5,860 matches
-
arsura aerului în plămâni, încât vru să se oprească. Cu o ultimă sforțare ajunse, nu se știe cum, pe terasă, lângă parapetul care-i apăsa acum pântecele. Răsufla greu și pe ochi i se pusese parcă o ceață. Fuga nu izbutise s-o încălzească, tremura din toate încheieturile. Dar nu trecu mult și aerul rece pe care-l sorbea gâfâind începu să curgă lin în ea. Tremura încă, dar începea să simtă o ușoară căldură în trup. Ochii ei văzură, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
apă sălcie și un pumn de grăunțe pe care mi le aruncau așa cum arunci la găini, iar eu mă repezeam să le adun. Toată ziua ușa rămânea închisă și totuși întunericul se făcea mai străveziu, ca și cum soarele atotbiruitor ar fi izbutit să străbată prin grămezile de sare. N-aveam lampă, dar dacă mergeam pe bâjbâite de-a lungul zidurilor atingeam mănunchiurile uscate de frunze de palmier care împodobeau pereții, și, tocmai în fund, o ușiță, cioplită grosolan, cu o clanță pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
sfârșit, se așeză pe patul lui. Terminase cu toate treburile și cu toate pregătirile. Acum nu mai avea încotro, trebuia să-l privească pe prizonier. Îl privi, așadar, încercând să și-l închipuie cu fața schimonosită de furie. Dar nu izbutea. Nu vedea decât o privire întunecată și strălucitoare și o gură animalică. - De ce l-ai omorât? spuse, cu o voce atât de dușmănoasă, încât fu uimit el însuși când se auzi. Arabul privi în lături. - A fugit. Am alergat după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
vremea liceului, îl iubea pe Jonas și steaua lui, să-i arate că acești bani nu-i pot asigura decât o viață decentă, și că negustorul, în schimb, nu avea decât de câștigat. - Voi primi, totuși, spunea Jonas. Rateau, care izbutise, în tot ceea ce făcuse, numai luptându-se din greu, își certa prietenul. - De ce să primești? Discută mai întâi! Dar degeaba, Jonas îi mulțumea în sinea lui stelei. - Fie cum vrei, îi spuse el negustorului. Și părăsi slujba pe care o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
plângându-l pentru soarta lui nefericită. Cuvintele lor pline de milă treziră în fiul lor, băiat voinic și sportiv, dorința de a-l lua sub aripa lui ocrotitoare pe Jonas, pe care-l admira încă de pe acum, văzându-l cum izbutește în toate fără să-și dea prea mare osteneală. Admirația și bunăvoința se potriviră bine laolaltă, transformându-se într-o prietenie pe care Jonas o primi, așa cum primea totul, în chip firesc și încurajator. Când, fără să se fi omorât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
mesei. De altfel se putea, la urma urmei, mânca și în bucătărie, cu condiția ca Jonas, sau Louise, să stea în picioare. Rateau pe de altă parte făcuse peste tot nenumărate instalații ingenioase. Ușile rulante, etajerele escamotabile și mesele pliante izbuteau să compenseze puținătatea mobilelor, accentund înfățișarea de cutie cu surprize a acestui original apartament. Dar când camerele se umplură cu tablouri și cu copii, trebuiră să se gândească neîntârziat la o schimbare. Înainte de nașterea celui de al treilea copil, Jonas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
de bambuși. - Eram pe mare, în dreptul Iguapei, pe un mic petrolier care aprovizionează porturile de pe coastă. Pe bord a izbucnit focul. Nu din vina mea, căci îmi cunosc meseria. Dar așa-i când e să se-ntâmple o nenorocire. Am izbutit să punem bărcile pe apă. În timpul nopții s-a stârnit o furtună pe mare, barca s-a răsturnat, iar eu m-am dus la fund. Când m-am ridicat din nou la suprafață, m-am izbit cu capul de barcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
dinăuntru. Pe jos avea pământ, acoperișul, de stuf și trestie se sprijinea pe un stâlp central, iar zidurile erau lipsite de orice podoabă. În fund, pe un mic altar, acoperit cu ramuri de palmier și încărcat cu lumânări ce nu izbuteau să împrăștie pe de-a-ntregul întunericul încăperii, se zărea o superbă cromolitografie înfățișând un Sfânt Gheorghe nespus de chipeș care străpungea cu lancea un balaur mustăcios. Sub altar, un fel de firidă împodobită cu hârtie creponată adăpostea, între o lumânare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
și a pocnitorilor, printre două șiruri de oameni tăcuți, care-l priveau cu uimire. Înainta cu același pas năvalnic, și mulțimea se despicase în două, deschizându-i o cărare până la biserică. Greutatea începea să-i strivească țeasta și ceafa dar izbuti să vadă biserica și, în fața ei, racla, care părea că-l așteaptă. Mergea într-acolo și trecuse de mijlocul pieței când, dintr-o dată, fără să știe de ce, o coti la stânga, părăsind drumul bisericii și silindu-i pe pelerini să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
