5,450 matches
-
n-a avut semeția să susțină - în afară de greșelile entuziasmului - că ea n-ar fi totul... Cu cât îmi pierd mai mult credințele în lume, cu atât sânt mai mult în Dumnezeu, fără să cred în el. - Să fie o boală tainică sau o cinste a minții și a inimii care te face să fii în același timp sceptic și mistic? Nefericirea n-are loc în universul cuvintelor. Veșnicia nu-i decât povara absenței de timp. De aceea, n-o simțim nicăieri
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
un râu curgea alene pin salcii plângătoare și în vârful dealului se-nalța un castel vechi acoperit cu *** fier a cărui muri colțuroși erau înseninați de lună... Pe scena ce reprezenta grădina acelui castel, cu straturi nalte de flori, cu boschete tainice și cu șiruri de trandafiri, ieși Cezara într-un domino negru a cărui glugă era lasată pe spate... Era frumoasă astfel... fața ei de marmură contrasta cu dominoul de mătase neagră și părul ei propriu care cădea în șuvițe lungi
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
intrării brutale a istoriei În universul unei copilării petrecute În condiții de anormalitate istorică. Cea mai Îndepărtată este imaginea câtorva drumuri spre xe "Gara Obor"Gara Obor (București-Est). Nu era o simplă plimbare, ci un drum ce avea un aer tainic: erau conduse - avea să Înțeleagă treptat copilul de 4 ani - rude ce emigrau spre o țintă misterioasă. O gară mică, având peroane mici, pline de cei ce Își căutau rudele, care de obicei nu erau găsite. La fel și În
Evreii din România în perioada comunistă. 1944-1965 by Liviu Rotman () [Corola-publishinghouse/Science/1969_a_3294]
-
înseamnă putere. Astăzi cuvîntul carismă a devenit atît de popular încît îl folosesc și ziarele de mare tiraj, presupunînd că le este cunoscut cititorilor. Succesul i se datorează în bună măsură obscurității și impreciziei sale. Cuvîntul trezește în noi ecouri tainice. În schimb, ideile lui Max Weber, inventatorul lui, sînt mult mai clare. După opinia acestuia, acest tip de autoritate "este specific străin economiei. El constituie, acolo unde apare, "o vocație", în sensul emfatic al termenului, ca misiune sau "sarcină" lăuntrică
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
o realitate non-obiectivabilă, deci apofatică. Tradiția are o autoritate duhovnicească, precedând și depășind competențele instituției vizibile a magisteriului (în Biserica romano-catolică). După o formulă celebră, Tradiția Bisericii nu este altceva decât petrecerea Duhului în istorie. Duhul este Prezența învăluitoare și tainică în conștiința Bisericii. Numai prin Duh, tradiția teologică a Bisericii poate recompune numeroasele referințe biblice într-un singur mozaic al lui Hristos. Dogmele Bisericii încearcă să exprime revelația în concertul iconic al cuvintelor sfinte, cu acribie duhovnicească și atenție filozofică
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Martiriul a avut o valoare seminală pentru întreaga comunitate a Bisericii apostolice. Nu întâmplător, unii Sfinți Părinți au descris martiriul folosindu-se de metafora prefacerii euharistice: trupul văzut al mucenicilor devine hrană pentru fiare, dar în chip nevăzut se unește tainic cu „Pâinea vieții” (In. 6,35). „Lăsați-mă - spune același Ignatie Teoforul - să fiu mâncare fiarelor prin care-L pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu și sunt măcinat de dinții fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
adevăratei cunoașteri. De aceea, același apostol îi avertiza pe aceiași corinteni: „De ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți” (1Cor. 4,15). Darul discernământuluitc "Darul discernământului" Pentru că este vorba despre transmiterea conținutului mistagogic - tainic, dar nu secret - al unui Adevăr personal, iar nu despre predarea în ștafetă a unor dosare colectând propoziții teologice inerte, tradiția joacă un rol crucial în viața Bisericii 1. Într-un sens apofatic, Adevărul ipostatic al tradiției este inarticulat (iar
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sustrage unei aproprieri vulgare, grăbite, indisciplinate. Impuritățile cu care se naște dorul după frumusețea fizică a celuilalt nu-și mai au locul. Ceea ce atrage în frumusețea divină nu este promisiunea posesiei violente și autiste. Prin deschiderea treptată față de revelația frumuseții tainice este refuzat a fortiori orice capital simbolic de putere prin care, cei perfect tribali, își mențin stima de sine și popularitatea. Numai rivalitatea mimetică călăuzește dorința erotică către un obiect perisabil, cu strălucire aparentă. Frumusețea infinită este un orizont de
