41,195 matches
-
și mai precise. Imaginația face restul. Ea adaugă continuu noi tușe, amănunte care umplu și animă filmul interior. Rezultă de aici că proiecția frecventă a unor imagini nu poate face niciun rău; dimpotrivă, ea nu poate decât îmbunătăți calitatea interpretării." Actorul își pune continuu în practică imaginația, ceea ce îi permite să stabilească o relație de similitudine între situația jucată și o situație trăită mai demult. El își construiește personajul ajungând până la "retrăire", concept stanislavskian care ar putea fi definit drept descoperirea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
coerent, pe-ncetul, pe înțeles, și poți rămâne relativ stăpân pe tine povestind întâmplarea, în timp ce este rândul celor care ascultă să plângă. Tocmai acesta este rezultatul la care încearcă să ajungă arta noastră. De aceea arta noastră cere ca un actor să experimenteze angoasele rolului său, să plângă toate lacrimile din trupul său la el acasă sau în timpul repetițiilor, astfel încât să ajungă la calm, astfel încât să se debaraseze de toate elementele străine de rolul său sau putându-i dăuna. El poate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
rolul său sau putându-i dăuna. El poate atunci să apară pe scenă pentru a-i comunica publicului angoasele traversate, dar în termeni limpezi, cuprinzători, simțiți în profunzime, inteligibili și elocvenți. În acest moment, publicul va fi mai afectat decât actorul, iar acesta își va păstra întreaga-i forță pentru ca s-o îndrepte acolo unde este mai multă nevoie de ea în reproducerea vieții interioare a personajului pe care îl reprezintă." Ca și Diderot în Paradoxul despre comediant, Stanislavski așteaptă din partea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
iar acesta își va păstra întreaga-i forță pentru ca s-o îndrepte acolo unde este mai multă nevoie de ea în reproducerea vieții interioare a personajului pe care îl reprezintă." Ca și Diderot în Paradoxul despre comediant, Stanislavski așteaptă din partea actorului o dedublare constantă. În timp ce Diderot cere ca el să joace emoția, dar să nu o simtă, Stanislavski îi cere să o simtă fără a înceta să o stăpânească. Deja, când a apărut în Rusia, la sfârșitul secolului al XIX-lea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Diderot cere ca el să joace emoția, dar să nu o simtă, Stanislavski îi cere să o simtă fără a înceta să o stăpânească. Deja, când a apărut în Rusia, la sfârșitul secolului al XIX-lea, traducerea Paradoxului, Scepkin 36, actor genial la care Stanislavski nu încetează să se refere, a respins această teorie pe care o califica, reluând termenii lui Diderot, drept "maimuțăreală sublimă". La fel, Stanislavski i-l opune actorului francez care joacă "din cap", pe actorul rus care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sfârșitul secolului al XIX-lea, traducerea Paradoxului, Scepkin 36, actor genial la care Stanislavski nu încetează să se refere, a respins această teorie pe care o califica, reluând termenii lui Diderot, drept "maimuțăreală sublimă". La fel, Stanislavski i-l opune actorului francez care joacă "din cap", pe actorul rus care joacă "din suflet". Pentru Scepkin, ca și pentru Stanislavski, concepția diderotiană a rolului nu poate duce decât la o practică de joc convențională, pe care Stanislavski o numește "teatralitate"( "théâtraité"), termen
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Scepkin 36, actor genial la care Stanislavski nu încetează să se refere, a respins această teorie pe care o califica, reluând termenii lui Diderot, drept "maimuțăreală sublimă". La fel, Stanislavski i-l opune actorului francez care joacă "din cap", pe actorul rus care joacă "din suflet". Pentru Scepkin, ca și pentru Stanislavski, concepția diderotiană a rolului nu poate duce decât la o practică de joc convențională, pe care Stanislavski o numește "teatralitate"( "théâtraité"), termen pejorativ sub pana lui. El îi opune
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
duce decât la o practică de joc convențională, pe care Stanislavski o numește "teatralitate"( "théâtraité"), termen pejorativ sub pana lui. El îi opune școlii "reprezentării", unde rolul înțepenește repede sub forma unei măști, pe cea a "retrăirii", în care arta actorului se reînnoiește în permanență, pentru că el simte în forul său interior emoțiile, păstrând asupra lor totodată un control permanent. Această putere de stăpânire nu poate fi atinsă decât datorită unui antrenament riguros a două din instrumentele actorului, trupul și vocea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în care arta actorului se reînnoiește în permanență, pentru că el simte în forul său interior emoțiile, păstrând asupra lor totodată un control permanent. Această putere de stăpânire nu poate fi atinsă decât datorită unui antrenament riguros a două din instrumentele actorului, trupul și vocea. Pentru a putea afla forma fizică a personajului corespunzând imaginii interioare pe care și-o face despre el actorul, și pe care o va transmite, în corporalitatea sa, publicului, trebuie ca el să găsească un mod special
