12,214 matches
-
și viața cetății; e vorba de procesul lui Socrate. Dreptul este condamnat ca nedrept, trimisul lui Apollo e acuzat de necredință, competența e apanajul mulțimii, libertatea e un deghizaj al tiraniei - aceasta e Cetatea în care, după moartea lui Socrate, filosoful devine străin (în sensul în care intervenția lui riscă să fie oricând amendată asemenea celei a lui Socrate). De acum înainte Cetatea filosofului nu se mai identifică cu vreuna dintre cetățile-stat ale Greciei, ci cu proiectul unei lumi în care
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
apanajul mulțimii, libertatea e un deghizaj al tiraniei - aceasta e Cetatea în care, după moartea lui Socrate, filosoful devine străin (în sensul în care intervenția lui riscă să fie oricând amendată asemenea celei a lui Socrate). De acum înainte Cetatea filosofului nu se mai identifică cu vreuna dintre cetățile-stat ale Greciei, ci cu proiectul unei lumi în care filosoful să poată trăi și viața filosofică - în cetate - să fie cu putință. (Să remarcăm și deplasarea condiției filosofului în raport cu cetatea: dacă la
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
devine străin (în sensul în care intervenția lui riscă să fie oricând amendată asemenea celei a lui Socrate). De acum înainte Cetatea filosofului nu se mai identifică cu vreuna dintre cetățile-stat ale Greciei, ci cu proiectul unei lumi în care filosoful să poată trăi și viața filosofică - în cetate - să fie cu putință. (Să remarcăm și deplasarea condiției filosofului în raport cu cetatea: dacă la început făcea parte integrantă din ea, având între altele atribuții efective de legislator, o dată cu Platon, gânditorul se situează
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
De acum înainte Cetatea filosofului nu se mai identifică cu vreuna dintre cetățile-stat ale Greciei, ci cu proiectul unei lumi în care filosoful să poată trăi și viața filosofică - în cetate - să fie cu putință. (Să remarcăm și deplasarea condiției filosofului în raport cu cetatea: dacă la început făcea parte integrantă din ea, având între altele atribuții efective de legislator, o dată cu Platon, gânditorul se situează la marginea cetății, reflectând asupra structurii și condiției acesteia.) Pentru Platon, gândirea Statului nu e un exercițiu în
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
valoare circumstanțială, ci în a-i furniza motivația existenței sale la limită: distincția dintre bine și rău. Să mai remarcăm faptul că ceea ce contează pentru gardieni nu e căutarea pură a adevărului - care presupune deliberarea și eroarea (și e apanajul filosofilor) -, ci exercițiul concret al adevărului, care stă sub semnul responsabilității. Or, pentru ca această formație să fie consistentă, e necesar ca acele cunoștințe care le sunt oferite gardienilor să fie certe. Platon începe proiectul reformei educative bazându-se pe schema educației
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
-i o dimensiune universală. Caracterul de precursor al „proiectului Europa” cu care e investit Platon de către Patočka devine parțial vizibil. Dar este limpede că, până la realizarea lor în istoria europeană, temele platonice vor suferi succesive mutații. Cea asupra căreia insistă filosoful ceh în mod particular este aceea pe care o realizează Aristotel. Propriu lui Platon este faptul de-a considera că „filosofia începe acolo unde ceva începe a fi văzut, acolo unde discursul coerent ne conduce la ceva care poate fi
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a lui Platon este aceea a unei comunități în care și prin care sufletul să își poată urma mișcarea sa proprie. În acest sens, tema centrală a gândirii platonice - grija față de suflet - articulează istoria Europei: statul dreptății, cel în care filosoful nu mai trebuie să moară, ci poate să trăiască tocmai ca filosof, statul modelat de exigența filosofică a grijii față de suflet este moștenirea pe care eșecul polis-ului grec o transmite lumii elenistice, acesta Imperiului Roman și, la rândul său
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
care sufletul să își poată urma mișcarea sa proprie. În acest sens, tema centrală a gândirii platonice - grija față de suflet - articulează istoria Europei: statul dreptății, cel în care filosoful nu mai trebuie să moară, ci poate să trăiască tocmai ca filosof, statul modelat de exigența filosofică a grijii față de suflet este moștenirea pe care eșecul polis-ului grec o transmite lumii elenistice, acesta Imperiului Roman și, la rândul său, acesta o încredințează Europei medievale. Dar nașterea, ascensiunea și, finalmente, explozia modernității
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
