectului simplu (care se continuă din latină), între ele existînd diferențe în ceea ce privește nivelurile limbii, căci în italiană, franceză și română, perfectul simplu este un timp al limbii literare scrise (al narațiunii) care exprimă, la fel ca perfectul compus, o acțiune terminată în trecut. Mai mult ca perfectul
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
luat naștere o formă nouă, compusă, după modelul perfectului compus, dar cu auxiliarul la imperfect. Ca atare, din perspectiva mai mult ca perfectului, limbile romanice rele-vă trei tipuri, dintre care spaniola și portugheza îl reprezintă pe cel mai apropiat latinei, iar franceza și italiana pe cel mai îndepărtat de latină și mai apropiat de unele limbi germanice (precum germana și neerlandeza), în vreme ce româna repre-zintă tipul intermediar printr-o reorganizare a materialului din limba-bază. Dacă latina clasică realiza viitorul într-o
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
dar cu auxiliarul la imperfect. Ca atare, din perspectiva mai mult ca perfectului, limbile romanice rele-vă trei tipuri, dintre care spaniola și portugheza îl reprezintă pe cel mai apropiat latinei, iar franceza și italiana pe cel mai îndepărtat de latină și mai apropiat de unele limbi germanice (precum germana și neerlandeza), în vreme ce româna repre-zintă tipul intermediar printr-o reorganizare a materialului din limba-bază. Dacă latina clasică realiza viitorul într-o manieră unică și sintetică, latina populară tîrzie avea cel puțin
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
reprezintă pe cel mai apropiat latinei, iar franceza și italiana pe cel mai îndepărtat de latină și mai apropiat de unele limbi germanice (precum germana și neerlandeza), în vreme ce româna repre-zintă tipul intermediar printr-o reorganizare a materialului din limba-bază. Dacă latina clasică realiza viitorul într-o manieră unică și sintetică, latina populară tîrzie avea cel puțin șase posibilități de a reda acest timp, toate analitice: cantare habeo, habeo cantare, habeo ad cantare, volo cantare, debeo cantare, venio ad cantare. Dintre acestea
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
pe cel mai îndepărtat de latină și mai apropiat de unele limbi germanice (precum germana și neerlandeza), în vreme ce româna repre-zintă tipul intermediar printr-o reorganizare a materialului din limba-bază. Dacă latina clasică realiza viitorul într-o manieră unică și sintetică, latina populară tîrzie avea cel puțin șase posibilități de a reda acest timp, toate analitice: cantare habeo, habeo cantare, habeo ad cantare, volo cantare, debeo cantare, venio ad cantare. Dintre acestea, cea mai răspîndită era formula cantare habeo, din care a
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
a rezultat viitorul în limbile romanice occidentale, dar printr-o modificare importantă a formei auxiliarului și prin aglutinarea lui la infinitivul verbului de conjugat, încît a căpătat aspectul unei desinențe: it. canterò, fr. (je) chanterai, sp. cantaré, pg. canterei. În latina răsăriteană (folosită în vecinătatea limbii grecești, care realizează viitorul cu auxiliarul "a vrea"), a avut prioritate construcția volo cantare din care a rezultat în română voi cînta (o structură similară cu cea întîlnită în dialectele italiene de sud). A rămas
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
ce nu mai reflectă o relație directă cu stările originare. Trecerea de la caracterul preponderent sintetic al limbii latine la caracterul preponderent analitic al limbilor romanice a atras în cazul flexiunii verbale creșterea numărului și frecvenței verbelor auxiliare, căci în vreme ce, în latina clasică, exista un singur auxiliar, esse, cu care se construiau nuanțele de perfect ale diatezei pasive (indicativ perfect amatus sum, mai mult ca perfect amatus eram, viitor anterior amatus ero), în latina populară tîrzie se foloseau numeroase perifraze verbale care
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
numărului și frecvenței verbelor auxiliare, căci în vreme ce, în latina clasică, exista un singur auxiliar, esse, cu care se construiau nuanțele de perfect ale diatezei pasive (indicativ perfect amatus sum, mai mult ca perfect amatus eram, viitor anterior amatus ero), în latina populară tîrzie se foloseau numeroase perifraze verbale care antrenau, cu statut de auxiliar, diferite verbe. În acest context, o mare răspîndire au avut-o cele care se construiau cu verbul habere, a cărui semnificație "a poseda" s-a atenuat treptat
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
populații, care constituie substratul idiomurilor germanice 45. Limba germanică comună reprezenta o ramură a limbi-lor indo-europene, față de care prezintă o reducere a cazurilor la patru și a timpurilor de bază la două (prezent și trecut). De asemenea, la fel ca latina, această limbă antică a renunțat la exprimarea numărului dual, dar are trăsătura proprie de a fi creat o declinare specială a adjectivului. Din cea mai veche fază cunoscută (secolele al III-lea al IV-lea d.Hr.) limbile germanice se
