KorAP: Find »[drukola/base=pușcă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...162 163 164 ...220 >

5,478 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834

multe ori îi ziceam: Măi Nicule, mai cruță-te, las-o mai dămol, că-i pocni într-o bună dimineață și tu nu trebuie să mori că n-are cine să te înlocuiască. Ei, bravo! Ce, vrei să-mi ruginească pușca și să rămân de râsul mazetelor? Când o fi să-mi vie ceasul, tot la un copac am să mor. Și mai, mai că așa s-a întâmplat. Atins de o boală care nu iartă, el a ținut pușca-n

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
ruginească pușca și să rămân de râsul mazetelor? Când o fi să-mi vie ceasul, tot la un copac am să mor. Și mai, mai că așa s-a întâmplat. Atins de o boală care nu iartă, el a ținut pușca-n mână pănă în ultimele zile ale vieței sale. Apoi venea Dimitrie Rosetti, om distins, care a ocupat în țară pozițiuni înalte, pușcaș de frunte, plin de ardoare înzestrat cu un apetit fără păreche și cu niște compasuri lungi pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
colonelul Grigorie Sturdza, vânător egoist care la goane ieșea totdeauna din linia pușcașilor, ca să-i vie lui mai întăi dihăniile; în fine, Costică Șuțu, un tip sui generis 58, care mergea totdeauna în fruntea vânătorilor, deși purta în spate două puști și o torbă plină de praf și plumb, de cel puțin zece kilograme greutate. Șuțu era un altruist cum nu s-a mai pomenit. Când petreceam noaptea în pădure, ceea ce ni se întâmpla des, el străjuia focul pănă aproape de ziuă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
zăpadă. Avea un aer cât se poate de caraghioz. Ce-ai pățit, Costică? Îl întreabă Vadana. Nimic! Ia mi-a dat pușca o palmă și mi-am, pierdut echilibrul. Da, bine, prea o încarci din belșug. Apoi, dacă vrai ca pușca să te hrănească, trebuie s-o hrănești Acesta era unul din sănătoasele principii vânătorești ale lui Costică Șuțu. Mai bine să-ntreacă decât să nu ajungă, gândea el la facerea cartușilor și astfel aluneca totdeauna mia mult praf și plumb

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
ieși din linia pușcașilor și înaintă mult înspre hăitaș. Ce se întâmplă însă? Între vânătorii poftiți la goană era și Iancu Cațichi sau moș Cațichi, cum îi ziceam noi, un bătrân cu o mână stricată și care se servea de pușcă prin un miracol de ghibăcie 63. El, cum venea pe cararea pușcașilor, văzu locul părăsit de Sturdza liber, și-l ocupă numai decât, fără să-și închipuiască că înaintea lui la 20 metri era cineva. Imediat pornesc haitașii. O capră

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
urmă nimic, timp de mai bine de o oară. Cum sta Rosetti așa rezemat de copac în așteptarea vânatului, vede deodată o vulpe scăpărând în fuga mare pe dinaintea lui la distanță de vro 20 de pași. Iute o ochește, dar pușca îi clănțănește în mână fără să ieie foc, și cu toate acestea, vulpea în aceeași clipă cade moartă la pământ. Am făcut cu toții un chef nespus de această ciudată întâmplare. Unii spuneau că Rosetti are farmec la pușcă; alții că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
ochește, dar pușca îi clănțănește în mână fără să ieie foc, și cu toate acestea, vulpea în aceeași clipă cade moartă la pământ. Am făcut cu toții un chef nespus de această ciudată întâmplare. Unii spuneau că Rosetti are farmec la pușcă; alții că biata vulpe a murit de spaimă în momentul când i-a zărit căciula cea țurcănească; iar Cățeaua susținea că a fost împușcată de dânsul în iarna trecută și că abia acuma i-a venit ceasul să moară. Las