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
permanent. Această putere de stăpânire nu poate fi atinsă decât datorită unui antrenament riguros a două din instrumentele actorului, trupul și vocea. Pentru a putea afla forma fizică a personajului corespunzând imaginii interioare pe care și-o face despre el actorul, și pe care o va transmite, în corporalitatea sa, publicului, trebuie ca el să găsească un mod special de a vorbi, de a merge, de a se mișca. El trebuie deci să-și stăpânească perfect trupul și vocea. "Fără formă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu vei putea transmite publicului nici personajul interior pe care l-ai construit, nici spiritul imaginii mentale ce se află în dumneata. Construcția exterioară a personajului explică și ilustrează concepția dumitale despre rol și prin urmare, o transmite spectatorilor." Dacă actorul vrea să-și facă publicul să împărtășească ceea ce Stanislavski numește "senzația cuvintelor", nu o poate face decât cu prețul unei imense prelucrări a vocii. "Cuvântul, scrie Stanislavski, este muzică. Într-o piesă, textul fiecărui rol este o melodie, o operă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fiecărui rol este o melodie, o operă sau o simfonie. Pe scenă, pronunția este o artă tot atât de dificilă ca și arta de a cânta. Este o artă care cere un antrenament și o tehnică foarte apropiate de virtuozitate. Când un actor, posedând o voce bine antrenată și o tehnică vocală magistrală, își spune textul, sunt complet furat de arta lui suverană. Dacă are ritm, sunt antrenat în mod involuntar de acest ritm și de sunetul cuvintelor sale, sunt profund răscolit. Dacă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în mod involuntar de acest ritm și de sunetul cuvintelor sale, sunt profund răscolit. Dacă pătrunde până în străfundul cuvintelor, mă ia cu el în cele mai secrete ascunzișuri ale operei dramaturgului, în același timp și în ascunzișurile sufletului său. Dacă actorul adaugă podoaba vie a sunetului acestui conținut viu al cuvintelor, el îi permite privirii mele interioare să întrevadă imaginile pe care le-a construit cu ajutorul propriei sale forțe creatoare." Stanislavski acordă într-adevăr multă importanță scandării pe care tăcerea, lăsând
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
personajului, arătând relațiile pe care le întreține cu ceea ce-l înconjoară. Astfel, privirea, auzul, mersul, modul de a se agăța sau de a se ține la distanță de un alt personaj, da a manipula un obiect etc. sunt mijloace, pentru actor, de a da viață personajului său. Această activitate fizică nu trebuie să constituie un scop în sine. Spiritualizată de evoluția interioară, ea nu este decât mijlocul tehnic de exteriorizare a "retrăirii" cât mai corect posibil. În capitolele despre Munca de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de a da viață personajului său. Această activitate fizică nu trebuie să constituie un scop în sine. Spiritualizată de evoluția interioară, ea nu este decât mijlocul tehnic de exteriorizare a "retrăirii" cât mai corect posibil. În capitolele despre Munca de actor privitor la mișcare (gimnastică, dans, scrimă, acrobație etc.), Stanislavski insistă asupra senzațiilor pe care le încearcă un comediant sub forma unei "energii", care îi va permite să manipuleze emoția. Munca actorului pleacă deci totdeauna din interior, unde se declanșează procesul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cât mai corect posibil. În capitolele despre Munca de actor privitor la mișcare (gimnastică, dans, scrimă, acrobație etc.), Stanislavski insistă asupra senzațiilor pe care le încearcă un comediant sub forma unei "energii", care îi va permite să manipuleze emoția. Munca actorului pleacă deci totdeauna din interior, unde se declanșează procesul de "retrăire", spre exterior, unde corpul său desenează imaginea personajului. Personajul este pentru el masca în spatele căreia se ascunde. Ce anume îl face deci atât de îndrăzneț? Întreabă Stanislavski. Masca și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu ar îndrăzni vreodată să vorbească așa cum face când joacă rolul unei alte persoane. În acest moment, nu mai este el cel responsabil de cuvintele pe care le pronunță, ci celălalt. Astfel, personajul este masca ce ascunde individul-actor. Astfel protejat, actorul își poate dezgoli sufletul până la detaliul cel mai intim. Acesta este unul din punctele cele mai importante