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
diferențieri dialectale. În timpul expansiunii vikingilor, daneza a fost vorbită în Normandia (Franța) și în Anglia. Normele unitare ale limbii literare au început să se fixeze după răspîndirea Reformei, în secolul al XVI-lea, cînd au început să pătrundă cuvinte din latină, din franceză și, mai ales, din germană, pentru ca în perioada actuală să prevaleze cele din engleză. O dezvoltare deosebită a cunoscut daneza literară în secolul al XIX-lea, un rol important în afirmarea ei avîndu-l scrierile lui Hans Christian Andersen
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
parte diferite în ceea ce privește normele limbii scrise 47. De fapt, atît dialectele flamande cît și cele olandeze au stratul alcătuit din limba francilor, care reprezintă principalul element de adstrat pentru franceză, iar substratul este alcătuit în principal din insule celte și latine, la fel ca în cazul limbii engleze. Toate aceste dialecte au, la rîndul lor, mari afinități cu grupul de dialecte germane care alcătuiesc germana de jos, fenomen ușor constatabil la nivelul formelor lexicale: germ. sus Apfel germ. jos Appel, neer
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
cînd cuvîntul este același, dar, cu toate acestea, limba literară germană reprezintă un factor unificator important, asigurînd posibilitatea de înțelegere între toți germanii. Limba germană a folosit o lungă perioadă de timp scrierea gotică, care a fost înlocuită cu cea latină abia în anul 1932. Ortografia este preponderent fonetică, cu unele elemen-te etimologizante, dar cu reguli precise de pronunție, alcătuind, din acest punct de vedere, un tip împreună cu neerlandeza și norvegiana, căci celelalte limbi germanice au ortografii preponderent etimologizante, fără reguli
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
-se, din punct de vedere tipologic, mai mult de franceză decît de acestea. De altfel, la rîndul ei, franceza însăși este divergentă în raport cu celelalte limbi romanice, fiindcă, datorită amestecului cu ele-mentul germanic, cunoaște schimbări care o îndepărtează mult și de latină, dar și de celelalte limbi romanice. Particularități ale gramaticii limbilor germanice Desigur, cele mai multe dintre fenomenele care se întîl-nesc în gramatica limbilor romanice caracterizează și gramatica limbilor germanice, fenomen explicabil prin originea înde-părtată comună a celor două grupuri de limbi. Limbile
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
rîndul lor aseme-nea redări supletive, cunosc tipul de opoziții ternare, fiindcă pentru toate cele trei grade există radicali diferiți. Acest aspect relevă faptul că limbile-bază ale celor două grupuri de idiomuri prezentau două direcții deosebite: germanica o opoziție binară, iar latina o opoziție ternară. În gramatica limbilor germanice nu este operantă clasificarea verbelor în conjugări, așa cum se întîmplă în cazul limbii latine și a descendentelor ei, pornind de la vocala tematică a infinitivului și de la unele particularități ale flexiunii. De altfel, această
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
cazul limbii latine și a descendentelor ei, pornind de la vocala tematică a infinitivului și de la unele particularități ale flexiunii. De altfel, această clasificare a verbelor latine și romanice lasă necuprinse o serie de elemente precum verbele neregulate și deponente din latină sau adună în același grup verbe cu un comportament flexionar și funcțional foarte diferit, precum conjugarea a treia din limba franceză. Verbele din limbile germanice sînt clasificate în două grupe principale, una a verbelor slabe, care au la preterit și
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
În evoluția de la germanica comună la limbile germanice s-a manifestat, de altfel, tendința permanentă de a regulariza paradigma unor verbe tari sau neregulate, unele dintre ele intrînd astfel în grupa celor slabe. Pe de altă parte, verbele împrumutate din latină și din limbile romanice au fost încadrate în aceeași grupă, încît aceasta s-a îmbogățit și se îmbogățește continuu. Cu toate acestea, grupa verbelor tari, care prezintă ablaut, și a celor neregulate nu se află în situația de a fi
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
suedeză), dar deosebirile dintre ele privesc mijloacele secundare prin care se realizează opozițiile, iar nu principiul după care se realizează. Aceleași limbi păstrează și un grup de verbe deponente, cu formă pasivă și cu înțeles pasiv (așa cum existau și în latină, dar care lipsesc în limbile romanice 60): dan. at l(nges "a-i fi dor", at f(rdes "a călători", synes "a i se părea"; norv. å synes "a crede", å eldes "a îmbă-trîni", å trives "a se simți bine
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]