7,995 matches
-
a colaboraționismului să fie discret camuflată sub teancul de file și mormanul de vorbe ale Securității. Confuzia riguroasă a termenilor, în zorii unui dincolo de bine și de rău, făta apoi acceptul. Odiseea pârei putea începe, sincopată fiind numai de remușcările neputinței. Fără această înțelegere a gradațiilor sufletești care precedă prăbușirea interioară nu putem explica nici fenomenul corelativ al mărturisirii întârziate. Transformarea unui om liber într-un turnător supus, incapabil de revoltă ori zvâcniri de luciditate, cere totuși timp. La fel, despovărarea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
la căutarea înțelepciunii, pariind faustic pe cunoașterea orizontală. De aceea suntem astăzi entuziasmați de aporiile intersubiectivității în opera lui Husserl fără a înțelege o boabă din fenomenologia donației, recapitulată duminical în fiecare Euharistie. Compătimesc aici nu patima bibliofilă, ci doar neputința livrescului de a indica nordul justei noastre orientări existențiale. Logocentrismul își deploră condiția profană și orfană, dar se întoarce mereu printre semeni cu ambiția secretă de a înfrunta disprețuitor orice anonimat. Vorbind sau scriind, suntem însetați cu toții de publicitatea expresiei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în fața oglinzii (speculum). În raport cu problematica centrului, eseul este deja descentrat. Lumina gândului pătrunde acum doar prin interstițiile literelor, care, altminteri, trăiesc mai ales din patetica iubire de sine a autorului. Lumea ca suprafață textualătc "Lumea ca suprafață textuală" În această neputință de a transcende sfera psihologică a subiectivității își are obârșia și pasiunea recentă pentru excentricitate. Cei „excentrici” nu întrețin neapărat un raport polemic cu „centrul” pierdut. De regulă, ei sunt pur și simplu des-centrați. Să luăm un caz relativ recent
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu vrea să răscolească foarte mult. Tehnica reamintirii aleatorii, prin asocieri spontane, produce însă un efect total. Sunt patru pagini (142-145) care oferă „la vărsat” măruntaiele de nepovestit ale vieții domestice românești. Atunci, intelectualii și muncitorii trăiau solidaritatea proletară a neputinței. Amintirile din vechiul București au însă un farmec tragic: „Ajungeam în Dămăroaia, printre casele țărănești cu sere în miniatură, și, în bezna desăvârșită a străduțelor neasfaltate, coboram pentru a ne simți câteva clipe liberi, obraznici și nemuritori” (p. 151). Revin
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
poluare. Într-o eră a transparenței mediatice, nu mai este nici un secret că unele instituții de formare a tinerilor preoți - de la seminarii și facultăți la unele mănăstiri ieșite din canoanele tradiției - sunt afectate de morbul corupției planificate. Un lucru este neputința omenească, resimțită personal de către fiecare credincios, și altceva se petrece atunci când anii de transformare lăuntrică sunt ratați în beneficiul prosperității lumești. Mirenii îmbunătățiți privesc cu durere aceste „pricini de sminteală”, ocrotite de slujbașii unei instituții care s-ar dori definită
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
vestea cea mai bună dintre toate lumile posibile. Numai trăind întru Hristos, fiii și fiicele Bisericii se vor preface în tămăduitori ai suferinței universale, găzduindu-i matern pe cei care nu mai vor să moară. Evanghelia a biruit mereu religia neputinței. În inima vieții de rugăciune a celor credincioși lui Dumnezeu stă puterea de a te întoarce dinspre neant către lumină, prefăcând deșertăciunea trecutului într-un imn de slavă. Rugăciunea face din fiecare creștin un om convertit la bunătatea infinită a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
poate fi motivată de această descoperire predominant autohtonă a dezastrelor produse de alianța dintre socialismul atavic și postmodernismul imberb al României. Omul recent de extracție valahă a fost conceput în eprubeta unor proprietari fără carte de identitate. El adună toate neputințele unei culturi tribal-provinciale în fața inerției economice și grosolăniei morale a unei tradiții politice etatiste. Etosul indecent al postmodernității l-a invitat pe omul recent la un dispreț mitocănesc pentru săraci, consumerism irațional, fentă financiară, bâlci cotidian, absenteism politic. La interstițiile
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