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
să se expuie de a măsura a doua oară adâncimele Vladnicului. Am continuat ani de zile a vâna la câmp și la pădure, vara la pene66, iarna la păr67, după vorba Cățelei, însă de la o vreme ceata tovarășilor noștri de pușcă a început a se rări. Unul câte unul, spre marea noastră durere, au trecut pragul vieței și astăzi din cei vechi am rămas numai doi, mari și lați: Dimitrie Rosetti și eu. Ne uităm unul la altul cu strângere de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
m-am întins poate prea mult asupra incidentelor vânătorești din viața mea. Asta-i singura patimă ce mi-a mai rămas și nu m-am putut opri de a-i face cinstea cuvenită, cât mai țin condeiul în mână și pușca în spate. Sunt unii care susțin că vânatul este un sport barbar și întemeiat pe plăcerea de a vărsa sânge. Eu cred că această patimă nu are drept stimulent dorul de a ucide numai. Ea este foarte complexă și izvorâtă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
codrului adânc, aerul liber dătător de sanatate, atingerea cu natura în tot ce are ea mai dulce și mai aspru, mai frumos și mai înfiorător, uitarea de sine, viața primitivă care ne amintește traiul străbunilor, egalitatea complectă între tovarășii de pușcă și petrecerea lor în comun într-o intimitate frățească unde sălășluiește numai voia bună, toate aceste sunt elemente care compun nobila și bărbăteasca pasiune a vânatului. Nu e vânător care să nu fie iubitor de natură. Alecsandri a zis odinioară

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
de natură. Alecsandri a zis odinioară că tot românul e născut poet, eu adaog că e născut și vânător. În adevăr, puțini sunt aceia care nu cunosc puternica emoțiune ce simte omul când, rezemat de copac în pustiul codrului, cu pușca în mână, cu ochii mari deschiși, așteaptă în bătaia inimei apropierea dihăniei. Acelora le lipsește cea mai armonioasă coardă de la liră. În zadar a zis un glumeț că, pentru a fi vânător, trebuie să ai picioare bune și cap sec

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
și izbutesc să-l răpun, căci este ceva instinctiv în om, care-l stimulează la lupta cu fiarăle mari. De altfel, nu o dată am lăsat să treacă căprioara neatinsă, fermecat de frumusețea formelor ei, nu o dată m-am uitat cu pușca-n mână, spre marea nedomerire a prepelicarului meu, dinaintea splendoarei unui asfințit de soare și această absorbire a ființei mele în fața maiestății naturei, am consemnat-o odinioară în câteva versuri pe care îmi permit a le pune din nou sub

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
prepelicarului meu, dinaintea splendoarei unui asfințit de soare și această absorbire a ființei mele în fața maiestății naturei, am consemnat-o odinioară în câteva versuri pe care îmi permit a le pune din nou sub ochii cetitorilor: La vânat 69 Aruncai pușca pe umăr, pușca mea cea cu noroc, Luai torba cu merinde, geanta cea plină cu foc Și-ntovărășit de câne, vechi amic de vânătoare Ce zburda de neastâmpăr, apucai peste ogoare. O! Să fi văzut ce falnic păream astfel pregătit! Cu-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
splendoarei unui asfințit de soare și această absorbire a ființei mele în fața maiestății naturei, am consemnat-o odinioară în câteva versuri pe care îmi permit a le pune din nou sub ochii cetitorilor: La vânat 69 Aruncai pușca pe umăr, pușca mea cea cu noroc, Luai torba cu merinde, geanta cea plină cu foc Și-ntovărășit de câne, vechi amic de vânătoare Ce zburda de neastâmpăr, apucai peste ogoare. O! Să fi văzut ce falnic păream astfel pregătit! Cu-a mea armă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
cărți, ca să nu mă molipsesc și eu de această patimă, încunjurat cum era de oameni care nu cunoșteau altă petrecere decât cărțile. Dar, în schimb, precum zisei, m-am dedat la o îndeletnicire mai estetică, la vechea mea dragoste de pușcă. Aceasta nu puțin a contribuit la a-mi întări mușchii, a mă împrieteni cu frumusețele și sălbătăciile naturei și a mă înzestra cu o sumă de impresiuni care mai târziu s-au cristalizat într-un șir de scrieri bune, rele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
sunt adunați o mulțime de oameni care se bat cu armata. Am crezut că servitorul glumește și am ieșit. Apropiindu-mă însă de casa Roznovanu, începui să aud vuiet surd, lugubru, întrerupt din când în când câte o detunătură de pușcă. În același timp, clopotul cel mare a Mitropoliei prinse să sune alarma întocmai ca la foc. Era ceva înfiorător. În sfârșit, ajunsei în fața caselor Roznovanu la un colț de zid de lângă Mitropolie dispărut acum prin alinierea stradei, de unde puteam privi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
de o ploaie de pietre din partea răsculaților. Apoi, din mijlocul vigeliei asurzitoare ce clocotea ca valurile mărei, se înalță un glas ascuțit, înfiorător, fatal, strigând: Arma la ochi!... Foc!... Și imediat de-a lungul frontului infanteriei au fulgerat treizeci de puști care au culcat al pământ tot atâția oameni morți și răniți. Un moment, urdia 101 stătu uimită, dar nu dădu îndărăpt. Apoi a doua comandă rostită cu același glas strident: Arma la ochi!... Foc!... Și iarăși văzui culcându-se la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
Ia slăbește-mă, Codrene!... Ba nicidecum. Iaca, dacă vrai, vino și tu. Am să te duc într-o potică unde Catrințaș, pristavul 124 de pădurari de aici, a ucis doi urși unul după altul, și până a nu-și încărca pușca din nou, i-a ieșit un al treilea urs, ș-atunci a aruncat pușca jos și a luat-o la sănătoasa. Da' bine, acolo mă îndemni tu, unde e izvor de urși? Habar să n-ai. Ești cu Codreanu, adaose

