41,195 matches
-
escatologie. Se va accepta, de asemenea, că există loc În G³th³ și pentru o escatologie individuală, dar nu una pentru sfârșitul lucrurilor sau a timpului, din moment ce repetarea actului ritual perpetuează Întoarcerea eternă și Își limitează obiectivele la interesele și aspirațiile actorilor și beneficiarilor săi individuali: ritualul este locul unei actualități reînnoite neîncetat, În cadrul căreia se realizează tranziția Între cosmogonie și escatologie (Kellens, 1991a, p. 51), conform unei teze ilustrate acum treizeci de ani de M. Molé (1963). În ceea ce privește escatologia individuală, consensul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și faptelor sale realizate În timpul existenței pământești. Conduita morală de-a lungul vieții este factorul care va decide soarta persoanei respective: călătoria se poate continua spre paradis (În limba pahlavi, gar½dman sau wahișt) sau spre infern (În limba pahlavi, hamistag³n). Actorul suprem al judecății este un tribunal divin compus din Mihrxe "Mihr" (Mithraxe "Mithra"), Sr½șxe "Sro>ș" (Sraoșaxe "Sraoșa") și Rașnxe "Rașn" (Rașnuxe "Rașnu"). Zoroastrismul, după cum s-a spus deja, crede În Învierea trupului și În nemurirea sufletului. Sufletul poate trăi
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
printr-o scurtă anecdotă, ce sfârșit are o lume totalitară și imperialistă precum cea a Mesopotamiei. Un astfel de „vis” al unității care se dorește a fi realizat în dauna diferențelor culturale este destinat falimentului. Capitolul 3 Abraham și patriarhii, actori ai istoriei sau figuri legendare? I. Introducere: relatările patriarhale și începutul „istoriei lui Israel” Mulți autori consideră, pe bună dreptate, că povestirile din Gn 1-11, adică relatările despre creația lumii, Cain și Abel, potopul și turnul din Babel, aparțin nu
Cuvântul lui Dumnezeu în povestirile oamenilor by Jean Louis Ska () [Corola-publishinghouse/Science/100975_a_102267]
-
căile aride ale „istoriografiei”. Epopeea nu înseamnă însă „legendă”, adică pură ficțiune. După definiția lui Victor Hugo, „epopeea este istoria ascultată la poarta legendei”. Conform acestei definiții poetice, povestirea încearcă să-i laude pe eroii săi, să-i înfrumusețeze pe actorii și evenimentele la care participă, mai mult să celebreze decât să descrie și să producă în cititor sentimente de admirație. Cu siguranță, primul scop nu este acela de a ascuți simțul critic. Pentru a deduce elementele istorice din această povestire
Cuvântul lui Dumnezeu în povestirile oamenilor by Jean Louis Ska () [Corola-publishinghouse/Science/100975_a_102267]
-
Regele Omri este puțin cunoscut de cititorii Bibliei care îi dedică doar câteva versete (1Rg 16,23-28). El este tatăl mai celebrului Ahab, soțul Izabelei și potrivnicul profetului Ilie (1Rg 17-18,21-22). Cu Omri Israelul intră pentru prima oară ca actor adevărat pe scena internațională a Orientului Apropiat antic. Pentru mult timp, casa regală a lui Israel, adică Regatul de Nord, va fi numită „casa lui Omri”, chiar și când regii nu vor mai fi descendenții săi direcți. Omri construiește o
Cuvântul lui Dumnezeu în povestirile oamenilor by Jean Louis Ska () [Corola-publishinghouse/Science/100975_a_102267]
-
reprezinte cea mai fasta perioadă din istoria revistei, condusă din mai 1965 până în decembrie 1989 de Ecaterina Oproiu. S-au impus câteva rubrici cu caracter de permanență - „În dezbatere: filmul românesc”, „Panoramic românesc”, „Opinii”, „Epoca noastră”, „Cinemateca”, „Televiziune”, „Pe ecrane”, „Actorii”-, precum și portretele de cineaști (regizori, scenariști, operatori) realizate cu consecventă în cadrul analizelor consacrate creației originale. Îndeosebi „rubricile de autor” au consolidat, în perioada de referință, prestigiul revistei. Printre ele: „Cronică cineideilor” de Ov. S. Crohmălniceanu, „Un spectator temperat” de Teodor