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a Întinderii; oarecare neorînduială Însemnătoare fără proporție, precum o grămadă nemărginită de stînci, aruncate după Întîmplare de mîna naturii, sau o peșteră fără nici o urzire regulată de arhitectură, ale căria colțuroase afundări pare c-ar cuprinde oricare comori sau curse tainice, o Înșiruire de munți fără căpătîi și oarecare fundături; toate aceste și asemenea acestora izbesc imaginația noastră și nasc În noi cugetări Înalte, care pricinuiesc sublimul ce Îl numim sublim În cele din afară.” Textul are valoarea unui program liric
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Într-o expresie mai direct lirică (Reverie): „De zgomot departe, În vesela vale, A cării verdeață ades am călcat, În liniștea nopței, privirile tale Se-nalț, se ațintă pe cer luminat.” Apar, numaidecît, elementele pastoralei: clopotul turmelor, greierul ce cîntă, tainici „geniuri” ascunși prin flori, iarba, pădurea stufoasă, cărările pierdute și, bineînțeles, cerul, Într-o figurație mai inspirată. Grigore Alexandrescu, care ridică rareori ochii de pe mizeriile lumii comune, privește cerul și gîndește (filozofie elementară) la legătura dintre individ și prototipul ideal
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lași cuprins de una din cele mai plăcute stări din lumea aceasta.” * CÎnd, Împresurat de zăpezi, stă Închis În casă și scrie, poetul privește (cum se spune cu o obosită imagine) cu ochii Închipuirii Îndepărtatele cîmpuri Înverzite, apele curgătoare, seraiurile tainice și alte minuni orientale... Natura imediată este ostilă și poezia n-o acceptă decît ca element de contrast. De ea nu se pot lega visurile Înalte ale poetului, fantezia o ocolește, ploaia, vijelia și zăpada rămîn, neputincioase, la marginea spațiului
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Mult ești vie și gingașă!ă Fluturașul zice floarei: «Mult ești mie drăgălașă!ă Vulturul uimit ascultă ciocîrlia ciripind; RÎu, izvoare, nouri, raze se Împreună iubind. Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele, MÎndră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele! Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor, Și Siretul te Încinge cu-al său braț dismierdător. Umbra ta, răcoritoare, adormită, parfumată, Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată. Ca o nimfă pînditoare de sub arbori Înfloriți, Ea la
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
unde se vorbește un limbaj comun: limbajul galanteriei. Stejarul, simbolul puterii, adresează modestei ierbi: „mult ești vie și gingașă”, vulturul - simbolul orgoliului și al cruzimii - vorbește cu ciocîrlia, soarele se Înțelege cu norul, fluturul cu „plînta” etc. Este spațiul corespondențelor tainice și În el se folosește ca mijloc de comunicare limbajul șoaptei. Totul se Îngînă, regnurile comunică, speciile participă la un mare concert. Lunca este o figură a beatitudinii și, „prin o magică plăcere de parfum și de cîntare”, ea acționează
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În alt poem (Calea Robilor) de senzația de gol cosmic. Este unica dată cînd Alecsandri are o reverie uranică Încheiată printr-o reverie a pustiului terestru: „Pe cerul nalt lucește un rîu albiu de stele, Ce curge spre Moldova din tainicul noian; Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele Cutrieră În umbră cerescul ocean. Din cînd În cînd desprinsă din bolta cea profundă O stea albastră cade și-n spațiu s-acufundă, Trăgînd pe plaiul negru o brazdă argintie, Ce-n clipă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
strălucirii și ale adorației. Teroarea de elementele borealice a stimulat o veritabilă reverie cristalizantă: „Fumuri albe se ridică În văzduhul scînteios Ca Înaltele coloane unui templu maiestos, Și pe ele se așază bolta cerului senină, Unde luna Își aprinde farul tainic de lumină. O! Tablou măreț, fantastic!... Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munții sînt a lui altare, codrii - organe sonoare Unde crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. Totul e În neclintire, fără viață, fără glas; Nici un
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
alungă după prada-i spăimîntată!” Alecsandri dă strălucitorului din natură și un sens monumental. Un templu nemărginit În care ard mii de făclii, munții ca niște altare colosale, codrii transformați Într-o orgă uriașă („organe sonore”), luna ca un far tainic - iată reprezentările acestei sete de monumental pe care G. Călinescu o considera (În Domina bona) ca fiind caracteristică pentru scriitorul român. La Alecsandri latura decorativă a lucrurilor nu este niciodată ignorată. Templul său este Îmbrăcat În lumini de intensități diferite
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pentru scriitorul român. La Alecsandri latura decorativă a lucrurilor nu este niciodată ignorată. Templul său este Îmbrăcat În lumini de intensități diferite. Universul În totalitate este valorizat acum prin capacitatea lui de a produce strălucire. Luna luminează ca un far tainic tabloul măreț, fantastic. Soarele este, Într-o oră a zilei, „rotund și palid”, apoi, cînd ninsoarea Încetează, „doritul soare” apare și „strălucește și desmiardă oceanul de ninsoare”. Plopii pierduți În clăbuci albi de fum se topesc În zare, În timp ce fulgii