obiectivării, iar politica - înțeleasă tot mai mult sub specia scopurilor și a intereselor circumstanțiale - devine ea însăși obiectivarea rațiunii de Stat. Care e, din perspectiva rațiunii de Stat și a lumii tehnice (ca expresii ultime ale obiectivării) locul și rolul filosofului ce se situează sub exigența grijii față de suflet? Un străin - un neîncadrat. Într-un text datând din aceeași perioadă cu „Platon și Europa”, „Războaiele secolului XX și secolul XX ca război” (inclus în volumul Eseuri eretice despre filosofia istoriei) Patočka
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
omului este ceva ce se modifică dacă luăm cunoștință de ea.” Într-un mic text, intitulat Ultima convorbire, Vaclav Havel își amintește de dialogul final pe care l-a avut cu Jan Patočka pe culoarele Ministerului de Interne Cehoslovac (de unde filosoful nu avea să mai iasă viu). Atunci, spune Havel, au discutat, sau mai precis Patočka a desfășurat tema nemuririi și aceea a responsabilității. Imaginea aceasta ultimă trimite la Phaidon-ul lui Platon și la regăsirea gânditorului în unitatea gândului care a
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
redus) Cât privește pe Diotima, comentatorii se împart în două tabere: după unii, Diotima este un „personaj adevărat”; după alții este un personaj fictiv și purtătoarea de cuvânt a lui Platon. Robin vorbește despre faptul că „există două persoane în filosoful Platon”. Nu este vorba de „cei doi Socrate” - unul al lui Platon, celălalt aparținător lui Xenofon. Nu, lucrurile stau altfel: prima persoană e „reprezentată de Socrate însuși”, în a doua „îl regăsim pe autenticul Platon”. J. Burnet și A.E.
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
repede rezumat, acum, al demistificării progresive a iluziilor iubirii poate arăta astfel: - numai iubirea produce virtutea (Phaidros, Pausanias); - comuniunea îndrăgostiților e cosmică (Eryximachos); - îndrăgostiților li se relevă natura lor primară (Aristofan); - iubirea nu e un vis de fericire (Agathon); - îndrăgostitul filosof are acces, prin iubire, la realitățile ultime (Diotima). Pe Socrate nu-l interesează în mod deosebit lumea promisă de Diotima; iubirea este, pentru el, vorba lui Robin, o „dialectică ascendentă”, e adevărat, dar una empirică, încât e greu de acceptat
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
în capcanele formalismului logic (pe urmele lui Aristotel) e necesar să medităm cu mai multă răbdare la ceea ce unul dintre profesorii noștri considera a fi „geniul vizual al platonismului”. Logosul platonician pare să fie „materia” primă a semnelor pe care filosoful le pregătește pentru ochi. Și nu e vorba aici doar de „ochiul interior” pe care îl invoca Platon. Reiterăm aici ideea, tot mai puțin originală, conform căreia Platon este primul autor a ceea ce am numi astăzi „politică de imagine”. Nu
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
lui M. Hare, care constată că ideile lui Platon par să se delimiteze aici de doctrina pe care o profesa dascălul său, Socrate. Virtutea este un concept compozit, un melanj etic și gnoseologic care se cultivă sub directa îndrumare a filosofilor. Legitimarea pretențiilor de superioritate ale dialecticianului nu reprezintă însă o sarcină deloc ușoară. De unde atunci ascendentul filosofului asupra poetului și artistului în genere? Platon nu se află într-o situație deloc comodă când se vede nevoit să submineze prestigiul artelor
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
care o profesa dascălul său, Socrate. Virtutea este un concept compozit, un melanj etic și gnoseologic care se cultivă sub directa îndrumare a filosofilor. Legitimarea pretențiilor de superioritate ale dialecticianului nu reprezintă însă o sarcină deloc ușoară. De unde atunci ascendentul filosofului asupra poetului și artistului în genere? Platon nu se află într-o situație deloc comodă când se vede nevoit să submineze prestigiul artelor. Producând imagini mimetice, artiștii nu contribuie efectiv la cunoaștere. Dacă o imagine nu pretinde simultan și o
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
-i face pe concetățeni, prin convingere și prin forță să devină mai buni, nu văd, ca să zic așa nici o diferență între cei din trecut și cei de astăzi. Or aceasta este singura realizare demnă de un bun cetățean.” Principiul acțiunilor filosofului rămâne binele. Dar cum binele este legat de cunoaștere, iar cunoașterea nu este lesne de împărtășit mulțimilor, Platon preferă să renege democrația. Nu este nimic imoral în distribuirea inegală a privilegiilor, atât timp cât meritele indivizilor nu sunt egale. „Adeseori, așadar, un
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
de o constrângere, ci de „conducerea de bunăvoie a viețuitoarelor bipede trăitoare în turme - conducere pe care o acceptă și ele...”. În aceste condiții, nu doar legea este important să fie bună, temeinică, ci mai cu seamă, conducătorul să fie filosof: „Într-adevăr este, într-un anume fel, clar că arta legislației ține de cea regală; lucrul cel mai important este ca nu legile să fie puternice, ci suveranul dotat cu înțelepciune”. Puterea politică și competența retorică se află în strânsă