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286232_a_287561]
-
Darian, Felicia Antip, Alexandru Ivasiuc, Al. Mirodan, Petre Rado, Dan Comșa, Dinu Kivu, Constantin Pivniceru, Cristian Țopescu, Al. Stark, Andrei Bacalu, Ioana Creangă, Aurel Bădescu, Julieta Țintea, Dumitru Solomon, Magda Mihăilescu, Eva Havaș, Sergiu Selian, precum și numeroși regizori, operatori, scenariști, actori, prezenți număr de număr în anchetele revistei. Spre sfârșitul anilor ’70 și în deceniul al nouălea revista s-a înscris pe panta descendentă a întregii prese românești, servituțile ideologice devenind din ce in ce mai presante. Renunțând la subtitlul care a consacrat-o („Revista
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286232_a_287561]
-
la colaboratori și redactori din toate generațiile (Bedros Horasangian, George Littera, Tudor Caranfil, Dana Duma, Eugenia Vodă, Cristina Corciovescu, Aură Puran, Marină Roman-Juc, Ileana Peneș-Dănălache, Ludmila Patlanjoglu, Luminița Vartolomei, Mădălina Stănescu) și a continuat să publice regizori, operatori, scenariști și actori, angrenați în discutarea unei producții cinematografice încă apreciabile (cel puțin din punct de vedere cantitativ, dar și cu vârfuri artistice, în fiecare an). Din ianuarie 1990 revista își înnoiește față, devine „Noul Cinema”, „revista a cinefililor de toate vârstele”, ieșind
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286232_a_287561]
-
Elementele de confort oferite de dormitor erau suprasolicitate. În schimb, a reușit să-și facă doi-trei prieteni 29. Aici l-a întîlnit pe unul dintre cei doi prieteni de-ai lui de o viață, Petre Liciu, care a devenit un actor celebru. Celălalt prieten al lui Iorga din afara familiei a fost Vasile Bogrea. În afară de Liciu și Bogrea, Iorga nu a mai avut niciodată asemenea legături de prietenie 30. Cu timpul, a intrat în conflict cu pedagogul de dormitor. Acesta i-a
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
adoptarea culturii franceze în locul celei românești. La începutul lui martie, "Obolul" (o societate filantropică din care făceau parte toți boierii de rang ai protipendadei) a anunțat punerea în scenă a unei piese în limba franceză la Teatrul Național din București. Actorii urmau să fie amatori din rîndul boierilor, iar încasările urmau să fie donate pentru opere caritabile. Iorga își dădea seama de disprețul elitei pentru limba și literatura română și față de țărănime. Limba franceză consituia o barieră între clasele conducătoare și
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
istoria culturii, literatura, geografia, economia națională și chiar și stenografia. Studenții și profesorii dezbăteau subiectele predate. Se organizau excursii prin împrejurimile pitorești și erau vizitate mînăstirile. Studenții puneau în scenă piese de Caragiale și Vasile Alecsandri, iar uneori Iorga invita actori profesioniști de la București. Apoi lecturi poetice, concerte de muzică populară și spectacole de dansuri populare, toate conform conservatorismului artistic al sămănătoristului Iorga 217. Înalta societate bucureșteană își bătea joc de această "vilegiatură", numind-o "Neamul românesc" al lui Nicolae Iorga
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Iorga remarca: "A sosit în sfîrșit vremea cînd vorbele mele nu se mai pierd în vînt"65. În ciuda faptului că era bolnav, suferind de dureri intercostale mari, a făcut eforturi extraordinare. Principalul său colaborator era Vasile Bogrea, care (după moartea actorului Petre Liciu) rămăsese singurul prieten al lui Iorga. Mai era și Alex Cusin, un colaborator capabil și loial. Și preotul și poetul ardelean Ion Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Alexandru Vlahuță și tinerii Nichifor Crainic și Aurel Metroniu. Jurnalistica lui Iorga a
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