naște. El se târăște buimac printre vestigiile culturii tradiționale. Arhetipul antropologic al creștinismului medieval fusese sfântul: bipedul vertical, cu aripi de heruvim și nostalgii orbitoare, dar realizate. Arhetipul antropologic al postmodernității este larva fără memorie: un ins inițiat în mistica neputinței, în arta plictisului și retorica ignoranței. Semn al sfârșitului, el este apoteoza sfârșelii. Omul recent a încetat să mai creadă în lucrurile care au făcut istorie timp de cinci milenii, fie că acestea înseamnă vigoarea sacrului, cosmologia ritului, chemarea politicului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sfântă a propriei lor vieți, povestea Evangheliei va apărea drept cea mai bună poveste dintre toate poveștile posibile. Sau, în cuvintele lui Hans Urs von Balthasar, „numai iubirea este demnă de crezare”. Decepția suferită de Nietzsche venea tocmai din această neputință a creștinilor de a-și cânta povestea cu încredințare în adevărul mântuirii lor (Bessere Lieder müßten sie mir singen, daß ich an ihren Erlöser glauben lerne: erlöster müßten mir seine Jünger aussehen! - spune Zarathustra în „Ein Buch für alle und
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
la o imaginară condiție atemporală, într-o formulă dogmatică de proveniență mai curând monofizită. Foarte mulți știu extrem de puține despre soarta confraților lor risipiți până la marginile pământului, care, chiar dacă într-o altă limbă, slujesc aceluiași Dumnezeu. Motivul? Nimic altceva decât neputința melcului de a-și părăsi cochilia. Câți ortodocși din Finlanda sau Estonia au habar despre soarta creștinilor din Etiopia sau Eritrea; câți europeni continentali urmăresc sinaxarul sfinților britanici - pentru a nu-i pomeni pe mucenicii din gulagul comunist sau pe
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
duhovnicești încercați sunt tot atâtea vămi indispensabile ale curățirii noastre lăuntrice. Nimeni nu și-ar putea risipi tristețea stearpă a sufletului fără povața celor îmbrăcați deja în „veșmântul veseliei” (Isaia 61, 10). În prezența luminoasă a Părinților înfiați de Domnul, neputințele și singurătățile noastre se risipesc. Frunzele smochinului care ne-a umbrit rușinea pălesc, blestemate de Cuvântul Tatălui. Revelația nimicniciei și a morții marchează „începutul deliberării mele”, moment în care „cuțitul se afundă cel mai adânc în rană”; este clipa „acceptării
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de îmbelșugat, încât ochii revarsă lacrimi.” Prin suspine se naște în noi o rugăciune izbăvitoare; germenii îndreptării au prins rădăcini în tainițele inimii noastre. Mai ager sau mai opintit, ceva se schimbă în fondul ființei omului. Harul lui Dumnezeu împlinește neputințele ascezei. Când simți apropierea lui Dumnezeu, te simți „în fața unui leu care doarme înaintea ta”. N-ai vrea să-l trezești pentru că frica te-a pătruns până în măduva oaselor. Ne temem de Cel care ne-ar putea adresa întrebarea: „Voi
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
care, prin revoluția așa-zis proletară a spulberat în doar câteva luni toată memoria sacră a Rusiei vechi țariste - i-a dat tânărului Serghei lungi insomnii dominate de insolvabile întrebări existențiale: care este sursa răului în om, de ce această aparentă neputință a binelui în lume, din ce pricină moartea domnește peste întreaga făptură? Odată spulberat cosmosul copilăriei în zorii unei epoci a sclaviei, fricii și terorii, tânărul Serghei pierde contactul cu realitatea discretă a prezenței lui Dumnezeu, pe care o cunoscuse
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
harului printr-o chemare la o intensă pocăință lăuntrică. Înscris pentru un an la cursurile Institutului Teologic „Sf. Serghie” din Paris, preotul Sofronie petrece, precum Iacob în pustie, lungi nopți de război lăuntric cu mândria omului cel vechi, înfruntând cu neputință și uimire pe Îngerul lui Dumnezeu (Geneză 32). Fără să mai suporte aerul artificial al discuțiilor „savante”, convențiile sociale pline de ipocrizie, cultura hedonistă și foarte indulgentă a „intelectualilor” din exil care uitaseră degrabă suferința celor de acasă, dar mai
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
duhovnicesc unde sfinții preaslăviți ai Domnului nu mai au nimic de ascuns. Smochinul fără roade a fost blestemat. Întemeiată pe taina botezului și pregătind comuniunea euharistică, mărturisirea redă omului o conștiință lărgită și o inimă plină de har, în care neputințele, greșelile, păcatele sau nevoile altora vor putea fi privite cu adevărată compasiune și dragoste: „După cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi” (Coloseni 3, 13). Treptat, inima omului purtător de Duh, deprinzând pocăința ontologică, se lărgește
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
depinde și dezbaterea asupra dinamicii vieții spirituale în teologia starețului Sofronie (cap. III, IV), prezentarea vieții în Hristos ca pogorâre întru iadul smereniei ascetice (cap. II), a căii monahale și a modurilor rugăciunii (cap. V, VI, VIII). Ar fi cu neputință ca într-un singur articol să facem dreptate bogăției de teme și profunzimii cu care această carte ne surprinde la fiecare pas. Cu discreție, fără să facă operă de patrolog sau istoric, arhimandritul Zaharia îl aduce pe starețul Sofronie în
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