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
plîntă În căldura primăverii naște, saltă, zboară, cîntă. Omul Își Îndreaptă pasul către desul stejăriș. Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș. El se duce după visuri; inima lui crește plină De o sacră melodie, melanholică, divină, De o tainică vibrare, de-un avînt inspirator Ce-i aduc În pept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor. Este timpul renvierii, este timpul rennoirei, Ș-a sperărei zîmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei. Paserea-și gătește cuibul, floarea mîndrele-i colori
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
elementului uman (Într-un chip, e drept, decorativ!) În ritmurile cosmice ale materiei etc. * Alecsandri cîntă, ca toți poeții romantici, umbrele nopții, fără Însă un simț deosebit al fantasticului. Noaptea lui este un vast tablou animat: insule de nori, foc tainic pe deal, adunare - În jurul lui - de păstori, Împresurare liniștită, răcoroasă a lucrurilor. Elementul nocturn este, cel puțin În Pasteluri, sărac. Imaginația surprinde doar somnul nepăsător al firii: „Acum Însă viața-i lină; țara doarme-n nepăsare”, dulcea (iarăși dulcea) amorțire
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Și raza argintie din stele deslipită Căzînd, săgeată lungă, prin umbra tăinuită, Se duce de aprinde văpăi tremurătoare În albele șiraguri de rouă lucitoare.” Alecsandri a fixat și momentul Înserării, legîndu-l, invariabil, de eros. E „ceasul dumnezeiesc” al iubirii, ora tainicelor plăceri. Fantezia adună, În sprijinul acestui sacru moment, luminile și parfumurile a două teritorii: „Era blînda oră a blîndelor șoapte, CÎnd nu mai e ziuă și nu-i Încă noapte. Pămîntul și cerul, ca doi frățiori, Își dau sărutare prin
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și pămîntul se Întîlnesc: „În scurtele restimpuri cînd soarele declină Și noaptea-și pune stema feerică, stelină, E un moment de pace În care, neoprit, Se perde doru-n umbra amurgului mâhnit. Atunci zărește ochiul minunile din basme, Acele legioane de tainice fantasme Care-ntre zi și noapte apar În loc oprite Cu mantii lungi și albe de-a lungul Învălite.” Toate momentele sînt euforice pentru Alecsandri, orice ceas are partea lui de dumnezeire, cînd natura trăiește sub regim solar. Noaptea nu-i
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nedispărute, Și astfel, locuită de umbre, noaptea pare Mută de groază, rece și fără răsuflare. E ora de uimire, cînd Codrul-fără-viață S-arată mai sinistru prin văi de oarbă ceață Și scoate-un aspru vuiet ce-nsuflă oțerire, Ducînd În lume, tainic, o cruntă prevestire. Tot omul fuge, toată făptura se ascunde...” Este un peisaj În peisaj, o reverie lipsită de obișnuitul farmec interior. Fără adeziunea poetului, peisajul este Însă mai puternic liric, farmecul mai convingător. Descripția Începe cu elemente generale de
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Hoțul și Domnița) n-are profunzimea metafizică pe care o aflăm În poezia lui Eminescu. E doar o invitație la o petrecere cu suspinuri și lacrimi. Omul Își Îndreaptă pașii către „desul stejăriș” (Lunca din Mircești), chemat de o vibrare tainică, de o melodie divină, melancolică... Voluptatea se termină aici... În Steluța, Emil, 8 Mart, care i-au adus lui Alecsandri reputația de mare poet al dragostei, tonul este mai intim, versul vorbește la persoana Întîi. Se observă imediat Întreaga figurație
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nu putem rămîne indiferenți la aceste lamentații: „Tu, care ești perdută În neagra vecinicie, Stea dulce și iubită a sufletului meu! Și care-odinioară luceai atît de vie Pe cînd eram În lume tu singură și eu!” .......................................................... „SÎnt ore fericite, sînt tainice plăceri Ce-n cumpăna vieții plătesc ani de dureri! Atunce falnic omul rîdică a sa frunte Și-n ceruri cu mîndrie ațintă ochiul său. Ființa lui se-nalță ca vulturul de munte, Iubirea lui n schimbă și-l face Dumnezeu
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un exil care celebrează un trecut fascinant. În surghiun, poetul retrăiește istoria pasiunii sale și istoria cuprinde momente de mare intensitate. Acestea angajează și un peisaj specific (peisajul martor): măreț În sălbăticie, cu valori securizante. Aici se află „locul cel tainic”, aici s-a petrecut „fericirea cea mare”, sub „dosirea” pomilor mari și umbroși a fost depus jurămîntul de dragoste: „Adu-ți aminte de locul acel de pustietate Dătător de liniștire inimilor Întristate. Copacii cei cu mărime, apele răsunătoare La vaiete
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]