realistă a unui sat din Transilvania făcută de Liviu Rebreanu în romanul Ion, subliniind faptul că Rebreanu prezenta viața țăranilor ardeleni..., dar "sub forma zugrăvirii cenușii, a celor mai de jos reziduuri ale spiritului uman". Rebreanu prezintă "circa 80 de actori, violuri și crime, aceste manifestări fiind zugrăvite într-o manieră dură, semănînd cu un fel de hoit putred pe care cineva îl răstoarnă cu piciorul. Acesta este realismul (lui Rebreanu) de o sălbatică autenticitate, cel mai josnic din viața zoologică
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
mai ales cei tineri) acceptaseră sprijin și subvenții de la statul fascist; alternativa era tăcerea sau exilul. Însuși Elio Vittorini câștigase premii În competiții literare fasciste. Înainte de a deveni principalul exponent al neorealismului postbelic, Vittorio de Sica a fost un cunoscut actor de film În epoca fascistă. Alt neorealist, regizorul Roberto Rossellini, ale cărui filme postbelice exprimă indubitabil simpatii comuniste, făcuse cu doar câțiva ani În urmă documentare și filme artistice În Italia lui Mussolini, subvenționate de autorități - și acesta nu era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
50, producătorul popularei emisiuni umoristice The Goon Show, Peter Eton, a fost mustrat de BBC pentru că Îi permisese „maiorului Dennis Bloodnok” (interpretat de Peter Sellers) să primească Ordinul Imperiului Britanic pentru că „golise pubele În focul bătăliei” (și pentru că lăsase un actor „să imite vocea Reginei În timp ce gonea porumbeii din Trafalgar Square”). Astfel de Îngrădiri, cu aerul lor de strictețe și reformism edwardian, erau, poate, specifice Angliei. Dar tonul lor nu era străin nicăieri În Europa. În școli și biserici, la radioul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
seara, duminică dimineața, 1960), The Loneliness of the Long-Distance Runner (Singurătatea alergătorului de cursă lungă, 1962), A Kind of Loving (Un fel de dragoste, 1962), The Sporting Life (Viață sportivă, 1963). Filmele de la Începutul anilor ’50 aveau ca protagoniști fie actori din clasa de mijloc, scorțoși și cu accent de BBC (Kenneth Moore, Dirk Bogarde, John Gregson, Rex Harrison, Geoffrey Keene), fie „tipuri” londoneze simpatice, portretizate de obicei de actori evrei (Sidney James, Alfie Bass, Sidney Tafler sau Peter Sellers). Filmele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sportivă, 1963). Filmele de la Începutul anilor ’50 aveau ca protagoniști fie actori din clasa de mijloc, scorțoși și cu accent de BBC (Kenneth Moore, Dirk Bogarde, John Gregson, Rex Harrison, Geoffrey Keene), fie „tipuri” londoneze simpatice, portretizate de obicei de actori evrei (Sidney James, Alfie Bass, Sidney Tafler sau Peter Sellers). Filmele de mai târziu, poreclite „drame de bucătărie” fiindcă Înfățișau viața de zi cu zi necosmetizată, erau jucate de o pleiadă de actori tineri - Tom Courtenay, Albert Finney, Richard Harris
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tipuri” londoneze simpatice, portretizate de obicei de actori evrei (Sidney James, Alfie Bass, Sidney Tafler sau Peter Sellers). Filmele de mai târziu, poreclite „drame de bucătărie” fiindcă Înfățișau viața de zi cu zi necosmetizată, erau jucate de o pleiadă de actori tineri - Tom Courtenay, Albert Finney, Richard Harris și Alan Bates. Ele erau plasate În comunitățile muncitorești din Nord, cu limbajul și accentele corespunzătoare. Anglia apărea ca o lume divizată, Înăcrită, cinică și Împietrită, cu iluziile spulberate. Singurul lucru pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și festivaluri. Cel mai faimos, festivalul de teatru de la Avignon sub direcția lui Jean Vilar, debutase În 1947, dar a luat amploare În anii ’50 și ’60, când producțiile lui Vilar au revoluționat teatrul francez. Mulți dintre cei mai buni actori - Jeanne Moreau, Maria Casarès, Gérard Philipe - au trecut pe la Avignon. Acolo și În alte locuri neașteptate, precum Saint-Étienne, Toulouse, Rennes sau Colmar, a Început renașterea artistică franceză. Desigur, Malraux nu ar fi putut Încuraja viața culturală a provinciilor În absența