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
te duc într-o potică unde Catrințaș, pristavul 124 de pădurari de aici, a ucis doi urși unul după altul, și până a nu-și încărca pușca din nou, i-a ieșit un al treilea urs, ș-atunci a aruncat pușca jos și a luat-o la sănătoasa. Da' bine, acolo mă îndemni tu, unde e izvor de urși? Habar să n-ai. Ești cu Codreanu, adaose el cu un aer protector. Și cine mai merge? Apoi suntem șase, într-ales

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
mi-am dat apoi întâlnire cu ceilalți pentru a doua zi în zori de ziua dinaintea Otelului "Cerbul". A doua zi, pe când aburii ieșeau valuri din pepturile noastre de răcoarea ce ne cam strângea în spate, noi câteșișapte călări, cu puștile pe umăr, urcam ca niște voinici la munte și în urma noastră venea o ceată de hăitași 125 cu Catrințaș, pristavul pădurarilor, în frunte. Nu știu zău câți urși va fi împușcat Codreanu, căci el le cam împodobea; dar Catrințaș, om

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
Catrințaș, om nalt cât un brad, care călca sănătos, vorbea răspicat și cu temei și avea niște ochi pricepuți de parcă-ți gâceau gândul, știu bine că era dintre acei care se băgau în vizuina ursului cu lumânărică aprinsă în buza puștei. Și ne urcam, mă rog, la deal pe cărări neumblate, prin codri de brazi pe unde nu cred să fi răsunat vreodată lovitura toporului sau trăsnetul puștii, căci pe atunci nu se înmulțise ceata buhnacilor 126 buni numai de speriat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
dintre acei care se băgau în vizuina ursului cu lumânărică aprinsă în buza puștei. Și ne urcam, mă rog, la deal pe cărări neumblate, prin codri de brazi pe unde nu cred să fi răsunat vreodată lovitura toporului sau trăsnetul puștii, căci pe atunci nu se înmulțise ceata buhnacilor 126 buni numai de speriat vrăbiile. În sfârșit, am ajuns într-un fund de pădure unde trebuia să facem bătaia. În cea mai mare tăcere ne-am așezat fiecare al locul însemnat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
lui. Acum nu mai rea de glumă. Ursul se suise în copac, și fiindcă, în primejdia mare vine și curajul mare, imediat am sărit câțiva pași în lături de copac, ca să nu-mi cadă cumva dihania în spate, am pus pușca la ochi și... O! Doamne! ce văzui! în loc de înfricoșatul urs, văzui o veveriță mică și sprintenă care sărea de pe creangă pe creangă, se uita galeșă la mine și părea că se strică de râs de fiorii ce-mi dăduse. Iar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
vânătorești deveneau mai gogonate. Ca să dau o idee despre ce este în stare să istorisească un vânător sătul cu o ploscă de Cotnar trasă la măsea, e destul să spun următoarea întâmplare a lui Codreanu, care se jura pe oțelele puștei lui, tot ce-avea el mai scump pe lume, că era adevărată: Într-o zi la o goană, povesti el, am împușcat un hrăpariț 133 de lup, talpa pădurei, bătrân, colțos și care, desigur, a călcat multe poieți și stâni

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
un biet țăran de la munte, pe lângă cele spuse de dv. care ați umblat și ați văzut atâta lume. Oricum nici tu nu ești de ieri de alaltăieri; ai calcat multe păduri și trebuie să fi avut multe pățenii de când ții pușca-n mână. Dacă-i așa, apoi cu voia dv. voi spune și eu una, da' să nu vă suparați dacă-ți găsi-o proastă, că dă... ceea ce știu aceea vă spun... așa cum mă pricep și eu, țărănește. Spune, spune, Catrințaș

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]