Hariga i-a și vorbit probabil despre cel ce a luat numele de Cosimo după atelierul meșterului la care ucenicea. În nopțile când supraveghea execuția panourilor pentru decorul premierei și fuma țigară după țigară, fără a se putea odihni, dar neizbutind nici să apuce pensula și nici măcar să vadă chipul tinerei care îi sorbea cuvintele, Sia Strihan vorbise doar despre florentin... Încât studenta istovită și vrăjită de frazele care o amețeau se întreba, în zori, dacă existase vreodată altundeva decât în
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
a iubitului tinereții ? Doamna Hariga nu amintea niciodată și respingea orice întrebare despre bărbatul devenit legendă... delirul unei pictorițe ratate și al unei femei sterpe, învinse, proiectându-și nostalgiile în imaginea unui artist inexistent, care să concentreze ceea ce ea nu izbutise ?... sau amintirea soțului suprapusă unui fiu iluzoriu, în stare să realizeze... să realizeze „depășirea, și nu maimuțăreala naturii“. Când întâlnea acest cuvânt, doamna Hariga dobândea o nemaipomenită înverșunare și uscăciune. Ca și cum nimic n-ar fi scârbit-o mai mult decât
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
căzuți și privirea în jos. Încercă, apoi, să-și îndrepte spatele. Mâna stângă se încleștă de pervaz, dreapta lunecă în dunga de lemn a ferestrei, până la umăr. Atinse, pipăind prelung, metalul rece. Strânse degetele în jurul zăvorului, să-l rotească. Nu izbuti. Se înălță în vârful picioarelor, ridicase și cealaltă mână, apucase cu ambele zăvorul, răsucindu-l, să-l miște. Fruntea i se umezise. Mai încercă, încă și încă, până când cele două părți ale ferestrei se desprinseră, ușor, una de alta. Brațele
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
noscutului care traversa strada : „Despot vanitos și invidios, în inima căruia însă meditația și dragostea pentru Domnul nu sunt străine... însetat de mărire, ceea ce îl îndeamnă la căință și rugă“. Gazda se apropiase de fereastră, identificând, stupefiat, persoana pietonului. Cum izbutise să-l definească atât de exact, fără să-l cunoască ? „După felul cum întoarce capul“, ar fi răspuns modestul Johann Caspar. După-amiaza senină și toridă aparținea, însă, altor vremuri. Tânărul cu chip prelung și bucle blonde nu se afla la
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
arăți lunii ! Și coada ! Urechile tale magnifice știu să pecetluiască taina. Mâine e o zi grea, și poimâine. Începe întoarcerea. Cine știe cât de bine ne-am reparat balamalele ! Luna coborâse, anunța răcoarea zorilor. Se ridică, împingându-și tovarășul... Cu pas tărăgănat, izbutiră să parcurgă, împreună, limbul de piatră. Marea îi însoți prin ample acorduri. Ajunseră în vârful pantei, întâlniră aleile spre hoteluri. Copitele se urneau greu, în cinstea despărțirii pe care o tot amâna, înțepenise pe pajiștea umedă a parcului și nu
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
care nimeni nu avea chef de lucru. — Ce ai azi ? Stai ca un arici... Ridicase capul din carte, încercând să zâmbească, dar nu reuși decât o strâmbătură asimetrică, într-un colț de gură, și roși, cum se întâmpla ori de câte ori nu izbutea să rezolve repede, printr-o eschivă abilă, răspunsul complicat. Vecinul înțelese că se întâmplă ceva. Cunoștea de-acum modul în care celălalt își învăluia întârzierile, înde lungi și intermitente presiuni tulburi, stânjeneala și acest simulacru de surâs eșuat. Se ridicase
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
De cinci, șase sau șapte ani înfățișarea soțului a rămas aceeași, nu s-a schimbat, în vreme ce chipul ei s-a tot ascuțit și s-a uscat și s-a înnegrit. Blândul Manole, cu figura lui calmă, comună. Diavolul nu mai izbutește azi decât acest travesti ? Scund, subțire, cu umeri osoși și pasul mărunt, banalitatea răbdătoare, ca o fatalitate, să ne îngroape blând pe toți, pustiul obișnuinței care rulează lent, extrem de lent. Ce ar fi în stare să declanșeze schimbarea ? Îl privește
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
se aude vocea subțiată. Nu răspunde, se simte capabil să renunțe la orice con vorbire telefonică. — Dacă nu vreți să veniți la telefon, spuneți-mi măcar dacă mergeți și azi la grădina zoologică. — Intră, Lena, intră. Gol, cum se află, izbutește trei scurte salturi disperate de cangur pentru a găsi pătura. Se acoperă, până la gât. Are timp să-și aranjeze cât de cât hainele, risipite pe marginea patului și pe scaun. Gâfâie, apoi, spre gaura cheii : intră, Lena, intră. — Nu intru