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și alte câteva zeci de instituții mai mici - Teatrul Național din Mannheim, Teatrul de Stat din Wiesbaden etc. - ofereau locuri de muncă (nu numai un salariu, ci și asigurare medicală, ajutor de șomaj și pensie) pentru mii de dansatori, muzicieni, actori, coregrafi, tehnicieni și personalul administrativ aferent. Mulți dintre dansatori și muzicieni mai ales veneau din străinătate, inclusiv din Statele Unite. și ei au beneficiat, Împreună cu publicul local care viziona spectacolele la prețuri subvenționate, de Înfloritoarea scenă culturală europeană. Așa cum „anii ’60
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Într-o tehnică greu de plasat În spectrul simpatiilor politice. Chiar și teatrul britanic convențional a devenit mai aventuros. Spre sfârșitul anilor ’50, o generație inegalabilă de lorzi ai teatrului - Olivier, Gielgud, Richardson, Redgrave, Guinness - s-a Îmbogățit cu tineri actori abia ieșiți de pe băncile universității (În special de la Cambridge) și o suită remarcabilă de producători și regizori inventivi precum Peter Brook, Peter Hall și Jonathan Miller. Inițiat În 1946, Teatrul Național Britanic a fost Înființat oficial În 1962, cu Lawrence
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
camufla schimbarea și tranziția. Evenimentele politice decisive, În special, rămâneau ireductibile: puteai să explici de ce lucrurile trebuiau să se schimbe la un moment dat, dar nu era clar cum s-a Întâmplat acest lucru sau de ce s-au implicat anumiți actori sociali individuali. Ca interpretare a experienței umane, o teorie redusă la un ansamblu de structuri din care lipsea alegerea umană era handicapată de propriile premise. Subversiv din punct de vedere intelectual, structuralismul era pasiv din punct de vedere politic. Impulsul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
săptămâni mai târziu, pe 27 ianuarie 1990, partidul Însuși avea să fie dizolvat. Succesiunea rapidă și haotică de evenimente din ultimele luni din Polonia comunistă nu trebuie să umbrească procesul lung și destul de lent care le-a precedat. Cei mai mulți dintre actorii dramei din 1989 - Jaruzelski, Kiszczak, Wa³êsa, Michnik, Mazowiecki - se aflau deja de mulți ani pe scenă. După 1981, țara trecuse de la o scurtă perioadă de relativă libertate la legea marțială, urmată de un lung și nebulos purgatoriu de semitoleranță represivă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lucrurile atât de departe Înainte de sfârșitul anului 1989? În alte părți, calea de ieșire din comunism a fost „democrația”: În numai câteva luni, funcționarii și activiștii de partid din Rusia până În Republica Cehă s-au transformat din lingăi nomenclaturiști În actori dezinvolți ai sistemului pluripartit. Pentru a supraviețui, era necesar să-ți redefinești poziția publică În cadrul unei formațiuni politice convenționale dintr-o cultură politică democratică. Oricât de neplauzibilă era această tranziție În multe cazuri individuale, ea a funcționat - pentru că altă posibilitate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
europeni Învățau engleza. În unele părți din fosta Europă habsburgică, franceza nu mai era nici măcar a doua limbă străină predată În școli; Îi luase locul germana. Francofonia (comunitatea internațională a vorbitorilor de franceză, majoritatea În fostele colonii) a rămas un actor lingvistic important pe scena mondială, dar declinul francezei la ea acasă, În Europa, era indiscutabil și, pe cât se pare, ireparabil. Chiar și la Comisia Europeană din Bruxelles, unde franceza fusese limba oficială dominantă În primii ani ai Comunității, ceea ce le
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]