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ignoranța maselor. Este vorba aici nu doar de plebe, ci și de mulțimea celor bogați, care nu dețin această știință politică. (Conducerea celor bogați este fie guvernare aristocratică - dacă ține seama de legi, fie oligarhie - atunci când le ignoră.) Omul regal, filosoful, conduce de unul singur bazându-se pe știință. Această știință trebuie atent gestionată „căci oamenii detestă pe acela ce conduce de unul singur și ei nu cred că cineva ar fi atât de demn vreodată de asemenea conducere, încât să
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Ideea. Idee care de cele mai multe ori, așa cum se teme Platon, nici nu se poate plămădi în sufletul nostru decât renunțând la canoanele înghețate ale conceptului. E ușor de înțeles pentru ce Platon nu a fost niciodată un teoretician pur. Căci filosoful se justifică pe sine ca dascăl al cetății. „Son enseignement, à prédominance et orientation politiques, doit préparer au métier de législateur et a l’activité politique”. C. Exercițiul ideologic între cuvânt (logos) și imagine (eikôn) Competențele comunicative (mai precis capacitatea
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Purtător de semnificație este, în mod prioritar, semnul. În mod artificial și numai în virtutea obișnuinței oamenii atribuie cuvântului rolul privilegiat în transmiterea de informație. Această prejudecată tradițională marchează o anume înțelegere a rezervelor lui Platon față de arta nouă. Chiar un filosof redutabil, așa cum este Dominique Quessada pare prins în această capcană. Într-o lucrare care propune o analiză a funcționării și efectelor publicității confruntate cu proiectul platonician, acesta se face vinovat de o înțelegere deficitară a codajelor la care invită orice
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
comunica este, între altele, o formă specific umană de exercitare a puterii. Omul a iscodit în marginile propriei istorii tenebrele gloriei discursive. Numai „omul regal” poate disprețui temeinic cuvântul. Pentru că e conștient de orgoliile sale. Poetul ispitit de idei devine filosof. El înțelege că adevărul poate fi oricând văzut și numai uneori rostit. Obișnuința de a pune preț pe vorbe se păstrează în lume în strânsă legătură cu pofta de putere. Platon gândește lucrurile în aceeași notă: „A fi în stare
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a fost, în lumea antică, Platon. El intuia faptul că doar practicarea filosofiei poate duce la înțelegerea justă a raportului dintre cetate și individ (așa cum îl concepe el însuși), a nevoilor statului și a cetățenilor. Propunând o cetate condusă de filosofi, Platon ar putea apărea unei exegeze superficiale, un idealist nerezonabil. Totuși, este limpede că Platon nu avea o viziune idilică asupra cetățeanului și a cetății în măsura în care și-a îngăduit să vorbească despre „nobila minciună” a guvernanților. Remarcăm aici o anume
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
idealist nerezonabil. Totuși, este limpede că Platon nu avea o viziune idilică asupra cetățeanului și a cetății în măsura în care și-a îngăduit să vorbească despre „nobila minciună” a guvernanților. Remarcăm aici o anume dificultate conceptuală care marchează concepția lui Platon despre filosof în genere și despre regele-filosof. Dacă e adevărat că „nu se va curma răul, în ce privește neamul oamenilor, mai înainte ca ginta celor care filosofează drept și adevărat să ajungă la stăpânirea politică” devine destul de greu pentru Platon să-și conserve
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
că „nu se va curma răul, în ce privește neamul oamenilor, mai înainte ca ginta celor care filosofează drept și adevărat să ajungă la stăpânirea politică” devine destul de greu pentru Platon să-și conserve o coerență absolută a propriilor poziții. Omul regal (filosoful) este omul suveranității morale (are Ideea de Bine în centrul cunoașterii sale), dar regele - în exercițiul cârmuirii, are îngăduința să-i mintă atât pe supuși, cât și pe dușmani. Este evident că intervine aici principiul dublei măsuri, fără de care Platon
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
rezerve, în ceea ce privește fixarea ei. Și poate că ușurința cu care oamenii politici de aici ori de aiurea sunt dispuși să „vândă jugul onoarei pentru foloasele nemărginite ale rușinii” nu va mai fi atât de greu de înțeles . Platon vorbește despre filosof ca omul care posedă în cel mai înalt grad cu putință, știința dreptății și a binelui. Pe temeiul acestei competențe, filozoful-rege va conduce fără a avea nevoie de legi scrise. În subsidiar Platon s-a decis, practic, scriind aceste lucruri
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]