ale construirii personajului. Ați remarcat că actorii și actrițele care nu țin să joace personaje diferite de ei înșiși, cei și cele care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cuvintele pe care le pronunță, ci celălalt. Astfel, personajul este masca ce ascunde individul-actor. Astfel protejat, actorul își poate dezgoli sufletul până la detaliul cel mai intim. Acesta este unul din punctele cele mai importante ale construirii personajului. Ați remarcat că actorii și actrițele care nu țin să joace personaje diferite de ei înșiși, cei și cele care-și joacă propriul personaj, doresc să apară pe scenă ca fiind niște creaturi frumoase, de origine aleasă, bune și sentimentale? Și ați remarcat dimpotrivă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
actrițele care nu țin să joace personaje diferite de ei înșiși, cei și cele care-și joacă propriul personaj, doresc să apară pe scenă ca fiind niște creaturi frumoase, de origine aleasă, bune și sentimentale? Și ați remarcat dimpotrivă că actorilor de compoziție le place să joace roluri de ticăloși, de indivizi grotești, diformi? Asta pentru că găsesc în asemenea roluri posibilități mai bogate, siluete mai bine decupate, o paletă mai colorată, un model mai îndrăzneț și mai viu, imagini. Iar toate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
punct de vedere teatral vorbind, și lasă o urmă mai profundă în memoria publicului. Compunerea unui personaj, când este însoțită de o transpunere autentică, de un fel de reîncarnare, este un lucru de seamă. Și fiindcă ceea ce se așteaptă de la actor, când urcă pe platou, este crearea unei imagini autentice, și nu scoaterea în evidență a unei personalități deosebite, este necesar ca fiecare din noi să devină capabil să o facă. Cu alte cuvinte, toți actorii care sunt în același timp
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fiindcă ceea ce se așteaptă de la actor, când urcă pe platou, este crearea unei imagini autentice, și nu scoaterea în evidență a unei personalități deosebite, este necesar ca fiecare din noi să devină capabil să o facă. Cu alte cuvinte, toți actorii care sunt în același timp și artiști, creatori de imagini, trebuie să-și construiască personajele astfel încât să le încarneze când le vor juca." Protejat astfel în intimitatea sa, actorul se poate arăta în întreaga lui goliciune. Abia atunci ajunge la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
noi să devină capabil să o facă. Cu alte cuvinte, toți actorii care sunt în același timp și artiști, creatori de imagini, trebuie să-și construiască personajele astfel încât să le încarneze când le vor juca." Protejat astfel în intimitatea sa, actorul se poate arăta în întreaga lui goliciune. Abia atunci ajunge la jocul ideal, identificarea, încarnarea și reprezentarea fiind un singur lucru. "Cu cât trecerea de la forma interioară spre forma exterioară va fi mai rapidă, spontană, vie, precisă, cu atât înțelegerea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
1971. El creează în 1959 la Opole, în sud-vestul Poloniei, Teatrul Laborator, pe care îl transferă în 1965 la Wroclaw, cel mai mare centru cultural al Poloniei de vest. Teatrul primește atunci statutul oficial de Institut de cercetare pentru jocul actorului. După o serie de sejururi în Statele Unite și Europa, Grotowski se stabilește în Italia, lângă Pontedera, începând cu 1986. Din dorința de a sanctifica teatrul, Grotowski clădește "un teatru sărac", care refuză orice estetism și se situează la opusul concepției
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
că teatrul este un compus din mai multe discipline. Încercăm să definim ceea ce deosebește teatrul, ceea ce separă activitățile sale de celelalte categorii de spectacole." Textul literar nu este un element indispensabil creării acestui "teatru sărac". El poate să lipsească, pantomima actorului fiindu-și suficientă ei însăși, sau neservind decât drept canevas, trambulină, comparabilă prin asta cu miturile Antichității, de care poetul dramatic dispunea în voie. Orice operațiune de transformare este de conceput. În Akropolis, în 1962, Grotowski adaptează o piesă a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ca fiind în plus, am găsit că teatrul poate să existe fără machiaj, fără costum autonom și fără scenografie, fără un loc separat pentru spectacol (scena), fără efecte de lumină sau de sunete etc. El nu poate exista fără relația actor/spectator, fără comuniunea de percepție directă, "vie"". Este un vechi adevăr teoretic, bineînțeles, dar când este aplicat în mod riguros, subminează majoritatea ideilor noastre obișnuite despre teatru. El recuză noțiunea de teatru ca sinteză a unor discipline creatoare disparate literatură
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]