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
chiar mai devreme, câteva câte secunde. Bătaie cu unghia în lemnul ușii. Ar trebui răspuns la acest apel ? Continuă sau doar a reînceput, demult și acum : iată, încă și încă o dată. Toate puterile adunate într-un gâfâit. Scâncetul încearcă și izbutește bolboroseala : intră, intră, Lena. Nu e Lena, sunt eu, Ortansa... vine vocea îngroșată. Nu mai e de glumit, trei scurte salturi de cangur până în tavan, până la scaun, până la ușa dulapului împinsă repede, cu cotul. Învelit cu pătura până la gât, până la
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
doctore, durează mult? șopti Apostol Bologa, agățîndu-se de brațul medicului, care se zbătea să-și deschidă trecere printre soldații îngrămădiți. ― Ai să vezi... acuma nu-i vreme de... răspunse docrorul plictisit. Puțin loc, hei, ce Dumnezeu... Faceți-mi loc, băieți! Bologa izbuti să se strecoare, pe urmele medicului, până la picioarele gropii, în fața spânzurătorii. Gâtul îi era uscat și amar, iar inima i se frământa într-o emoție aproape dureroasă. Se simțea mulțumit că va vedea tot și, ca să-și potolească nerăbdarea, se
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Alba-Iulia, după potolirea țăranilor. În sufletul lui Iosif Bologa icoana străbunului erou și martir a întețit râvna de muncă și a învăpăiat un ideal. Îndată după ce și-a dobândit diploma de avocat, s-a aruncat cu toată patima în politică, izbutind să ajungă cel mai tânăr condamnat în procesul Memorandului și să petreacă vreo doi ani într-o închisoare de stat. Apostol s-a născut tocmai în zilele când tatăl său aștepta, la Cluj, condamnarea. Până să se întoarcă Bologa din
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
tărie că bunul Dumnezeu, printr-o grație deosebită, a arătat astfel calea pe care trebuie să meargă băiatul în viață; avocatul, dimpotrivă, căuta să le documenteze că toată "minunea" e numai rezultatul exaltării religioase a copilului... În cele din urmă, neizbutind a-i convinge, Bologa se supără, le impută că vor să-i îmbolnăvească feciorul, umplîndu-i mintea fragedă cu fantasmagorii popești și, fiindcă el, ca tată, e răspunzător de sănătatea sufletească a lui Apostol, interzise pe viitor asemenea exhibiții odată pentru
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
trebuie să fim la datorie, v-aș propune să ne cărăbănim... Nu de alta, dar mi-e teamă că, de vom mai zăbovi mult, aveți să mă convingeți că dezertarea la dușman e o faptă vitejească! Încercă să râdă și, neizbutind, se duse la canapea și-și alese din grămadă mantaua și armele. Gross se uită la ceas și zise către Cervenko: ― Ce facem? E târziu... de-abia o să putem dormi trei ore... Plecară toți trei împreună și în urma lor rămase
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
în cap, gata de plecare. ― Decât să mă duc acolo, mai bine trec la muscali! șopti atunci Apostol, uitîndu-se drept în ochii căpitanului. ― Ușor de zis, răspunse Klapka liniștit, parcă ar fi așteptat de mult vorbele locotenentului. Dar dacă nu izbutești, știi ce te așteaptă!... Numai deunăzi ți-am povestit despre cei trei... Și ei au vorbit ca tine, ba și mai năzdrăvan... Iar azi poate că sunt tot în pădurea spânzuraților, ca să îngrozească pe alții! ― În privința asta n-am nici o
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
sufla mai friguros, desfundând iarăși o bură de ploaie măruntă, moleșitoare. Picurii îi țârâiau în spinare ca niște fire de nisip... Apostol își zicea că la fel îi târâie și gândurile în creieri, subțiri, nesigure, pipăitoare. Încetul cu încetul însă izbuti să le rânduiască... Vasăzică și-a atins ținta și se poate prezenta în fața generalului. Vasăzică nu va mai trebui să meargă cu divizia pe frontul românesc, asta e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucură cum s-a bucurat când
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
se uită un răstimp la el, potolit brusc și cu fața grăsună asudată de durere. Apoi îl sărută pe obraji, plângând cu hohot și mormăind înfricoșat, iarăși cu însuflețire: ― Adio, dragă prietene... Adio... Și îl îmbrățișă până ce, mulcomindu-și puțin emoția, izbuti să-i spună rugător: ― Poate că te mai răzgândești... Făgăduiește-mi cel puțin că ai să mai chibzuiești, te rog... te implor!... Ar fi îngrozitor să cazi în mâinile lor... să... să... Spăimîntător!... ― Adio, răspunse Bologa, parcă nici nu l-
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]