teologice de tradiție ortodoxă. Până foarte recent, majoritatea familiilor de creștini români dispunea doar de aceste două versiuni- textul sinodal sau versiunea Cornilescu -, deși ambele sufereau de anacronism filologic și inconsistență teologică. La ce mă refer? În primul rând, la neputința multor credincioși „de rând” de a înțelege vocabularul arhaic atât al ediției Cornilescu, cât și al ediției sinodale (ușor remaniată în ultimele decenii). Mai important însă, este vorba despre o inconsistență teologică rezultată - în versiunea sinodală cel puțin - din traducerea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
personaj a devenit unul din miile de anonimi miluiți de Mântuitorul. Domnul îi vorbește și îl vindecă. Orbul știe parcă mai bine decât apostolii care este puterea dumnezeiască a lui Iisus și cum, printr-un simplu cuvânt, El poate risipi neputința omenească. Cum era de așteptat, când orbul primește tămăduire, el nu vrea decât să-L urmeze pe Iisus și să trăiască mereu „slăvindu-L pe Dumnezeu”. În mijlocul orașului însă pe Iisus îl așteaptă un bărbat de o cu totul altă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sărac cu duhul”. Zaheu ignoră șoaptele răutăcioase ale foștilor săi prieteni, rupe convențiile „oamenilor serioși”, trece cu vederea zâmbetul superior al mamelor aflate pe uliță. Suit în sicomor, Zaheu se umanizează. El nu-și mai tăgăduiește, cu ipocrizia unui despot, neputința și curiozitatea. Adevărata jertfă a lui Zaheu are loc nu într-un templu, alături de farisei, ci în piață, acolo unde a înșelat încrederea celor mai tari sau mai slabi ai orașului. Atunci când își arată neprefăcut afecțiunea pentru Iisus, Zaheu încetează
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
un mod mai dramatic, temperat doar de faptul că eroul își găsește un discipol promițător, moartea lui Knecht aproape imediat după ce el se întoarce la existența obișnuită sugerează că reconcilierea între cele două imperative categorice polare este în realitate cu neputință, chiar și pentru cei mai dăruiți (elecți, cum li se spune uneori castalienilor, făcându-se aluzie la paradigma monastică și mistică a provinciei). Moartea lui Knecht simbolizează de asemenea separarea tragică a două universuri deopotrivă de valabile, „autentice” și prețioase
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
asupra opiniei publice care face zilnic posibil ceea ce foarte recent părea cu totul îndepărtat. Aceia care s-au preocupat exclusiv de ceea ce părea cu putință în starea existentă de opinie au descoperit constant că până și aceasta devenea rapid cu neputință din punct de vedere politic, ca urmare a schimbărilor într-o opinie publică pe care nu făcuseră nimic ca s-o îndrume. Dacă nu putem face încă o dată din fundamentele filozofice ale societății libere o chestiune intelectuală vie, iar din
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
clipa cînd e azvîrlit peste bord, al doilea fier devine un instrument tăios, șuierător și înspăimîntător, care se învîrte nebunește deasupra balenei și a ambarcațiunii, încurcînd saulele sau tăindu-le și semănînd panică de jur împrejur. în general, e cu neputință să-l recuperezi înainte ca balena să fie capturată și transformată într-un cadavru. Gîndiți-vă acum în ce situație se află patru ambarcațiuni angajate în urmărirea unei balene excepțional de puternice, active și viclene - cînd, tocmai datorită acestor calități, precum și
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
cînd se scoate tot ce e de scos din trup. După aceea, dacă e vorba de capul unei balene mici, este ridicat pe punte, pentru a fi manevrat pe îndelete, în cazul unui leviatan matur însă acest lucru e cu neputință, deoarece capul cașalotului reprezintă aproape o treime din întreg trupul său, astfel încît, a ridica o asemenea greutate, chiar cu ajutorul uriașelor palancuri de pe o balenieră, e la fel de zadarnic ca a încerca să cîntărești cu o balanță de giuvaergiu un hambar
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
noi purtată de briză. Ă Din ce în ce mai bine, omule! Aș vrea ca Sfîntul Pavel în persoană să vină și să-mi aducă briza lui, în aerul meu înăbușitor! O, Natură! O, suflet omenesc! sînteți deopotrivă prinse în lanțurile unor analogii, cu neputință de exprimat în cuvinte! Nici un atom, fie el cît de mărunt, nu se mișcă și nu trăiește în cuprinsul materiei, fără a-și avea replica vicleană în cuget. Capitolul LXX POVESTEA CORABIEI IEROBOAM Corabia și briza lunecau parcă mînă-n mînă
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
ei porni spre noi cu o ambarcațiune, stînd nu la pupa, ci la prova acesteia și dînd semne de nerăbdare. Ă Ce-o fi ținînd în mînă? exclamă Starbuck, arătînd spre un obiect pe care-l flutura neamțul. E cu neputință! Un polonic de ulei?! Ă Aș, de unde, e un ibric de cafea, domnule Starbuck, replică Stubb. Vine-ncoace ca să ne facă o cafeluță. Nu vezi bidonul ăla mare de tablă de lîngă el? Acolo-și ține apa fiartă. A, neamțu-i
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]